Pușa Roth: Toamna în literatură

Fiecare anotimp are farmecul lui aparte, fiecare anotimp este model şi motiv de inspiraţie pentru artişti, fie că vorbim de artiştii plastici, muzicieni sau poeţi. Fiecare anotimp este, în parte, anotimp al iubirii, dar toamna, suprinzătoare prin simfonia de culori, prin lumina blândă, dezmiardă gândul, dă putere şi armonie imaginaţiei creatoare. Toamna este anotimpul care pecetluieşte sau destramă iubirile arzătoare din vară. Acum, în acest anotimp, sentimentele omeneşti sunt definitorii, fiindcă vara, cu zburdălmicia ei, nu ne dă răgazul să ne gândim la profunzimea sentimentelor.

Revelator în acest sens este şi citatul ce aparţine autorului Primelor iubiri, Nicolae Labiş: ,,Şi-ai să stai tăcută, / cum am stat şi eu / când mi-am plâns iubirea / destrămată-n toamnă…”. Pictorul francez Henri de Toulouse-Lautrec afirma că ,,toamna este primăvara iernii”, iar Albert Camus spunea despre acest anotimp că ,,este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare”. George Sand definea toamna ca ,,un andante melancolic şi graţios ce pregăteşte admirabil solemnul adagio al iernii”, influenţată poate şi de sunetul muzicii lui Chopin, a cărui iubită a fost şi cu care a petrecut o perioadă în splendida staţiune Valdemosa din Baleare. Nichita Stănescu cuprindea într-o metaforă toată frumuseţea acestui anotimp: ,,Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”.

Poezia lui Nichita Stănescu este stare, este repaus, este mişcare, este cântec de dragoste, de dor, de jale, este emoţie, metaforă, viziune, este noţiune, idee, gând şi vis deopotrivă, din punctul meu de vedere. Toate acestea şi încă multe altele reprezintă esenţa poeziei lui Nichita Stănescu. A construit, a reconstruit, a inovat, dar a şi păstrat linia marii poezii româneşti. A demonstrat cu talent şi iubire că limba română este „dumnezeiesc de frumoasă” – şi la Nichita, ca şi la alţi mari poeţi (acesta este, probabil, secretul), aceasta este o evidenţă. Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este „o pădure de simboluri”.,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. // Mă tem că n-am să te mai vad, uneori, / că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, / că ai să te ascunzi într-un ochi străin, / şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. // Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, / iau cuvintele şi le-nec în mare. / Şuier luna şi o răsar şi o prefac / într-o dragoste mare” (Emoţie de toamnă).

Poet, prozator, memorialist, publicist, membru corespondent al Academiei Române, George Topârceanu a evoluat în poezie de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie şi uşoară melancolie, devenind o voce distinctă în poezia românească. George Topârceanu cultivă cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane prezente în creaţia lui George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel, stăpân pe o tehnică rafinată a versificaţiei, nefiind adept al ,,moderniştilor”,  motiv pentru care Eugen Lovinescu l-a caracterizat ,,autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democraţiei literare”. Rapsodiile, Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin – Planina, toate se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie. Din Rapsodii de toamnă am ales un fragment în care descrie aproape cinematografic, oricum, extrem de vizual, venirea toamnei. ,,…Zboară veşti contradictorii, / Se-ntretaie ştirile… / Ce e?… Ce e?… Spre podgorii / Toţi întorc privirile. // Iat-o!… Sus în deal, la strungă, / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului, // S-a ivit pe culme Toamna, / Zâna melopeelor, / Spaima florilor şi Doamna/Cucurbitaceelor… // Lung îşi flutură spre vale, / Ca-ntr-un nimb de glorie, / Peste şolduri triumfale / Haina iluzorie. // Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările, / Cu alai de frunze moarte / Să colinde zările. // Gâze, flori întârziate! / Muza mea satirică / V-a-nchinat de drag la toate / Câte-o strofă lirică. // Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe / Iarna mizerabilă, / Mă cuprinde o tristeţe / Iremediabilă…”.

George Bacovia s-a format la şcoala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa drept cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.  „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întîi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă. Am făcut şi compoziţii pentru mine”, mărturisea George Bacovia, întrebat fiind despre tehnica unică a creaţiei sale. Din lirica bacoviană  am ales poezia Pastel din volumul Plumb (5 octombrie 1916). ,,- Adio, pică frunza / Şi-i galbenă ca tine, – / Rămâi, şi nu mai plânge, / Şi uită-mă pe mine. // Şi s-a pornit iubita / Şi s-a pierdut în zare – / Iar eu în golul toamnei / Chemam în aiurare… // – Mai stai de mă alintă / Cu mâna ta cea mică, / Şi spune-mi de ce-i toamnă / Şi frunza de ce pică…”.

Octavian Goga, poet, politician de extremă dreaptă, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 şi membru al Academiei Române din anul 1920, a debutat editorial cu volumul Poezii apărut în anul 1905 la Budapesta, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, ,,adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga ,,înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că ,,nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt considerate  ,,creaţiuni geniale” şi cei mai valoroşi critici ,,înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti”. Pentru cel considerat poet al neamului, natura a exercitat o atracţie profundă, creând adevărate tablouri din cuvinte.

Semnificativă este poezia Toamna. ,,Văl de brumă argintie / Mi-a împodobit grădina / Firelor de lămâiţă / Li se uscă rădăcina. // Peste creştet de dumbravă / Norii suri îşi poartă plumbul, / Cu podoaba zdrenţuită / Tremură pe câmp porumbul. // Şi cum de la miazănoapte / Vine vântul fără milă, / De pe vârful şurii noastre / Smulge-n zbor câte-o şindrilă. // De viforniţa păgână / Se-ndoiesc nucii, bătrânii, / Plânge-un pui de ciocârlie / Sus pe cumpăna fântânii. // Îl ascult şi simt subt gene / Cum o lacrimă-mi învie: / – Ni se-aseamănă povestea, / Pui golaş de ciocârlie”. Am să reamintesc câteva dintre creaţiile unor mari poeţi români care au avut ca subiect superbul anotimp al maturităţii, toamna. Nicolae Labiş: ,,Toamna îmi îneacă sufletul în fum…”(Dans); Geo Bogza: ,,Era toamnă / Erau şi nişte castani / Şi o bancă”(În toamna aceea); George Coşbuc: ,,Ieri era frumos pe-afară / Ca-ntr-o caldă zi de vară / Azi e toamnă pe pământ / Vreme rea şi bate vânt” (Zile de toamnă); Tudor Arghezi: ,,Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai nainte…”(Toamna) etc. Este doar o filă din calendarul tumultos al acestui anotimp, căci condeierii, artiştii, muzicienii au aşezat în creaţia lor cuvinte, imagini şi sunete, definind fiecare, prin propria sa viziune, cel de-al treilea anotimp al vieţii şi al lumii: toamna.

Autor: Puşa Roth – Scriitor, jurnalist, scenarist, membru a UZRP

Material publicat în ediția tipărită OR – Septembrie 2017.

Citește și