Tragedia de la Caracal – „Somnul școlii naște monștri”, de Ciprian Mihali

Informația marginală din tragedia de la Caracal este că o fetiță de 15 ani se întorcea de la „meditații”. Despre această parte știm foarte puțin. Era vorba, probabil, de un meditator cunoscut, apropiat al familiei sau recomandat de profesorii de la școală fetiței. Ajunsese la el prin cunoștințe, prin bunăvoința cuiva, cine știe. Trebuie să fi fost cineva cu totul deosebit ca să ajungă un copil să călătorească pe caniculă cu autostopul. Dar alta e întrebarea tulburătoare: ce fel de „meditații” (oribil cuvânt, mai ales în acest context) făcea această elevă de clasa a IX-a la sfârșitul lunii iulie? Ce fel de presiune puneau pe ea școală, familia, toți cei din jur, ce fel de mentalitate și ce fel de ambianță socială cultivă școala românească astfel încât o fetiță de 15 ani ajunge să-și sacrifice din zilele de vacanță în condiții de insecuritate și de oboseală doar ca să-și dovedească sieși, dar și celorlalți, că este un „elev model”?

Moartea acestui copil adună la un loc, într-un ghem încâlcit de drame, toate falimentele României postcomuniste: nu doar al poliției și al STS, nu doar al procurorilor și politicienilor, ci și al iresponsabililor care au furat banii de infrastructuri. Este deopotrivă și falimentul familiei și al școlii. Cu tot respectul pentru suferința insuportabilă a părinților, cum să lași o fetiță de 15 ani să facă autostopul în plină vară pe o distanță atât de lungă? Cu tot respectul pentru profesorii și educatorii români, cum să „meditezi” un copil obligându-l să facă asemenea navete periodice? Și, mai ales, ce școală e aceea care se răzbună pe niște copii în timpul anului școlar, forțându-i la acrobații disperate pentru a-și salva anul? Care este misiunea școlii, într-un asemenea context? Oricare ar fi ea, vedem cu ochiul liber că este o misiune ratată.

Misiunea fundamentală a școlii este să-i smulgă pe copii, pe oamenii toți, din feluritele forme ale analfabetismului. Înțeleg aici prin analfabetism mai mult decât incapacitatea de a scrie, de a citi sau de a înțelege un text. Mai adânc și mai larg, analfabetismul este incapacitatea primatului numit om de a discerne semne și semnificații. Așa cum în sensul restrâns un analfabet nu deosebește un O de un M și nu știe să citească succesiunea de litere OM, tot așa, într-un sens mai larg, analfabetul nu știe să facă deosebirile esențiale pe care se întemeiază însăși viața: nu știe să distingă între siguranță și pericol, între diferitele niveluri de risc, între salvarea sinelui și ajutorarea celuilalt. După cum, în același fel, nu știe să distingă între termenii opozițiilor valorice pe care se clădește sensul vieții noastre individuale și comune: un analfabet nu poate să traseze aceeași linie între bine și rău pe care o trasează comunitatea din care aparține. El nu are sensul responsabilității, al solidarității, al sacrificiului, al respectului, al onoarei, al demnității și al tuturor celorlalte valori care țin împreună oamenii.

Desigur, simplific la maximum această schemă și o explic în cuvinte insuficiente. Dar scopul ei este de a arăta că progresul uman, datorat școlii și educației, constă în a învăța discernământul în toate domeniile vieții, de la simplă supraviețuire până la cele mai rafinate preocupări umane, ce țin bunăoară de stil și artă. Înaintarea în educație ne dă acces la straturi din ce în ce mai fine de înțelesuri, de sens al propriei noastre existențe și al existenței colective. Ea ne ajută să depășim stadiul brut al pulsiunilor primare și să ne dezvoltăm ca ființe umane, să cultivăm pe deplin umanitatea din noi și să conviețuim pașnic. Nu este vorba doar de a ne distinge de animale, pentru că la numeroase specii de mamifere există un „spirit” al solidarității și sacrificiului, pe care omul analfabet nu îl cunoaște, pentru că el nu mai este animal, fără a fi devenit încă om.

