Ronda, Goya și corida

Situat la distanță de doar câţiva kilometri de zeroul absolut al mării (40 de kilometri până la pe Costa de Sol), districtul montan Ronda fascinează prin altitudinile de aproape 2000 de metri. Serrania de Ronda, zona cea mai greu accesibilă a Andaluziei, obligă localnicii să apeleze și astăzi la tradiţionalul mijloc de transport al asinilor şi catârilor, ca unică posibilitate de a urca pe anumite poteci. Din cauza izolării naturale, unele dintre cele mai sângeroase lupte din timpul Reconquistei spaniole au avut loc aici. Și tot aici au rezistat până nu demult cetele de tâlhari cele mai temute (bandoleros).

Ascuns în cotloanele munţilor, oraşul Ronda, supranumit „cuibul de vulturi” exercită o atracţie irezistibilă. După părerea multora, este cel mai frumos oraş din Spania. Farmecul aparte al Rondei rezidă în peisajul unic al munţilor care o înconjoară şi în situarea sa spectaculosă. Casele se caţără pe două platouri de munte situate faţă în faţă, despărţite de o prăpastie abruptă de câteva sute de metri. Legătura dintre cele două segmente ale oraşului se face prin intermediul mai multor poduri, cel mai renumit fiind spectaculosul Puente Nuevo. Remarcarbila realizare arhitectonică se arcuiește maiestuos peste genunea adâncă de nu mai puțin decât 90 de metri, podul cel „nou” având o vechime de nici mai mult nici mai puţin decât … 400 de ani.

În anul 1735, prima încercare de construcţie a sa s-a soldat cu o tragedie: puntea s-a prăbuşit, îngropând sub ea 50 de oameni. Reluată imediat după accident, a doua construcție a reuşit, dar, din păcate, ca un Meşter Manole autohton, arhitectul a căzut în prăpastie în timp ce încerca să dăltuiască în piatră anul finalizării. Sub balconul din dreapta podului apare cuvântul „año”, fără ca inscripţia să fi fost continuată…

La ordinul unui rege musulman a fost construită la baza podului o scară cu 350 de trepte, pe care generaţii întregi de prizonieri s-au istovit cărând apa trebuincioasă populaţiei oraşului. Preţioasa apă era folosită în băile arabe, surprinzător de bine conservate, situate lângă una din porţile de intrare în cetate (musulmanii obișnuiesc să se primenească înainte de a călca pragul unui aşezământ). Chinul sisific al acelor robi, majoritatea creștini, a intrat în conştiinţa oamenilor, dând naştere unui blestem răspândit până astăzi: „să pieri în Ronda, la căratul apei”.

Întemeiată de celţi, prosperând sub fenicieni, cucerită de romani şi rasă de pe faţa pământului de însuşi Julius Cesar, înfloritoare sub regim islamic, recucerită de Regii Catolici printr-un şiretlic, Ronda a fost dintotdeauna râvnită de toţi pentru poziţia ei privilegiată. Se știe că, grație caracteristicilor ei de fortăreață izolată, Ronda este una dintre puținele localități maure care au rezistat timp de secole asediilor reconquistei creștine. Abia în anul 1485, musulmanii învinși au fost nevoiți să-i părăsească incinta. Zidurile de împrejmuire de pe vremea ocupației maure s-au păstrat aproape intacte, fiind renovate în mai multe rânduri. Așa se face că au rămas în picioare inclusiv romanticele porți de intrare în cetate Puerta de Almocábar, datând din secolul al XIII-lea și Poarta lui Carol al V-lea (sec. XVI).

Mulţimea de clădiri istorice înghesuite pe străduţele strâmte îmbie la plimbarea pe jos  (accesul motorizat este interzis!). Istoria urbei este presărată cu asedii, vicleşuguri şi trădări. Arhitectura, la fel, este martora tuturor schimbărilor tehnice şi stilistice proprii bătrânului continent. În afara construcţiilor religioase, ridicate şi frecventate de diverşi regi, cel puţin la fel de interesante sunt unele obiective laice, cum sunt: pensiunea la care a tras Miguel de Cervantes într-una din călătoriile sale, sau urma copitei calului regelui Ferdinand, pe pragul Catedralei, sau însemnele heraldice ale nobililor Montezuma, urmaşii ultimului conducător aztec, venit de peste ocean.

