Spania, țara speranței și a soarelui

Comunism, democraţie populară, epocă de aur

Există în mintea celor mai tineri tot atâtea denumiri pentru o perioadă pe care mulţi dintre noi nu o cunoaştem decât din poveștile părinţilor, bunicilor, din cărţi, ori vizionând diverse documentare. Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulţi dintre noi, ce continuă să lase urme adânci în societate şi-n mentalităţi chiar şi astăzi, o perioadă de moarte a spiritului românesc. Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităţilor tradiţionale, distrugerea individualităţii în favoarea colectivităţii a însemnat confiscarea vieţii private în general şi a celei de familie în particular. În România, instaurarea comunismului a încetinit dezvoltarea ţării. Acest regim totalitar şi-a lăsat amprenta până în zilele noastre. Viaţa populaţiei a fost afectată de către comunism, iar condiţiile grele de trai din acea perioadă au rămas un adevărat coşmar în mintea celor care le-au trăit, condiţii pe care nici unul dintre noi nu le mai doreşte a le trăi astăzi.

Ubi bene, ibi patria

Anticii spuneau: Ubi bene, ibi patria. Adică, patria este acolo unde îţi este bine. De fapt, patria e mai curând un sentiment şi nu o doctrină şi de aceea e percepută în mod atât de diferit de oameni. Nu doresc să ţin lecţii de patriotism și nu îmi face plăcere să cred că în România nu s-a schimbat aproape nimic în cei 25 de ani de la revoluția din 1989. Nu vreau să cred că în Romania de azi trăiesc doar oameni imperfecţi, securişti corupţi, comunişti, cocalari şi manelişti, toţi de-a valma şi că de aceea singura soluţie este să te îndrepţi spre alte zări. Desigur că nu. Există români care au avut dintotdeauna valoare pe care o păstrează cu sfinţenie şi astăzi şi o transmit mai departe urmaşilor, dar aceştia sunt din păcate, mult prea puţini raportaţi la marea masă manelizată şi coruptă. În momentul de faţă, termenul de patrie ar merita să fie redefinit, în condiţiile în care astăzi se poate circula mult mai uşor dintr-un loc în altul, identităţile multiple sunt adesea un avantaj, iar graniţele au început să fie tot mai late. De ce ai depinde doar de un singur spaţiu, în aceste condiţii? La întrebarea: merită sau nu să emigrăm?!, se răspunde, de fapt, atât de diferit… Exasperare, neputinţă, debandadă, birocraţie, corupţie, minciună, sunt doar câteva din motivele invocate pentru a pleca din ţară și după 25 de ani de așa zisă democrație… Pe celălalt talger al balanţei se poate pune nevoia de familie şi de prieteni, dorinţa de implicare pentru a schimba lucrurile în bine, un mod de viaţă mai simplu în România.

Dorința de libertate

Nelu Bârsan este unul dintre cei care a avut curajul și puterea să scape de consecinţele dictaturii comuniste. Și-a asumat un risc enorm, s-a înarmat cu câţiva dolari şi mii de speranţe în buzunar și în anul 1980 „ a fugit” în Italia. După o „escală“ de aproape un an și jumătate, s-a ivit  oportunitatea de a emigra în Suedia. A cerut azil politic, a trăit o vreme din ajutorul social, iar în aproape opt ani de zile și-a văzut visul aproape împlinit. A ajuns să trăiască liber, prin propriile-i forțe, într-o țară normală, democrată, cu o societate sănătoasă în care oamenii au prioritate în fața statului. S-a integrat cu bine în comunitatea suedeză, a fost respectat și apreciat la locul său de muncă, devenind apoi cetățean al acestei țări. Suedia este locul în care Nelu Bârsan a început să-și făurească un rost doar al său, prin multă muncă, serozitate, cinste și corectitudine,  țara în care s-a născut pentru a doua oară. În timpul interviului, l-am întrebat cum s-a derulat acea perioadă de ședere în Suedia. Dacă i-a fost ușor…, dacă i-a fost greu!? Mi-a răspuns, zâmbind în semn de aduceri aminte, timp în care ochii i s-au umezit: „ A fost foarte greu, dar am răzbit până la urmă…”

Originar din județul Sibiu, Nelu Bârsan a purtat mereu în sufletul său o parte din locurile natale în orice colț al lumii soarta i-a purtat pașii. Un „ardelean dintr-o bucată”, pentru care „vorba-i vorbă”, iar omenia și cinstea „carte de căpătâi”. Ca imigrant, a fost un pelerin care a știut întotdeauna când îl ating ploile și vântul. Și-a cunoscut rugăciunea și crucea pe care a dus-o în spate cu demnitate și nimeni și nimic nu l-a clintit din drumul său. A străbătut mările și profunzimea cerului și a ajuns la porțile deschise ale speranței.

