Români ai Planetei – Toți oamenii pe care îi iubim

Mă plimbam pe străzile Vienei, era răcoare, o dimineață de iarnă, chiar înainte de Crăciun, când cineva s-a oprit în fața mea și m-a salutat în limba română. Mă auzise vorbind la telefon și cuvintele mele plutind în aerul străzii l-au oprit în loc. Unde vreți să ajungeți, m-a întrebat? Vă conduc eu! Și acum, când scriu aceste rânduri, ochii mi se umplu de lacrimi. Pentru că întâlnirea aceea avea să se înfigă adânc în memoria sufletului meu. A fost și ceva straniu cu ea, am să vă povestesc de ce.

Viktor de la Schönbrunn

Înainte să plec spre Viena trimisesem o scrisoare către conducerea Palatului Schönbrunn în care ceream sprijinul pentru documentarea unui reportaj la palat. Printre altele, mă rodea și întrebarea dacă, acum, după 200 de ani de când Dinicu Golescu vizitase Viena și descoperea că „e mai bine să fii îngrijitor la Schönbrunn decât boier în Țara Românească”, mai e la fel.

Conducerea Palatului mi-a răspuns că angajații săi permanenți sunt în vacanța de Crăciun, iar cei care lucrează în timpul sărbătorilor sunt foarte ocupați, deci să revin mai târziu.

Așa că-n dimineața aceea mă îndreptam spre târgul de antichități din mijlocul orașului, resemnată cu gândul că nu voi avea un reportaj. L-am luat de braț pe omul mărunțel care se oferise să mă conducă prin oraș și am început să povestim. Făcusem doar câțiva pași împreună, când am aflat că cel care mă ținea de braț fusese chiar îngrijitor la Palatul Schönbrunn!

Vidoje Njagojevic, căruia austriecii i-au spus Viktor, plecase din Valea Timocului prin anii ’70, imediat după armată, de frica răfuielilor interetnice, dar și din cauza sărăciei. Avea un unchi și el refugiat acolo după război, care l-a ajutat. S-a angajat la o tipografie unde a învățat meserie. S-a căsătorit cu Johanna, din aceeași Vale a Timocului și au avut împreună doi băieți. În anii ’90, ziarul și tipografia s-au vândut. Deși noul proprietar promisese păstrarea locurilor de muncă, foarte curând a închis tipografia și i-a concediat pe toți.

Nenea Viktor, așa cum avea să mă roage să-i spun de atunci înainte, rămas fără slujbă, căuta printre anunțurile de muncă și a văzut că Palatul Schönbrunn angaja îngrijitori. S-a dus cu inima strânsă. Nu va uita niciodată prima lui zi la Palat! Viktor nu avea școală, plecase tânăr, dintr-o lume încă neașezată. Dar cei de la Palatul Schönbrunn l-au primit cu căldură și l-au ajutat să învețe tot ce trebuia să știe și ce avea de făcut. De la îngrijit curțile și grădinile, a avansat în interiorul palatului, iar când a ieșit la pensie, conducerea Palatului Schönbrunn a organizat o petrecere în cinstea lui, iar directorul de atunci a ținut un discurs atât de emoționant, încât pe Viktor l-a podidit plânsul.

Ne hotărâm să mergem împreună la Palat, la Schönbrunn. Intrăm pe porțile lui și, dintr-o dată mă simt pierdută în imensitatea curților și a mulțimii care aștepta să intre, să viziteze, să bea un pahar de vin fiert în fața bradului de Crăciun. Practic, nu aveai unde să arunci un ac. Dar nenea Victor mă trage de mână și ne croim drum împreună spre ușile de intrare. Dar nu apucăm să pătrundem, că fiecare angajat al Palatului, purtător de uniformă, îl striga și-l îmbrățișa: Viktooor! Ce mai faci, dragă Viktor?!

