Trăim într-o lume a autorităţilor fără autoritate

Un dicţionar defineşte demnitatea drept „calitatea sau starea de a fi demn, respectat sau stimat“. Aşadar, prin demnitate umană se înţelege atât felul în care ne privim noi, cât şi felul în care ne tratează alţii. Deşi există diverşi factori care ne pot influenţa sentimentele cu privire la noi înşine, felul în care ne privesc sau ne tratează alţii are un rol important în ce priveşte simţul propriei valori.

În fiecare ţară există oameni săraci, lipsiţi de apărare sau vulnerabili. Cu toate acestea, cineva aflat într-o asemenea situaţie nu ar trebui să se simtă mai puţin demn. De fapt, atitudinea sau reacţia altora este cea care ar putea face pe cineva să-şi piardă simţul propriei valori. Realitatea tristă este că de multe ori dreptul la demnitate al oamenilor aflaţi în situaţii nefericite este desconsiderat sau ignorat. Cât de des auzim cuvinte depreciative de felul „boşorog“, „handicapat“ adresate vârstnicilor, săracilor, bolnavilor mintal sau celor infirmi!

Demnitatea se leagă foarte mult de sentimentul onoarei. Un om demn inspiră respect. Ţine de fire, de felul în care acţionezi şi reacţionezi, de felul în care ştii sau nu să fii consecvent în principii şi atitudine. Dacă ai anumite idei în ceea ce priveşte aspectele tale fundamentale, dacă preţuieşti anumite valori şi le respecţi indiferent de situaţie, vorbim despre demnitate. Fiecare decide pentru sine ce este demn şi ce nu, dar o limită există. Demnitatea înseamnă respect, să te respecţi pe tine şi pe cei din jurul tău.

Demnitatea nu reprezintă inflexibilitate. Înseamnă doar că, atâta timp cât crezi în ceva, să fii consecvent în practicarea acelei idei. Poţi considera că este demn să ai un anumit limbaj şi să eviţi alte cuvinte, cum ar fi argoul sau injuriile. Sau că e demn să nu răspunzi cu aceeaşi monedă unei ofense, ori, dimpotrivă, să nu laşi jignirile neplătite.

Demnitatea este ceva necesar oricărui om. Ea îţi impune limite şi te învaţă ce înseamnă să te respecţi, să-i respecţi pe alţii, să ai o anumită conduită, un stil de viaţă al tău, în armonie cu ceilalţi.

Bunul-simț, iată un termen des folosit în viața cotidiană. Oamenii, în diferite împrejurări apelează cel puțin teoretic la folosirea termenului iar alții pretind că ar fi chiar posesori ai acestei stări. Nu există o definiție exactă și cuprinzătoare a bunului-simț, însă cugetările despre această calitate abundă din plin. La prima vedere se poate spune că bunul-simț reprezintă capacitatea omului bazată pe viața cotidiană de a judeca și de a aprecia just oamenii, lucrurile și evenimentele, în scopul de a trăi viața frumos fără a pricinui suferință sau disconfort semenului de relaționare. Cu alte cuvinte, înseamnă atitudinea de a respecta niște reguli de conviețuire bazate pe principiul „Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.

Bazându-ne pe acest mod de gândire, putem afirma că bunul-simț este o măsură a bunei creșteri, a bunei cuviințe a respectului pentru cei din jur. Așadar, trebuie să existe un bun-simț în orice civilizație. Bunul-simț nu este un instant, nu este dat de undeva și nu este dobândit nici măcar ereditar. Acesta se învață, iar responsabilă pentru deprinderea lui este chiar persoana în cauză. Evident, acest lucru depinde de educația primită în familie, iar mai apoi de cultivarea progresivă în sistemul de învățământ. Realitatea demonstrează însă că, educația primită nu constituie neapărat o garanție sigură că o persoană va face bine în momentele de provocare.

Generozitate, bun-simț, bunăvoință. Pentru mulți, sunt cuvinte care s-au prăfuit de mult în dicționar … Fiecare dintre noi a trăit pe propria piele diferența dintre bunăvoință și rea-voință. Atunci de ce continuăm să ridicăm tupeul sau duritatea la rang de aptitudini utile pentru reușita în viață? De ce-i apreciem pe tupeiști și-i considerăm slabi pe oamenii binevoitori?

Generozitatea a devenit spectacol de televiziune. Lipsa bunului-simț, la fel. De ce să fii bun dacă nu te vede nimeni, de ce să ai bun-simț când se apreciază tupeul? Și totuși, așa cum occidentalii ne-au inspirat în atâtea direcții, n-am putea să ne lăsăm inspirați și în aceasta? N-am putea, ca în micul nostru univers de birou, de familie, de clasă, de grup de prieteni, să fim generoși, amabili și binevoitori unii cu ceilalți?!

Oamenii care merită respectul sunt cei care muncesc, creează, se ţin de cuvânt, nu mint, nu înşeală şi nu fură, sunt echilibraţi, nu-şi pierd cumpătul, nu ţipă ori nu ridică tonul la alţii atunci când lucrurile nu ies aşa cum le place lor, au un simţ al discernământului şi nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorinţe ci se mai gândesc şi la ceilalţi, îşi cunosc locul şi rostul pe lume, admit când greşesc, ştiu să ceară iertare şi să ierte.

În zilele noastre avem o criză spirituală manifestată şi printr-o criză de autoritate, culmea, pe fondul unei inflaţii de autorităţi. Trăim într-o lume a autorităţilor fără autoritate. Şi autoritatea persoanei umane suportă o eroziune socială în decorul general compus din tot mai mulţi indivizi şi din tot mai puţine persoane. Cum s-ar spune: multă lume, puţini oameni …

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean
Scriitor, jurnalist de investigații (membru CCNMA), Director Editorial la Occidentul Românesc.

Citește și