Transport de colete, Spania – România și retur

După aproape 10 ani de când a părăsit România, Nelu Bârsan a întrezărit o speranță pentru a-și întregii familia, astfel că în anul 1989 ajunge în țara lui Cervantes, o țară în care regulile se respectă și cine muncește nu e fraier, unde, împreună cu cei doi frați ai săi demarează în octombrie 1998 o afacere de succes, bazată pe ani de experiență occidentală, seriozitate și muncă: transport de colete, Spania – România și retur. Pentru a se dezvolta, unul dintre cele mai importante elemente ale afacerii a fost echilibrul corect între asumarea unor riscuri calculate şi cunoaşterea costurilor reale. Dar nu numai atât. A fost nevoie să-și identifice împreună oportunităţile și să știe să profite de ele. A fost nevoie de un nivel înalt de flexibilitate şi motivaţie, astfel ca la momentul potrivit, fiecare să pornească pe drumul său, alături de familia proprie, soția, copiii… Un truism? Se prea poate. Din acel moment, capacitatea de competitivitate a fost criteriul cheie pentru cele trei companii pentru a rezista pe piaţă și inovația a devenit pentru fiecare, combustibilul de a-și propulsa propria companie, depășind concurența.

Familia este viața mea

Pentru Nelu Bârsan, familia este mediul în care a venit pe lume, s-a dezvoltat și la rândul său și-a format o altă familie. Este locul unde a găsit înţelegere, linişte şi soluţii la problemele care l-au frământat din momentul în care a devenit soț și tată. Un loc al său, unde a existat întotdeauna comunicare, respect şi iubire. Un univers în care, împreună cu Simona, soția sa, a reușit să menţină familia unită, implicându-se deopotrivă în creșterea și educarea celor doi băieți, astăzi doi tineri care au înțeles de la părinții lor că, într-o familie sănătoasă și puternică, este nevoie de comunicare, încredere, respect şi iubire între soţ şi soţie, părinţi şi copii, părinţi şi bunici, copii și bunici. Respectul şi dragostea pe care bunicii le împărtăşesc până la vârste venerabile reprezintă un model pentru ceilalţi membri ai familei. Urmaşii lor vor încerca să rămână uniţi, tot aşa cum bunicii au reuşit să depăşească împreună orice dificultate. În familia Bârsan, crearea şi menţinerea unei atmosfere echilibrate în familie a reprezentat garanţia unei dezvoltări frumoase a copiilor.

Luna aprilie este sfântă pentru mine

În aprilie, Nelu Bârsan împlinește o frumoasă vârstă, și tot în această lună de primăvară, soția sa, Simona va naște cel de al treilea copil… Când ai doi băieți mari, dintre care unul se gândește la însurătoare, cu greu accepți gândul că barza va bate din nou la geamul tău, fără programare, de data aceasta… L-am întrebat ce simte în aceste momente când se pregătește să devină din nou tătic și mi-a răspuns fără nicio urmă de regret: „O minune de fetiță… Se va naște în preajma Sfintelor Sărbători de Paște. Un dar de la Dumnezeu sosit cu întârziere. Toată viața ne-am dorit să avem și o fată lângă cei doi băieți. Nu a fost să fie. Că a sosit nechemată tocmai acum când ar fi trebuit să ne pregătim să devenim bunici, nu poate fi decât o mare binecuvântare pentru noi, pentru familia noastră.”

Un român de succes

Plecat dintr-o țară comunistă în urmă cu aproape 35 de ani, Nelu Bârsan și-a găsit fericirea și împlinirea „în cele străinătăți…”. A trăit în jungla imigrației, și-a păstrat cinstea și omenia peste tot pe unde soarta i-a purtat pașii și a muncit fără întrerupere. În Spania, țara soarelui și a binecuvântării, nu este român care să nu fi auzit de el. E țara în care s-a stabilit de mulți ani și e perceput de comunitate ca fiind un puternic om de afaceri, autoritar, dar drept, la care „vorba-i vorbă” și demnitatea-i „steag”. Spaniolii îl respectă și-l caracterizează ca fiind „un om de toată isprava”. Viața lui Nelu Bârsan se împarte între familie și afacerile pe care le deține atât în Spania cât și în România. E un profesionist în munca sa iar echipa cu care lucrează de maximă încredere. Într-un astfel de domneniu, nu poți rezista dacă nu ești corect, punctual și cinstit. În România ajunge de 5-6 ori pe an, pentru că acolo își are rădăcinile. Iubește vânătoarea, munții Apuseni și toate locurile care-i amintesc de copilărie.

Chiar dacă are cetățenie suedeză, Nelu Bârsan nu și-a uitat niciodată originile. Copiii s-au născut în Spania, dar i-a crescut în credința familiei și a limbii române. De-a lungul anilor, a dat dovadă de multă omenie și a ajutat ori de câte ori a considerat că este necesar, români aflați în dificultate din Spania și nu numai. Un drum drept și cinstit își dorește și pentru copiii săi și o familie unită pentru fiecare. Toţi pentru unul și unul pentru toţi, o deviză care a guvernat familia Bârsan ani și ani la rând. Dar pe lângă solidaritate mai este nevoie și de autonomie, pentru că, spune el: „Într-o familie unită, fie că-i copil, părinte sau bunic, fiecare are dreptul la independenţă.”