La fel a fost pe tot traseul vizitei în palat, de la șeful gărzii, la ultimul supraveghetor, toți se opreau și-l salutau. Cu unii, mai în vârstă, purta discuții mai lungi, în germană. Nenea Viktor mi-a descris fiecare sală, destinația ei, din ce sunt făcute decorurile, de unde fuseseră aduse mobilele, ce se întâmpla în fiecare salon sau odaie, unde a cântat Mozart prima dată, cum se fabricau plăcuțele de ceramică de pe pereți, sau de unde a procurat chiar el stofa din perdele, fix ca cea de pe vremea împăraților. Știa aproape totul despre obiceiurile împăratului Franz Josef, ale Mariei Tereza sau despre locurile în care scriau poezii și sufereau din dragoste tinerele prințese. Mai mult decât toate cele 800 de odăi ale Palatului, nenea Viktor îndrăgea biroul Împăratului Franz Josef. Căci acolo îi va fi primit în audiență pe românii care ajungeau cu plângeri la Curte.

Ne încheiem vizita în biroul noii conduceri a Palatului Schönbrunn, iar când intrăm pe ușă, o doamnă se ridică în picioare și vine entuziastă spre noi: Viktoor! Ce bucurie să te văd! Și-l strânge în brațe pe omul micuț, venit cu mult timp în urmă în Austria, tocmai din Valea Timocului. Salariul și pensia lui erau cam cât salariul unui profesor universitar din România, dar nu l-am mai descusut prea mult despre bani. Am văzut cu ochii mei cât câștiga!

Oriana de la Viena

Pe Porzellangasse la numărul 9 este o plăcuță care spune că acolo a locuit poetul Mihai Eminescu când a urmat cursurile la Viena. Acum, la parter este un magazin-expoziție cu piese de mobilier, creații de autor. Intru și încerc să discut cu proprietarul despre această „moștenire”: popasul poetului nostru pe acolo. În timp ce gesticulăm în germană încercând să ne înțelegem, din pragul unei uși interioare, o femeie în halat albastru se oferă să ne traducă.

Este Oriana din Slatina. Angajată de mulți ani să facă menaj în clădirea unde locuise poetul nostru național. Oriana a tradus, apoi s-a apucat de plâns. Nu știu de ce plâng, s-a scuzat ea, că sunt  bucuroasă acum, bucuroasă că v-am întâlnit și bucuroasă oricum. Dar suferise mult înainte să ajungă aici, la „domnul artist cu expoziția lui de mobilier din casa poetului”, îi fusese foarte greu în alte locuri. Dar n-a avut încotro, spune ea, a tăcut și îndurat pentru ca fiul ei să facă școală la Viena. Și fiul terminase facultatea, iar acum lucra la Bank Austria. Oriana plângea și râdea, râdea și plângea.

Pepo din Istria

Când m-am pornit să-i întâlnesc pe istroromânii din Croația, un grup de intelectuali italieni trimitea semnale de alarmă spre instituțiile culturale ale lumii: salvați cea mai periclitată minoritate din Europa! Pe fațada unui mare palat din Piața Dell’ Unita din Trieste, cât era palatul de mare, flutura un banner care anunța o conferință internațională destinată acestor istroromâni și limbii lor, gata să dispară.

Nu se știe exact, istoricii n-au convenit asupra momentului în care istroromânii au ajuns în Peninsula Istria fugind fie din calea năvălirilor barbare, fie în căutarea unor locuri mai bogate pentru ei și animalele lor. Cert este că, acum mai bine de 100 de ani cercetătorii români i-au descoperit și au început să-i studieze. Surpriza enormă a fost că, deși n-au avut biserici sau preoți, nici școli în limba lor, practic n-au scris, limba lor fiind vorbită doar în casă, totuși, ei au păstrat graiul strămoșesc până astăzi. Istroromâna fiind, oficial, al patrulea dialect a limbii române.

