Pușa Roth: Vasile Cârlova
De ceva timp vizitez Târgoviştea, reședință domnească și capitală între 1396 și 1714, orașul care a deținut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar și cultural-artistic al Țării Românești. Atunci când vezi un oraş în fiecare lună, implicit, în fiecare anotimp, îl priveşti cu alţi ochi, ai curiozitatea de a-l cerceta, de a-l cunoaşte, de a-i redescoperi istoria. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân orașul a devenit principala reședință domnească a Țării Românești. Tot în timpul acestui domnitor a fost refăcută Curtea Domnească, ale cărei ruine împrejmuiesc astăzi Turnul Chindiei. Ultimele cercetări arheologice au avansat ideea că o curte a fost ridicată aici înainte de Mircea cel Bătrân. În timpul domniei lui Vlad Ţepeş a fost construit Turnul Chindiei. Matei Basarab a fost un mare sprijinitor al culturii. El este cel care întărește și extinde fortificațiile orașului (unice la sud de Carpați), repară vechile biserici și construiește multe altele noi. După domnia lui Constantin Brâncoveanu, capitala se mută la București, eveniment în urma căruia Târgoviște a început să piardă din puterea economică precum și din populație. Sigur,vă veţi întreba ce rost au aceste informaţii istorice în prezentarea unui scriitor? Scriitorul, Vasile Cârlova a dedicat poate cea mai cunoscută poezie a sa, „Ruinurile Târgoviştei”, acestui oraş, fostă cetate de scaun. Aceasta este, de fapt, un mesaj al generaţiei de la 1848, pentru trezirea conştiintei naţionale. Elegia „Ruinurile Târgoviştei” este dedicată trecutului glorios, criticând timpurile prezente, prin prisma acestui trecut eroic.
„O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi…
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: „Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut.
……………………..
……………………..
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
……………………..
……………………..
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!”
Vasile Cârlova, poet și ofițer român, este socotit primul poet român modern, deşi a scris numai cinci poezii, publicate de Ion Heliade Rădulescu în gazeta „Curierul românesc”. Tânărul care a trăit doar 22 de ani este menţionat în „Istoria literaturii române” de George Călinescu, considerat a fi cel care a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.
La data de 4 februarie 1809 s-a născut la Buzău (după alţi autori s-ar fi născut la Târgovişte),Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernaşi (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovlahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni, Dolj. În anul 1816, la numai opt ani, rămâne orfan şi este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu. Învăţând limba greacă și limba franceză, Vasile Cârlova a încercat să versifice în grecește însă, sub influenţa unor scriitori romantici francezi va scrie poezii în limba română. În anul 1827 debutează cu o traducere după „Hero și Leandru” a lui Musaios și a poemului „Zaire” de Voltaire. Prima sa poezie „Păstorul întristat”, a fost publicată în „Curierul Românesc” la 8 mai 1830 de I. Heliade Rădulescu. Această poezie va fi pusă pe muzică, douăzeci de ani mai târziu, la 8 mai 1850, de către Anton Pann. Vasile Cârlova scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi prevedea un viitor literar strălucit: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.” La 30 mai 1830, revista ieșeană „Albina românească” reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Tot în 1828 scrie cea de a treia poezie „Rugăciune”, publicată postum în anul 1839 tot de Heliade Rădulescu. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în „Curierul Românesc”, la 29 iunie 1830.
În acelaşi an se înfiinţează „Miliția Națională”, nucleu al oștirii române moderne, iar tânărul Vasile Câlova se înscrie aici în 6 iulie 1830, fiind al treizecișitreilea dintre voluntarii angajați, unde va servi cu gradul de sublocotenent. În anul 1831, poetul-oştean scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante, cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în anul 1839, în „Curierul Românesc”. Iată de ce, Mihai Eminescu, în „Epigonii”, îl evocă pe poetul dar şi pe oşteanul Vasile Cârlova: „L-ale ţării flamuri negre Cîrlova oştirea cheamă / În prezent vrăjeşte umbre din al secolilor plan”.
La data de 18 septembrie 1831 Vasile Cârlova se stinge din viaţă, la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.