Spania, țara speranței și a soarelui

Nelu Bârsan iubește Spania. Îi admiră și-i respectă pe spanioli pentru că şi-au primenit ţara, i-au făcut drumuri şi case de patru şi cinci stele. Sunt mereu veseli, toleranţi, civilizaţi şi atenţi să-i educe şi pe cei mai răi. În loc să reducă pensiile, statul spaniol preferă să crească numărul şi cuantumul amenzilor, pentru orice. În caz de nevoie, contribuţiile anterioare la sistemul asigurărilor sociale, îi ajută pe cetăţeni să trăiască, nu doar să supravieţuiască. Antreprenorii spanioli sunt serioşi și muncesc cot la cot cu angajații de dimineaţă până seară. Fiecare spaniol adult are propria maşină, iar străzile sunt pline de autoturisme decente, necostisitoare. Mâncarea e de două ori mai ieftină decât în România, iar salariul de 10 ori mai mare. Iubește Spania pentru că spaniolii iubesc viaţa, iar viaţa îi iubeşte pe ei. Sunt cei mai longevivi locuitori ai Terrei.

În străinătate sau în România?

Când patria îţi întoarce spatele, devii atent. Descoperi că ţara nu dă doi bani pe tine chiar dacă au trecut peste 25 de ani de la căderea comunismului. Cu nervii întinşi, organul de simţ se ascute şi mai tare, şi ceea ce nu băgaseşi de seamă atâţia ani, politica şi ai ei administratori, te calcă pe cap.
Şi dacă nimereşti într-o realitate mîncată de criză, în care nimeni nu-ţi dă speranţe, doar şuturi în fund, ai atins maturitatea răbdării. Fugi mâncând pământul spre computer şi descoperi care sunt condiţiile emigrarii în Canada, Australia, America sau Noua Zeelandă. Cazuri fericite, când mai ai ceva răbdare pusă de-o parte. Dar dacă nu ai, petreci câteva zile imaginându-ţi că munceşti în Franţa sau Anglia în construcţii, sau la menaj în Germania, Italia sau Spania.
Dacă eşti medic sau tâmplar, eşti un caz fericit. Nu mai stai pe gânduri. Poţi să-ţi vinzi fără remuşcări pe 3000 de euro vremurile când îţi iubeai paşii care străbăteau parcul copilăriei tale şi te gândeai că ţării care te hrăneşte, îi eşti dator.
Dar dacă pleacă toţi cei care au puterea să construiască, să tămăduiască, să inspire celorlalţi sentimentul că se poate, ce se va alege de biata ţară? Tineţi minte că ne puneam întrebarea aceasta mereu, acum 10, 15, 20 de ani şi o socoteam argumentul suprem al iubirii?
Ei bine, cei care mai reuşesc să o găsească în minte sunt fericiţi. Dar aceştia, sunt tot mai puţini.  Speranţa a murit încet, dar sigur şi renaşte cu documentul în mână. Dar poate că aceasta e şansa naţiunii. Resursa umană a României este constantă, aşa că, să plecăm… că poate într-o zi ne vom întoarce. Vom putea să le împărtăşim celor care nu au avut curaj, o lecţie de viaţă.
Reveniţi acasă din ţări unde legile se respectă, unde cine munceşte nu e fraier, unde vânzătoarele nu au aerul că-ţi fac o favoare, unde oamenii cer servicii de calitate pentru că altfel îşi caută alt furnizor, ne vom transforma în dascăli de civilizaţie pentru uteciştii de ieri…
Ne vom întoarce cu paşi fericiţi lângă castanul unde ne-am sărutat pentru prima oară, dar vom descoperi că la televizor este aceeaşi placă stricată. Pentru că ei, nu pleacă niciodată. Nu au nici un motiv. Au case de peste 1000 mp, conturi în valută cu 5-6 zerouri, maşini super scumpe, nu au credite reale la bancă şi nici rate la casă. România e toată numai şi numai a lor…

Mulți dintre noi, imigranții români din străinătate, nu ne-am dorit nici maşini luxoase şi nici case de 1000 de mp. Ne-am dorit o viaţă simplă, frumoasă şi decentă pentru copiii noştri, o şcoală adevărată care să-i înveţe să ţină drumul drept, spitale care să garanteze românilor sănătatea, străzi pe care să poţi circula în siguranţă. Şi libertatea de a alege… În România sau în străinătate?!

Un material realizat și editat de Kasandra Kalmann Năsăudean publicat în ediția tipărită/Aprilie 2014.