I-am găsit la sud de Muntele Mare, printre păduri și livezi de măslini, în sate care altădată se numeau Cărbune, Livada, Sucodru. Guido Lubicic ne-a întâmpinat în fața școlii din sat. Era școala din Șușnievița, comuna Crișan, renovată acum câțiva ani cu 60 de mii de euro, singurii bani primiți vreodată de la Guvernul României. Școala avea acoperișul spart și zidurile ruinate, dar în vara în care au primit banii au și renovat-o. Un grup de copii din familii de istroromâni învață aici limba străbunilor ca să n-o piardă, cu o învățătoare care a învățat graiul de la soacra ei. Fac manuale scrise de mână, învață să scrie în acest dialect, așa cum nimeni n-a mai făcut-o.

Școala este frumoasă, luminoasă, cu acoperiș nou, scări de faianță, băi care strălucesc, dar și o bucătărie modern dotată unde o femeie din sat le pregătește mâncarea. Copiii au vârste diferite s-au adunat de prin mai multe sate cu un singur scop: să învețe o limbă pe care doar bunicii o mai știu. Pepo Glavina ne invită acasă la el. Pepo are în jur de 60 de ani și este „trezorierul” acestei lumi. Intrăm în casa lui unde pereții sunt plini cu fotografii și articole din ziare despre istroromâni. Are un carnețel în care a scris fiecare nume de om care mai vorbește istroromâna în valea de lângă Marele Munte. Mai sunt doar 84. Restul au plecat în lume, în Australia, în America, luau vapoarele din Rjeka și dispăreau. Alții au murit. Doar ei au mai rămas. El, Guido și cei din carnețel.

Guido are o livadă de măslini sus, la Brno, un „motor” și o îngrijorare privind viitorul, nu știe cine-i va prelua livada. Când mă despart de ei, în praful drumului din sat, îl aud pe Pepo spunând, cu mâna la piept: „Îți dau irima mea!” Le-am promis că voi face tot posibilul ca România să-i aducă într-o excursie să-și vadă țara din vis. Dar țara n-a putut. Așa că, între timp, Guido a murit, iar Pepo mai taie câte un nume din carnețelul lui. O speranță pentru ei vine însă de la Universitatea Oxford, care a început un amplu proiect de cercetare și înregistrare a ultimilor vorbitori de istroromână din Croația. Dacă ei nu vor mai fi, măcar limba să rămână.

Dan, profu’ de la Padova

Diaspora românească are o parte de amărăciune, dar și alta de bucurie. În vara anului 2019, l-am întâlnit pe Dan Octavian Cepraga, un profesor universitar de Limba și literatura română de la Universitatea din Padova. Venise la Cluj pentru un proiect comun cu universități din România. El a plecat din București împreună cu părinții când avea nouă ani. A făcut școala, începând cu clasa a patra, în Italia.

Apoi studiile universitare la Bologna, cea mai veche universitate din Europa. Acolo a descoperit printre limbile romanice și româna, ca limbă de studiu. A fost surprins că la universitate se studia limba pe care o vorbea el cu mama, acasă. A ales să se specializeze în studiul limbii române. Acum o predă la Universitatea din Padova. Are cam 20-25 de studenți care îi frecventează cursurile. Iar Giulia, una dintre absolventele sale, a luat premiul ICR Veneția pentru cea mai bună traducere din poeții de limbă română.

Anca de la Sorbona

Anul acesta, în 2022, surprinsă, presa a vuit în urma unei știri care anunța că Anca Vasiliu, profesoară de filosofie la Paris, a primit Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze. Unul dintre cele mai mari premii ale acestei instituții. Iar decernarea va avea loc în cadrul unei ceremonii speciale, în luna decembrie. Anca Vasiliu s-a născut în 1957 la București. Este cercetător principal, conducător de lucrări în cadrul unei unități afiliate Facultății de Filosofie a Universității Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, abilitat să conducă doctorate. De asemenea, susține cursuri de istoria filosofiei antice la Universitatea Paris I, Pantheon-Sorbonne.

