România în bucate (2): miel, drob și pască, de Dan Caragea

În limba română, cuvântul Paște (pl. Paști) ne vine, cu același înțeles, din latinescul bisericesc Paschae (pluralul lui Pascha), care, la rândul său, provine din grecescul Pásha (Πάσχα), iar acesta din ebraicul: Pésah (פֶּסַח‎), explicat prin verbul pāsah, al cărui sens este oarecum descumpănitor: „a șchiopăta”, „a sări, a țopăi”, „a sări într-un picior”, fig. „a sări peste”, adică „a omite”, „a cruța”… Așa cum bine arată într-o notă din traducerea sa mitropolitul Bartolomeu, Vulgata, adică prima versiune latinească a Bibliei, menționează: „id est transitus Domini”, „adică trecerea Domnului”. Despre ce trecere să fie vorba?

În Ieșirea, cap. 12, Dumnezeu le vorbește lui Moise și Aaron:

12:2 Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului.

12:3 Vorbeşte deci la toată obştea fiilor lui Israel şi le spune: În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare.

12:4 Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie de ajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce.

12:5 Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied,

12:6 Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară.

12:7 Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce.

12:8 Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare.

12:9 Dar să nu-l mâncaţi nefript de ajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele.

12:10 Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc.

12:11 Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.

12:12 În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului şi voi lovi pe tot întâiul născut în pământul Egiptului, al oamenilor şi al dobitoacelor, şi voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor în pământul Egiptului, căci Eu sunt Domnul.

12:13 Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului.

12:14 Ziua aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-însa sărbătoarea Domnului, din neam în neam; ca aşezare veşnică s-o prăznuiţi.”

Ne vom opri aici, la prima pomenire a cuvântului „Paști” în Vechiul Testament. Observăm cum „trecerea lui Dumnezeu” peste acel pământ va lovi crunt pe egipteni, dar îi va cruța pe evreii care își spoiseră cu sânge de miel sacrificat ușorii și pragul de sus al ușii caselor. Avem aici, în chip indiscutabil, pomenirea ritualului mielului pascal.

Ulterior, s-a văzut în Paștele evreiesc o sărbătoare a trecerii de la sclavie la liberate, căci neamul acesta, condus de Moise, va trece Marea Roșie ajungând slobod pe pământul făgăduinței. În fiecare an, evrei își sărbătoresc, cu o săptămână înaintea noastră, Paștele. Este vorba, în esență, de o sărbătoare a familiei, celebrată cu o cină specială, numită seder, când se citește Hagada, care ne povestește fapte și minuni legate de acest eveniment.

În vremurile străvechi, când majoritatea evreilor trăiau în deșert ca păstori nomazi, oamenii serbau venirea primăverii sacrificând un miel. Mai târziu, a apărut o altă sărbătoare a primăverii, cu caracter agricol, Hag ha’Mațot, când, timp de șapte zile, nu se mănâncă pâine dospită. Temeiul se regăsește într-o poruncă a lui Dumnezeu:

„Şapte zile să mâncaţi azime [mațot]; din ziua întâi să depărtaţi din casele voastre dospitura [hameț], căci cine va mânca dospit [hameț] din ziua întâi până în ziua a şaptea, sufletul aceluia se va stârpi din Israel.” (Ieșirea, 12: 15)

Cu timpul, aceste două sărbători s-au asociat exodului. Pe de o parte, Hag ha’Pesach a fost identificată cu „trecerea Domnului” nimicindu-i pe nou-născuții egipteni, iar, pe de altă parte, Hag ha’Mațot a fost legată de faptul că, în fuga lor din Egipt, evreii nu au mai avut vreme să aștepte ca aluatul să dospească și, astfel, au pus în cuptor pâinile cu aluatul nefermentat (azime).

Să ne mai amintim și de un alt obicei evreiesc din noaptea de ajun: bedikat hameț. Este vorba de căutarea simbolică, prin casă, a alimentelor dospite și care trebuie eliminate. Părinții ascund atunci câteva firimituri de pâine prin casă, iar copii le caută, cu o lumânare, pentru a putea ajunge la cele mai dosnice cotloane. Cu ajutorul unei pene și a unei linguri de lemn, firimiturile sunt culese, iar în dimineața următoare sunt arse în afara casei (biur hameț).

Firește, există mici variații care țin de locul de pe pământ în care trăiesc evreii. Nouă însă nu ne rămâne decât să medităm cum se cuvine la sensurile simbolice ascunse în bucatele noastre tradiționale și pe care creștinii ortodocși le pun pe masa pascală.

