Traversând Europa, de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

84

Traversând Europa, de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

E lung pământul, sau e lat? Vara, când milioane de cetățeni paneuropeni traversează în lung și-n lat Europa, revenind temporar pe la vetrele lor originare, ca niște păsări călătoare, pe roți, sintagma dobândește noi sensuri. Românii se încadrează și ei în acest trend, iar noi, cei din Spania, avem drumul cel mai lung, căci îl începem la extrema vestică a continentului, și ne oprim de-abia la capătul opus. Inevitabil, după așa periplu, comparația dintre țările pe care le traversăm se insinuează în mintea fiecăruia. Păcat că graba șterge prea repede memoria, așa că fac aici o trecere sumară în revistă a punctelor prin care am trecut, enumerând lucruri bune și rele, să știm unde ne este locul. În vara anului 2023, am luat așadar pulsul Europei în Spania, Franța, Germania, Elveția, Austria, Ungaria, România și Cehia.

Plecarea timpurie, în iunie, a prezentat avantajul șoselelor mai puțin aglomerate, devansând celebrele ambuteiaje ale valului migrator, care se preling în iulie și august pe autostrăzi. Argumentul temperaturilor mai blânde, în schimb, nu a mai fost de actualitate, canicula fiind timpurie, cum bine știm din experiența ultimilor ani.

Rulând tihnit pe șoselele bine întreținute și destul de libere, am schimbat Spania cea stâncoasă și aridă cu Franța, mai verde, suculentă și cu copaci mai semeți. Peste tot, lumea era relaxată; lumina verii s-a reflectat, ca de obicei, în voioșia sudicilor și a turiștilor cu chef de vacanță. Niciun control la graniță, lucru de la sine înțeles pe toate fronturile traversate, cu excepția trecerii din Ungaria spre România, unde se așteaptă ca de obicei foarte mult. Tema Schengen, spinoasă, o îngrop aici necomentată, dar e bine de știut că nu avem toalete în vama românească, în timp ce toate celelalte vămi au (doar o sugestie)…

Șoselele perfecte și drumul lin din Franța contribuie la călătoria relaxată. Francezii, foști campioni la șofat hazardat s-au transformat în participanți-model la trafic, de când cu amenzile noi, usturătoare. În curgere lină, înconjurați de natura care începe să semene cu cea din România, admirăm peisajul și constatăm că francezii sunt mai tipicari decât spaniolii. Nu lasă prea multe detalii la voia întâmplării (mai rar la ei case părăginite sau terenuri părăsite).

Mergând pe trendul ordinii, Elveția și Germania ne primesc cu peisaje și proceduri sistematizate, eficiente, pe alocuri reglementate exagerat. Tot ei se plâng apoi de birocrația excesivă și de adevăratele cataloage cu „condiții de existență”, pe care le are de îndeplinit fiecare cetățean, pentru a-și merita dreptul la conviețuire. Sunt țări în care mulți cetățeni își văd viața ca pe o ecuație pe care o au de rezolvat satisfăcător în fiecare zi. Dar, totuși, nu uită să zâmbească.

Unul dintre ventilele lor de descărcare a nemulțumirii pare a fi condusul mașinii, o activitate în care mai ales germanii pun multă patimă. Protestul aliat cu microbul automobilistic, încurajat în oarecare măsură de lipsa limitării de viteză pe anumite porțiuni de autostradă, ne obligă să ne dublăm atenția pe Autobahn. Încercăm să facem abstracție de bolizii care ne depășesc vitejește, fulgerându-ne din faruri amenințătoare.