Marşul oştirii române
„Dragii mei copii războinici, ascultare mumii dați,
Iată vreme, mic și mare armele s-înbrățișați,
Strigînd toți c-o glăsuire,
Spre a mumii fericire
S-alergăm de obște frați.
Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat,
Ca să mergeți cu pas mare către slavă nencetat.
Vie-vă, copii, aminte
Că Europa însuși simte
În ce cale ați intrat.
Glasul patriii să sune în auzul tutulor,
Strigînd vouă: „Lenevirea rușinată subt picior”,
Toți acuma c-o mișcare,
Spre a voastră înălțare
Să dați mînă de-ajutor.
Acea armă ruginită și ascunsă în mormînt
Brațurile să-nfierbinte ; iasă iarăși pe pămînt.
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbînde foarte bune ;
Pe ea facă jurămînt.
Înaintea fieșcărui îndestul v-ați umilit,
Îndestul și lenevirea în somn greu v-a stăpînit.
Acea soartă fără milă,
Sau de voie, sau de silă,
În sfîrșit v-a slobozit.
Priviți slava de aproape ; voi în urmă-i ați călcat
Și pe fruntea fieșcărui raza ei a luminat.
Deci la arme dați năvală
Și la rînd ieșiți cu fală,
Corbul iată s-a-nălțat.
El subt aripă-i vă cheamă și vestește ca să știți,
Că d-acuma înainte nație să vă numiți.
Deci cu dînsul înainte
Alergați cît mai fierbinte,
Laudă să dobîndiți.
Pe această sfîntă cale înfruntați orice nevoi.
Biruința pretutindini să se ție dupe voi,
Și strigați c-o glăsuire :
„Slavă, dragoste, unire
În veci fie lîngă noi !”
Înainte-vă vrăjmașii să aplece fruntea lor,
Să-și cunoască neputința, ca să scape de omor ;
Dar atunci a voastră mînă
Pe ei fie mai blajină,
Dîndu-le și ajutor.
Vitejia și răbdarea aici încă moștenesc,
Încă curge pîntre vine acel sînge strămoșesc,
Ce la vreme se arată,
De nu piere niciodată,
Ca un dar dumnezeiesc.
Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd,
Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd și cînd,
Și p-a căria lungime
Să nu iasă cu iuțime
Cetile mereu la rînd?
Aici școala biruinții într-o vreme a stătut,
Ale căria ruinuri să văd încă vechi de mult.
Dar acum fără zăbavă
Acea strămoșească slavă
E să vie în minut.
Glasul vostru strigînd „slavă” pe strămoși a deșteptat,
Ale cărora țărînă în mormînturi s-a mișcat,
Ș-umbrile în veci tăcute
Stau cît colo nevăzute,
Privind corbul înălțat.
Ce privire dulce mie ! Steagul fîlfîie în vînt,
Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,
Tinerimea îndrăzneață,
Mîndră, falnică, măreață,
Ușor calcă pre pămînt.
Lacrămă de bucurie, curge, curge ne-ncetat !
Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sînt tu n-ai picat !
Arma iată că lucește,
Slava iată că zîmbește,
Corbul iată s-a-nălțat !”
Poetul necuvintelor [Nichita Stănescu n.n.] îl vede: „Întemeietor nu de stat, ci de limbă Cârlova este. Geniul lui e o pricină de perpetuă tristeţe naţională. Tristeţe de a-i fi rupt destinul. Tristeţe de a fi plecat din sânul naţiunii, limbii şi vorbirii româneşti, cel mai apt de a vorbi vorbirea ţării. Cinci flori ne-a lăsat şi un miliard de absenţe. Acesta era Domnul. El era singurul căruia i-am spus noi toţi Dumneavoastră. Când a plecat noi nu eram născuţi. Ne naştem greu în vorbire pentru că el, grăbitul, a plecat. Cum era Cârlova? Trebuie că era ca şi Shakespeare. Ce este mai frumos în vorbirea noastră, trebuie că ar fi spus Cârlova. Bărbat tânăr, băiat suav, ofiţer”. George Baciu
Cred că acum aţi înţeles, doamnelor şi domnilor, demersul meu de a redescoperi un oraş, prima reşedinţă domnească timp de trei sute de ani, readus în actualitatea secolului al XIX-lea de tânărul poet-oştean Vasile Cârlova.
Pușa Roth – București