După ce anume recunoaștem o societate civilizată? După gradul de educație, formală sau informală, pe care o asimilăm. Adică după capacitatea pe care o au membrii unei societăți de a învăța discernământul care să le îngăduie să deosebească între bine și rău, între cruzime și ajutorare, între suferință și bucurie, între respect și umilință, între solidaritate și egoism. Dar și după disponibilitatea de a transmite generațiilor viitoare cunoașterea și sensibilitatea care să le permită să trăiască împreună într-o societate mai bună pe baza unor valori împărtășite.

Să ne întoarcem acum la societatea românească. Regresul educației din ultimii treizeci de ani se traduce prin estomparea treptată a liniilor care trebuie să separe Binele de Rău (ca să rezumăm toate valorile prin această distincție). Analfabeții pe care i-a produs o școală eșuată au ajuns să fie atât de numeroși și atât de sus-puși încât au devenit un fals model de reușită: iată, își spun toți acești oameni bogați și puternici, poți să reușești în viață și fără școală sau simulând școala, cumpărând diplome și furând doctorate și titluri. Iată, nu mai e nevoie ca părinții să-și educe copiii, nu mai e nevoie ca profesorii să-și dea viața pentru elevi, nu mai e nevoie ca elevii să ia școala în serios, câtă vreme toată partea superioară a piramidei puterii din țară este ocupată din oameni needucați și disprețuind orice educație. Pentru că au reușit să devină puternici, pot să traseze ei acum limita dintre dreptate și nedreptate, dintre bine și rău, dintre onoare și batjocură. Iar oamenii tot mai needucați din jurul lor își pierd și puținele repere pe care le aveau.

Numai că această pierdere de repere, iată, e criminală. Aș spune mai mult: ea nu poate fi decât criminală, ea sfârșește inevitabil prin a ucide oameni. Pentru că masa critică de analfabeți care decide pentru viața noastră nu mai este capabilă să evalueze riscul sau să anticipeze pericolul. Pentru că nu știe, pur și simplu nu știe și nu-i pasă, adică nu vrea să știe, de pildă, cum se marchează o șosea și cum se pun semnele de circulație care salvează sau omoară zilnic oameni. Pentru că nu știe și nu poate să vadă venind răul, catastrofa, tragedia. Pentru că nu știe să asculte vocea unui copil care moare. Și pentru că habar nu are să gestioneze o asemenea situație, ucigând și mai mulți oameni.

Toate acestea sunt răzbunarea prefăcătoriei care a devenit școala românească, de la grădinițe, trecând prin preuniversitarul infectat de meditații, până la universitarul-fabrică de diplome și mașina de spălat bani pentru politicieni. Toate pot fi simulate: toate examenele pot fi falsificate, toate diplomele pot fi contrafăcute, toți profesorii, directorii și rectorii se pot preface că sunt savanți internaționali. Doar că, la capătul drumului, în găurile acestui sistem eșuat, o copilă de 15 ani care vrea să-și salveze anul școlar își pierde viața. Și-o pierde într-un mod atât de atroce încât violența acestei morți ar trebui să smulgă de pe fețele schimonosite de putere toate straturile de creme și farduri care îi împiedică pe oameni să înțeleagă sensul vieții celorlalți și realitatea tragică a morții celor nevinovați. Iar dacă nu reușește să-i demaște drept ceea ce sunt, să le retragă definitiv dreptul și posibilitatea de a mai decide în vreun fel pentru alte vieți decât ale lor.
Autor: Ciprian Mihali
Ciprian Mihali a predat vreme de două decenii filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucrează în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles.
Sursa text: ziare-reviste.ziare.com

Citește și