Presa o descoperă și o laudă: „Anca Vasiliu – o româncă născută la București, studiind și lucrând în România în timpul comunismului la Institutul de Istoria Artei, trăind, apoi, de 30 de ani în Franța – a primit Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze, unul din cele trei premii mari ale prestigioasei instituții franceze. Într-o lume franceză, care i-a dat pe Diderot, Rousseau, Barthes, Bourdieu, Onfray, Foucault, iat-o aici pe Anca Vasiliu cu mintea ei iscusită, ducându-și singură crucea din 1990 încoace. Singurătăți, limba franceză știută la cel mai înalt nivel al speculației, munci, înfrigurări, chirii, griji pentru ziua de mâine. Anca Vasiliu însă nu se lasă și cu mintea ei câștigă Marele Premiu al Academiei Franceze”.

Este legată de România prin câteva cărți, dar mai ales prin „Vocabularul european al filosofiilor”, al cărui titlu inițial este, de fapt, Dicționarul intraductibilelor”, unde a propus integrarea unui cuvânt filosofic românesc, Dor. Pentru ediția română a avut trei contribuții de natură diferită, a tradus și  inițiat introducerea unui număr important de articole despre termeni românești cu impact filosofic.

Livia de la Düsseldorf

Livia Grama Medilanski s-a născut la Braşov. A avut o carieră impresionantă în sport şi performanţe de nivel mondial, european şi naţional. În 1968, la Sibiu, avea loc primul campionat republican de gimnastică ritmică pentru senioare şi devine campioană naţională. În 1969, România participă pentru prima dată la Campionatul Mondial de gimnastică ritmică, lotul naţional fiind antrenat de Livia Grama. În 1973 a pleacat în Germania. Acolo a antrenat, timp de 35 de ani, lotul federal de gimnastică.

Trăieşte la Düsseldorf, de unde scrie cărți de poezie și promovează prietenia româno-germană. Am cunoscut-o pe când făcea drumuri repetate în România, însoțită de grupuri de turiști pe care-i convingea să vină să vadă cât de interesantă și frumoasă este România. Timp de 10 ani a venit în țară cu grupuri de români plecații în Germania, cu nemţi care nu au fost niciodată aici, cu italieni, francezi care locuiesc în Germania pentru a le face cunoscută ţara noastră, pentru a schimba percepţii. Crede că, dacă partea pozitivă ar fi scoasă mai mult în relief, imaginea despre România şi despre noi toţi ar fi mult mai bună.

Ca să poată face această muncă de promovare a țării sale de origini, a înființat o asociație, Atheneum, acolo unde locuiește, la Düsseldorf. Eforturile sale de ambasador al patriei mamă nu s-au oprit nici când s-a îmbolnăvit. Livia Medilanski, în 2018, a organizat în Germania o mare ceremonie destinată Centenarului, cu invitați din Germania și România, ocazie cu care s-au decernat premii și diplome pentru cei care au lucrat în folosul prieteniei dintre cele două țări. Punctul central al evenimentului a fost palatul din care, cu mai bine de o sută de ani în urmă, plecase cel care avea să devină Regele Carol I al României.

Paul, pictorul

Paul Stoica s-a născut la Tulcea. De copil a fost pasionat de pictură, dar în vremea aceea cu greu puteau concepe părinții că se poate trăi din artă, așa că l-au dat la o școală unde să învețe o meserie. Fidel pasiunii sale, Paul Stoica a urmat, totuși, cursurile Școlii de Arte din Tulcea, apoi a cultivat-o în timp, frecventând diverse cercuri artistice. Autodidact în pictură, în diverse tehnici: pastel, acrilic, ulei, el dezvoltă o pasiune pentru acuarelă, tehnică la care se oprește și pe care o perfecționează de-a lungul anilor.