„Junghiaţi mielul Paştilor şi vă sfinţiţi şi-l pregătiţi pentru fraţii voştri, ca să facă ei după cuvântul Domnului care s-a dat prin Moise.” (II Paralipomena, 35:6)

*

Iată că a venit și Învierea și Sf. Paști, pe mese nu au lipsit oule roșii și preparatele din carne de miel, animalul sacrificat ritualic, după obiceiul creștinilor ortodocși. Românii au gătit ciorbă, drob, stufat și friptură la cuptor. Astazi o să ne reamintim de unele dintre aceste bucate, mai ales pentru savoarea lor lingvistică.

Drobul este un preparat din bucătăria tradițională românească. Oarecum asemănător este scoțianul haggis, dar care este preparat în burtă de oaie, fără atâtea verdețuri ca la „primăvăraticul” drob românesc.

Cuvântul drob a pătrus în română fie din sârbă, fie din bulgară, fie din amandouă. Etimologia este destul de limpede la Scriban (1939). Transcriu, adaptat: „sârb. drob, măruntaie, bg. drob, plămân, čer drob, ficat”.

Așadar, se reunește sensul general, „măruntaie”, cu cel specific, „plămân, ficat”, mai ales de miel. Un sinonim, după cum se poate vedea este cighir sau gighir, jighir etc. un turcism atestat în secolul al XVIII-lea

Prin drob, înțelegem, fie organele interne, fie prapurul, fie preparatul din „măruntaie de miel tocate, învelite în prapur și puse la cuptor” (DEX). Desigur, în articolul nostru, doar sensul din urmă este vizat.

În corpusul pe care l-am consultat, nu l-am putut atesta cu acest înțeles mai devreme de secolul al XIX-lea. La I. L. Caragiale, în „Duminica Tomii”, găsim o ispititoare evocare culinară:

Dar apoi, cozonacii și plăcinta de drob, și căpățânile de miel la tavă pe orez, cu iaurt cu caimac, după opt săptămâni de fasole sleită și de varză acră!

Plăcinta de drob este totuna cu plăcinta de cighir, cum se spune și astăzi în Bucovina.

*

Tot în „Duminica Tomii”, un rând mai jos, Caragiale ne vorbește de pască:

Și părintele Marinache cu dascălul Haralambie cărând în curtea bisericii toată ziua, în niște basmale mari cadrilate, recolta de ouă roșii și de pască!

La fel și Creangă, în „Capra cu trei iezi”:

„Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate.”

La creștinii ortodocși, pasca (al cărei nume care se trage din cel al sărbătorii) înseamnă fie anafura pe care o împarte preotul, fie acel „cozonac făcut din aluat dospit, umplut cu brânză de vaci, zahăr şi stafide, cu smântână sau cu orez fiert în lapte şi îndulcit” (DLR). Scriban (1939) o definea astfel: „un fel de turtă care se face la Paște din lapte cu orez amestecat cu ouă (budincă) sau din brânză de vacă cu ouă ș. a. puse de o foaie de aluat de cozonac și îngrădită c-un cerc tot de aluat”, iar în Dicționarul limbii române literare contemporane acest preparat este un fel de cozonac „acoperit cu un strat de brânză sau de smântână”. Există, desigur, varietăți în funcție de epocă și de zona geografică, ingredientele de bază fiind același. Cuvântul a fost atestat cel mai devreme în secolul al XVIII-lea (cf. Condica lui Gheorgachi, 1762, unde se zice: „…unii dându-le vedre de vin, alţii paşce şi oaă.” Cf. DLR).

Alături de miel, de vin, de ouăle roșii, pasca evocă și ea sacrificiul hristic, fiind cea mai de seamă coptură a Învierii. De obicei, să face în forme rotunde pentru că, spune tradiția, scutecele pruncului Iisus ar fi fost rotunde. La țară, aluatul se pune la dospit în tăvi, cu coca împletită în două sau trei sucituri în jur și cu o cruce în mijloc. După coacere, pasca se taie în bucăți, se pune în pachețele, iar femeile o duc la biserică pentru a fi sfințită. Astfel, pasca dobândește puteri tămăduitoare, credincioșii primind și în acest fel binecuvântarea Domnului. În unele locuri, cojile de la ouăle întrebuințate la pregătirea pascăi se aruncă într-o apă curgătoare pentru a duce vestea sosirii Paștelui.

În simbolistica creștină a bucatelor de Paște, mielul îl reprezintă pe Iisus cel care s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor noastre, vinul roșu, ouăle roșii și pasca evocă sângele și trupul celui ce s-a jertfit și prin care, ritualic, creștinii primesc binecuvântare preotului, în biserică.

Autor: Dan Caragea (Portugalia)
Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Citește și