La sol, în schimb, deci fără roți, stilul de comunicare al germanilor din vest este deschis și amabil, contrar ideilor preconcepute care îi clasează pe nedrept la categoria „fără umor”. În ciuda ritmului sacadat în care își duc viața, mai toți sunt relaxați. Mai puțin veseli ni s-au părut în schimb elvețienii, probabil sătui de străinii veniți în număr mare la muncă. Este posibil să fie derutați, nemaiputând face deosebirea între vilegiaturiști și potențiali Gastarbeiter (muncitori-emigranți). Orașele lor par uneori sterile, în nuanțe sobre, de gri, străzile sunt adesea umede de la ploi, iar cei puțini care se plimbă pe ele tind să vorbească în ton șoptit. În plus, prețurile sunt pipărate (inclusiv taxa de autostradă).

Subiectele principale de discuție în țările de limbă germană sunt inflația și schimbarea climatică. Căldura după care până nu demult alergau avansează încet la rang de problemă. Mai toți sunt îngrijorați de posibile cataclisme, se supun fără crâcnire reglementărilor de raționalizare a apei și renunță benevol la irigarea grădinii. Sunt consternași, în schimb, dealtfel pe bună dreptate de obligația de a trece pe surse de energie nepoluantă. În ciuda promisiunilor de sprijin financiar din partea guvernului, sumele necesare achiziționării unei instalații solare rămân exorbitante, atingând uneori jumătate din valoarea caselor. Un capitol la care Spania este mai bine pregătită, putându-le da lecții.

Austriecii, mai relaxați, își văd de treabă în mica lor republică alpină, având mereu o glumă pe buze. Aerul vienez, dar și cel din zonele mai puțin populate, cum cele montane tiroleze sau lacul de agrement Neusiedlersee – adresă preferată pentru turism viticol, pescuit, sporturi nautice și ciclism – emană normalitate. Un popor fără complexe, la care accentul se pune pe echilibrul din familie, toleranță, apropierea de natură și spiritualitate! Dau un exemplu de toleranță: toată lumea știe că părintele care predică în amvon în vestitul Stephansdom cultivă o prietenie nu tocmai castă cu o respectată Doamnă președintă de asociație caritabilă, dar asta nu împiedică pe nimeni să-i asculte cu smerenie slujba. Și alt exemplu: prin baruri și localuri se găsesc vederi gratuite, cu mesaje glumețe, sau cu câte o chichiță amuzantă (eu mi-am luat unul cu un tatuaj temporar, cu mai multe înțelesuri). Aș risca să spun că austriecii sunt cumva spaniolii lumii germanice, pentru că sunt mai lejeri.

Asemănări între Austria și Spania am detectat și la capitolul social: elementele suportate de stat, uneori mărunte, ușurează traiul de zi cu zi. Acolo viața tinde să nu mai fie recepționată ca o cursă cu obstacole, cum se întâmplă uneori prin vecinele „țări-surori”, ci ca o întreprindere în care ești ajutat. Cu alte cuvinte: te simți mai liber să faci ce crezi că e bine, fără teama de a călca prin străchini. Fac o paranteză aici și remarc faptul că în landurile fostei RDG se mai practică tonul de comandă prin banalele formulări din spațiul public. De exemplu, în loc de vă rugăm, închideți ușa se poate citi această ușă trebuie să rămână în permanență închisă. O subtilitate care poate numai mie mi-a sărit în ochi.

Dar lăsând în urmă nemții, Ungaria ni s-a părut ușor de traversat, dacă facem abstracție de eternele aglomerări din jurul Budapestei. Prețurile la carburant sunt și ele singurele cât de cât acceptabile, comparabile cu cele din România (până și în Cehia e scumpă benzina!). Atât în Ungaria, cât și în Cehia se poate plăti alternativ și în euro, în afară de moneda locală (un avantaj pe care România nu îl are).

Prin ariile de popas maghiare de la autostradă, mai curate decât în anii trecuți, se văd ca de obicei multe mașini românești. Am auzit dealtfel limba română pe stradă peste tot pe unde am fost, atât printre turiști, cât și printre angajați. Nostalgici, am dus dorul standurilor ungurești cu produse locale, cum ar fi șiragurile de ardei iute, înșirate cândva pe marginea drumurilor naționale. La autostradă nu există așa ceva. Ne vor recompensa în România ultimele de acest gen, pe porțiunile prin care autostrada încă nu este gata.