Încă din anul 1976 expune lucrări în diverse țări precum: România, Irak, Spania, Italia, Elveția, Statele Unite unde a și locuit pentru o perioada de cinci ani. Din anul 2004 se stabilește în Madrid, Spania, participând la diferite expoziții particulare sau de grup. Devine profesor, expune lucrările sale, dar în același timp promovează și alți artiști români. De exemplu, în 2018, grupul „Acuareliști Români” în colaborare cu Primăria Alcorcón (Madrid) organizează Expoziția de Pictură în Acuarelă „Acuarelistas Rumanos”.

Acest proiect, fructul inițiativei românului Paul Stoica, artist și profesor de pictură în Centrul Cultural „Los Castillos”, a avut intenția de a face cunoscute arta și tradițiile românești și în Spania. Cu acea ocazie au fost prezentate lucrări realizate de douăzeci și șase de artiști români, profesioniști și amatori. Paul Stoica a dovedit nu doar că se poate trăi din artă, dar poți să-i ajuți și pe alții s-o facă.

Ana a Planetei Pământ

Ana Blandiana trăiește, fără a locui acolo, în mai multe țări de pe planeta asta. Cărțile sale s-au publicat în peste 26 de limbi, se găsesc în librării din întreaga lume și este invitată să conferențieze pretutindeni. Doar luna trecută a fost la întâlniri cu publicul în Spania și în Canada. Nu întâmplător, una dintre cărțile publicate recent poartă titlul „Soră Lume!” și este un altfel de jurnal despre călătoriile sale și întâlnirile memorabile pe care le-a avut de-a lungul vieții. Otilia Valeria Rusan, cum se numește în viața civilă, s-a născut la Timișoara, în 1942. Este poetă, scriitoare, autoare a zeci de cărți de poezie și memorialistică. Dar este și o luptătoare pentru libertate în România și imagine a luptei anticomuniste.

În 1990 a reînființat Centrul PEN din România, pe care l-a condus până în 2004. S-a numărat printre fondatorii Alianței Civice pe care a și condus-o între 1991 și 2002. În ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, primul muzeu al terorii comuniste, înființat într-o închisoare. În 1995 a înființat Academia Civică, o fundație pe care o conduce de la începuturi până în prezent. Este membru corespondent al Academiei Române din 2016.

Paul, scriitorul din Spania cu condeiul la el

Pe Paul Gabor l-am cunoscut în noua patrie numită Facebook. Pentru că, altfel, trăiește de multă vreme departe de țară. Jurnalist de radio și presă scrisă în România, s-a stabilit de 22 de ani în Spania, de unde, fără să fi rupt legăturile cu cei de acasă, încă mai scrie în Republica și Dilema Veche.

Paul este și autor de proză scurtă cu trei volume în librăriile din țară: „Negustorul de pipe”, „Rapel” și „Mediterana din mine”. Descrierea lui în câteva cuvinte sună cam așa:  „Uneori acid, alteori placid, sunt un om care încearcă să-și respire porția de aer pe care i-a oferit-o planeta și trec prin viață cât pot de liniștit”.

Ica, de la „Salva”

Ica Tomi s-a născut la Salva, în județul Bistrița. De 20 de ani locuiește la Madrid. Acum 10 ani a înființat Asociația „Salva”, care se ocupă cu proiecte sociale și culturale destinate comunității românești din Spania. A decis să înființeze această asociație cu scopul de a iniția proiecte pentru a păstra tradițiile, obiceiurile cultura și limba română. În toți acești ani a organizat spectacole românești: „Nunta Zamfirei” la Ateneul din Madrid, „Șezătoarea” în Sala UGG și mai multe Festivaluri de folclor internaționale.