O enumerare a tuturor monumentelor arhitectonice ale orașului ar fi imposibilă în acest spațiu. O atenție specială merită însă Arena de Corida (span. Plaza de Toros), „La Real Maestranza de Caballería”, care  are un statut aproape sacru în memoria colectivă a spaniolilor. Cu o circumferinţă de 66 de metri, arena Rondei nu este doar cea mai veche, ci şi cea mai mare. Dimensiunile peste medie conferă coridei un plus de spectaculozitate în momentele de apogeu, în care luptătorii aleargă către salvatoarele nişe laterale, urmăriţi fiind de taurii furioşi. Cu puțină imaginație, ne putem închipui tumultul acelei adevărate „arte a fugii”… Se spune dealtfel că unele lupte desfăşurate aici erau atât de spectaculoase încât, doar pentru a asista la ele, bandiţi vestiţi luau în calcul riscul de a fi prinşi şi condamnaţi pe viaţă.

Arena Rondei este faimoasă pentru stilul ei clasicist (datează de la 1785!), dar și grație evenimentelor dramatice cărora le-a fost martoră. Nu arareori, toreadorii mai puţin norocoşi şi-au pierdut viaţa în ring. Celebru este destinul tragic al vestitului torero Guillén, care zace îngropat chiar în nisipul ei.

Locul de naștere al coridei este și orașul natal al vestitului toreador Pedro Romero, cel care a inventat „stilul rondesc”, care se practică până în zilele noastre. „Regulamentul spectacolelor taurine” prevede strict, fără schimbări majore de la legea din 1723, multiplele şi complicatele reguli ale „jocului” cu moartea. Legenda spune că în înfloritorul oraş-capitală Ronda, un taur fioros s-ar fi încumetat să se revolte împotriva cavalerului, rănind grav calul şi obligându-l la descălecat. În clipa în care situaţia părea fără ieşire, un supus curajos s-a interpus între bestie şi stăpân, distrăgându-i atenţia şi salvând viaţa nobilului. Numele eroului din popor era Francisco Romero; el avea să pună bazele unei întregi dinastii de toreadori vestiţi, Los Romeros.

Din pasiunea bărbaţilor familiei Romero s-a născut arta tauromachiei, acea tehnică a înfruntării de la egal la egal, transmisă din tată în fiu. Fiul eroului din poveste, Juan, care a atins vârsta biblică de 102 ani, a organizat prima echipă de aghiotanţi meniți să-l ajute pe toreador (quadrilla). Nepotul său, vestitul Pedro, a cucerit definitiv publicul, inventând paşii număraţi și „dansul” elegant, rigoarea aşteptării cu sânge rece până în ultima clipă, cea în care taurul ratează la doar câţiva milimetri izbânda. Spada lui Pedro Romero a ucis nu mai puţin de 5.600 de tauri! În ciuda riscurilor numeroase pe care le-a înfruntat, și Pedro a murit de bătrâneţe, rămânând fidel mottoului său preferat „frica provoacă răni mult mai adânci decât taurii”.

An de an, la Ronda, în luna septembrie, afişele anunţă luptele, începând cu aceeași formulă magică: „Cu permisiunea autorităţii şi dacă timpul nu este potrivnic”… Amplu mediatizatul spectacol al corridei goyesciene, în care protagoniștii îmbracă pompoasele costume multicolore concepute de pictorul prin excelenţă al corridei, Francisco de Goya, se succed în ciuda opoziției apărătorilor drepturilor animalelor.

Goya este cel care a creat şi răspândit în lume actuala imagine multicoloră a corridei, imortalizând ca nimeni altul fascinaţia luptei pe viaţă şi pe moarte din ring, prin sofisticatele costume, care stilizează silueta toreadorul-balerin. Nu mai puțin renumite sunt cele 33 de gravuri ale sale, din ciclul „Tauromaquia”, executate spre finalul vieții, pe care vizitatorii care nu participă la sărbătorile din luna septembrie le pot admira în vitrinele muzeului coridei, găzduit de catacombele arenei.

Ernest Hemingway, la rândul său fascinat, s-a inspirat din coridă pentru romanul său „Moarte după-amiaza” iar Orson Welles a ales Ronda drept ultimă reşedinţă, la bătrâneţe. „Oraşul din vis”, imortalizat în versuri de poetul german Rilke, care l-a vizitat în repetate rânduri („Am căutat peste tot oraşul visat şi/ l-am găsit, în fine, în Ronda”), nu încetează să atragă, ca un magnet irezistibil.

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania)
Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Citește și