Despre România, romane întregi s-ar putea scrie! Neavând loc destul, mă rezum să constat că este în continuare frumoasă, dar și năbădăioasă, cu scandaluri de corupție care iarăși ne-au dus vestea peste mări și țări (bătrâni maltratați prin cămine), dar și importantă în NATO, cu urși la ușa mașinii (pe Transfăgărășan), dar și cu bidivii călăriți cu mândrie, sau cu ingenioase soluții agro de tip win-win (în loc de cositoare, în curtea școlii paște o vacă, iar în cimitir un fantasmagoric cal alb).

Oaspeții noștri bavarezi au remarcat un amănunt interesant: apelurile frecvente de la televizor de a consuma produse naturale, de a practica un stil de viață sănătos, de a ne proteja de pericole, de a ne comporta civilizat etc. Place acest demers educativ, de neconceput în hedonistul și atotștiutorul Occident, care nu suportă să fie dădăcit pe față, dar care se lasă manipulat din off prin metode mult mai subtile.

Una peste alta: cu bune și rele, altoită pe un trunchi viguros, chiar dacă unele ramuri au fructe acre, România continuă să ofere motive de mândrie. Sunt multe monumente aduse la zi, cetățile și orașele din Transilvania sunt uimitor de frumoase. Oradea, o bijuterie în stil Art Nouveau, care ne-a tăiat răsuflarea, a primit cele mai multe fonduri europene, grație unui primar destoinic (avem și așa ceva!).

Pe drumul de întoarcere, în Cehia și RDG, am văzut că nu toate orașele Europei au avut aceleași noroc. Praga aglomerată și prăfuită, deși asiduu vizitată de cohorte de turiști, ne-a lăsat un gust amar. Centrul, cu prăvălii scunde și întunecate, pare încremenit de secole. Farmec vetust, străzi desfundate… Desigur, se poate uita de toate acestea în fața unei beri delicioase, sau la un concert, capitole la care capitala Cehiei excelează. Chelnerul ceh nu-și pierde umorul (cerem „o bere mare și una normală, pentru doamna”, iar el ne corectează cu aplomb „la noi aia mare e cea normală”).

Închidem cercul în Germania de est, mai precis Saxonia. Orașul Magdeburg ne lasă cu un ochi vesel și cu unul trist. Superb renovat și aranjat, dar cu puțină lume zâmbitoare. După peste 30 de ani de la unificare, foarfeca diferenței la nivelul de trai dintre vest și est e ascuțită în continuare. Frapează numărul mare de emigranți, mai ales africani și asiatici, dar sunt și mulți români.

O istorioară de final mai am, ca subiect de reflecție:
Clopotul din Magdeburg servea pe vremuri drept alarmă de incendiu. După felul în care se trăgea, cetățenii știau în ce direcție aveau de alergat cu găleata în mână. Cine nu se conforma, rămânea fără casă și era expulzat din oraș.

Vestitul cod de legi din Magdeburg s-au „exportat” cândva până și peste ocean (vestitul Broadway newyorkez a fost făcut după modelul arterei principale din Magdeburg). Acestor reguli de bună conviețuire și întrajutorare le datorăm existența Europei în forma în care o avem acum, liberă și deschisă circulației noastre, fascinantă și rezilientă, o casă pentru noi toți. Aveți grijă încotro fugiți cu găleata de auziți sunând alarma! Continent avem. Merită protejat și păstrat. De-a lungul și de-a latul.

Material publicat în ediția lunară tipărită numărul 149, Anul XIII/ septembrie 2023.
Foto: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Arhiva personală)

Nota Redacției:

Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate, scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. Cea mai recentă carte apărută: „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (Ed. Itaca, Dublin 2022). Scrie la „Occidentul Românesc” din anul 2011!