Asociația are în special activități destinate copiilor, mai ales de Moș Nicolae sau de Crăciun. Anul acesta a înființat un ansamblu destinat copiilor între 4 și 12 ani, numit „Mugurașii Salvei”. Timp de șase ani a organizat ateliere de artizanat în care i-a învățat pe români și spanioli să își coase propria ie tradițională respectând elementele din zona de unde provine fiecare. În felul acesta s-au cusut peste 100 de ii.

Anul acesta are cinci proiecte în derulare, iar asociația are nouă angajați. Activitatea s-a axat în ultima vreme, mai ales după pandemie când comunitatea românilor a fost grav afectată, pe proiecte sociale.

Elena, muzica și copiii

Elena Ninerica este redactor-șef, prezentator la Lira TV, televiziunea românilor din Spania. Predă cursuri de chitară copiilor români din comunitate, la sediul Ambasadei României la Madrid. Îi învață pe copii cântece în limba română, iar acest curs îi ajută să-și îmbunătățească învățarea limbii materne, comunicând între ei doar în română. În acest fel, se mențin aproape de cultura română, învățând mai mult decât muzica la cursul de chitară.

Elena locuiește în Spania de peste 12 ani, împreună cu fiul său. A urcat pe multe scene din România și din Spania, a cântat la peste 100 de evenimente culturale, a colaborat cu diferite grupuri muzicale și are câteva melodii proprii și mai multe apariții la TV și radio. A colaborat cu mulți artiști spanioli dar și români, având o galerie de artă unde a descoperit artiști români precum Roxana Irimia, Paul Stoica, iar în România a organizat evenimente de Artă Hispanică.

Elena crede cu tărie „că noi, cei care locuim în alte țări, avem datoria morală de a fi buni «ambasadori» pentru România în străinătate și a o reprezenta la cel mai înalt nivel posibil. Iar dacă avem un talent, o pricepere, trebuie să le transmitem mai departe celor care vin după noi și să le trezim copiilor conștiința și mândria de a fi român. Munca mea nu se termină aici, mereu voi face tot ce pot pentru a arăta lumii partea artistică și culturală a României, adăugând astfel o «picătură» la imaginea pozitivă a României în străinătate”.
Un material realizat de Ruxandra Hurezean, în exclusivitate pentru Occidentul Românesc.

Nota redacției:

Ruxandra Hurezean este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”. Scrie la Occidentul Românesc din martie 2022.

***

Smaranda noastră din țara cangurilor 

Smaranda Ghișa-Kafka s-a născut la Șofronea, o comună la 7 km de orașul Arad. A urmat Liceul „Ghiba Birta” din Arad, apoi timp de cinci ani, cursurile Facultății de Limbi Romanice, secția Franceză, la Universitatea din București și post-grad în România, Franța și Australia, la Grenoble, Universitatea Stendhal, Franța și New England University, Armidale din Australia.

Cât timp a locuit în România a profesat în calitate de dascăl de franceză, director de liceu și inspector școlar. În 1992 a plecat cu familia în Australia, unde s-a stabilit întâi în Blue Mountains și apoi în Sydney. Dragostea de scris, talentul și harul, Smaranda le-a moștenit din familie, pe linie paternă, pentru că există cărți a celor care au scris din familia sa, la Cartea Românească.

Smaranda a început să scrie de mică. A publicat în presa locală, iar după facultate, la Grenoble University Press. La început, proză scurtă. Povestirile Smarandei au fost citite, apreciate și au apărut în multe publicații din lume, precum „Antologia româno-australiană de proză și poezie” din Sydney, Revista culturală australiană ZineWest din America de Nord și în Canada, revista internațională „Destine literare”, revista „Lumina lină” din New York, iar în România, în revista „Guttenberg” din Arad.

Din 2018, Smaranda trece la proză lungă. Primul roman se numește ,,ABC-ul unei vieți”, două volume, 900 pagini și este un roman cu puternică tentă autobiografică dedicat părinților și bunicilor ei. Cartea a fost publicată de Editura Coresi din București și lansată pentru prima dată, în decembrie 2021, la NSW National Library, din Sydney, Australia.

Această carte este alfabetul vieții văzute prin ochii unui copil. Este o carte despre copilăria și adolescența unui suflet de artist și despre influențele care l-au modelat în primii ani de viață, cele din familie, din școală și dintr-o societate în permanentă transformare. ,,Au fost influențele unei culturi unice, care era produsul istoriei, geografiei și evoluției unui popor, menit a-și păstra identitatea seculară, la o răscruce de drumuri, în bătaia vânturilor de la Apus și crivățului de la Răsărit”, mărturisește Smaranda.

Acest roman se adresează tuturor: fie celor care trăiesc în România sau românilor din Australia și care se recunosc în personajele cărții sau retrăiesc situații și întâmplări, fie celor plecați din țară pe alte meleaguri, care doresc să le arate copiilor sau nepoților de unde se trag și cum se viețuia în această țară minunată la mijloc/sfârșit de secol al XX-lea. Deci, o carte scrisă pentru oricine, indiferent de vârstă, de la mic la mare.

Romanul este o peliculă vie a vieții românilor, obiceiurilor, tradițiilor, unde frumusețea peisajelor se îmbină cu frumusețea sufletului românesc. Scrisă într-un stil direct, vizual, ușor de înțeles de oricine vorbește inimii. Și da, cred că dacă s-ar face un scenariu după această carte, ar ieși un film demn de Oscar. Ar rămâne ca o mărturie a acelor timpuri. Dar unde se găsește un regizor bun, entuziast și vizionar, pentru a se angaja la o asemenea lucrare?!

A doua carte a Smarandei este publicată tot la Coresi. Se numește ,,Alb și negru, la voia destinului” și este un mănunchi de povestiri. Șase la număr, peste 200 de pagini. Toate cele șase sunt unice în tematică, în stil și felul de abordare. Nu seamănă una cu cealaltă. Râzi sau plângi, te bucuri de frumusețea Maramureșului, a Munților Apuseni sau a Bucovinei și a Dobrogei, de unicitatea localnicilor, intri adânc în psihicul emigrantului, te lupți cu cancerul și toate vicisitudinile pe care viața le adaugă în acele momente. Apoi, în altele, admiri frumusețea Munților Albaștri și viața australienilor încercați și oțeliți de toanele continentului roșu.

Ajungi în Oceania, în Fiji, Edenul celor 333 de insule și descoperi că, dincolo de frumos, realitatea băștinașilor e diferită de ceea ce ți se arată ție ca turist. Povestea din apele Sudului culminează în scena de pe plajă, cu copilul ce stătea cu ochii ațintiți asupra mamei sale care pescuia: ,,Încă un pește, mami, și avem toți ce mânca la cină.” Și ce să te mai gândești la ,,Fetița cu chibrituri” când realitatea, dacă o cauți, o găsești și în paradis?! Căci așa se termină ultima povestire din carte. Cu vorbele ghidului: Bine ați venit în paradis! Câtă ironie!

Ce mai putem spune despre Smaranda Kafka?! Dincolo de scriitor sau poate înainte de el, se află omul, românul bun, care nu se dezice de esența lui oriunde ar trăi în lume. Căci ,,a trăi este a dărui” spune Laurie Smith în carte sa ,,Living is giving” unde apare menționată și Smaranda Kafka, ca membru al Comisiei ,,Protocol and relations” din cadrul Aeroportului Internațional din Australia pentru Jocurilor Olimpice, sau pe placa ceramică de pe Figs’ Alley din Homebush, Sydney, unde sunt gravate pentru viitor, următoarele cuvinte: Smaranda Kafka, iar de dedesubt: România.

Sebastian Doreanu, brașoveanul din „Șcheii” Rocky Mountain

În primăvara anului 2000, brașoveanul Sebastian Doreanu se mută cu familia în Denver, statul Colorado din Statele Unite ale Americii. Licențiat în Istorie Contemporană, Sebastian urmează în Colorado un master în Istoria Comunismului. Pasionat de istorie și literatură, tânjind mereu după Șcheii Brașovului și limba română, Sebastian Doreanu a început să publice articole în limba română în ziarul „Cuvântul Românesc” (Hamilton, Canada), iar mai târziu în diferite ziare și reviste românești din America de Nord.

Sebastian a publicat peste 100 de articole și eseuri (istorie, politică, literatură, istoria culturii) în ziare și reviste de limba engleză (The Coloradoan, Denver Post, Journal of Romanian Studies) dar și de limba română, din USA, Canada („Cuvântul Românesc”, „Origini ‒ Romanian Roots”, „Gândacul de Colorado”, „Miorița USA”, „Lumina lină”, „Curentul internațional”, „New York Magazin”, „Clipa”, „Destine literare”, „Observatorul de Toronto”) din Australia („Buletinul Românilor”), Europa („Bruxelles Mission”), Moldova („Stare de atac”) și România („Transilvania Express”, „Ardealul literar și artistic”, „Rapsodia”, „Vatra veche”, „Dealul melcilor”, „Saeculum”, „Magazin istoric”, „Porțile Nordului”, „Tribuna de Sibiu”, „Națiunea”).

A fost redactor la ziarele româno-americane „Gândacul de Colorado” și „Miorița USA” și președinte al asociației românilor din Colorado ‒ RAFA (Romanian American Freedom Alliance). Sebastian Doreanu este co-fondator al Asociației culturale „Mircea Eliade” ‒ M.E.C.A. (Mircea Eliade Cultural Association) și membru Liter Art XXI, AIA ‒ American Institute of Archaeology, Phi Alpha Theta (National History Honor Society ), ISCSC ‒ International Society for the Comparative Study of Civilizations, Denver Press Club, Asociația „Avram Iancu”, Asociația Culturala „Șcheii Brașovului”.

De-a lungul carierei sale, a păstrat în permanență legătura cu țara și cu diverse organizații literare din România. A fost de foarte multe ori premiat cu ocazia diferitelor evenimente culturale și concursuri de literatură și istorie desfășurate în Canada, America și România, iar în Șcheii Brașovului revine cu mult drag și nerăbdare, de câte ori este posibil. Pentru a-și încărca bateriile și a-și astâmpăra dorul de locurile natale și oamenii speciali ai sufletului său.

A consemnat: Kasandra Kalmann Năsăudean

Nota redacției:

Kasandra Kalmann Năsăudean a fost unul dintre redactorii primului post de radio în limba română, RadioUniplus92-FM (Millennium) din Santa Susana (CA), mulți ani editor la prestigiosul ziar Gândacul de Colorado (Denver) și redactor-șef la Radio Diaspora Online – Chicago, Statele Unite ale Americii. Licențiată în Informatică de gestiune (Felix C-256) și Științele Comunicării (Investigații) înființează în anul 2010 ziarul Occidentul Românesc dedicat tuturor românilor din Peninsula Iberică și de pretutindeni, publicație de limba română, care apare lună de lună, fără întrerupere, în format print și online, de peste 12 ani. A scris pentru numeroase reviste și ziare în limba română din străinătate și din România, iar în Spania a fost redactor-șef la primul ziar în limba română din Peninsula Iberică, Român în Lume, a colaborat cu revista Origini și ziarul Noi în Spania din Madrid. Este autor a volumului bilingv Destine distruse de comuniști (Coautori: Michael Harrison Cronkite și Cristian Ioanovics Guitars), coautor la volumul The Mists of Time (Din negura vremii) publicat în 2011 (LA, Pars Books & Publishing) și în alte cinci documentare dramatice aflate în investigație jurnalistică, alături de Michael Harrison Cronkite, șef de lucrări.