Pușa Roth: Otilia Cazimir – Poeta sufletelor simple

pusa-roth13

Vântul nopţii, speriat
Năvăleşte printre ramuri.
Trandafirii de pe strat
Bat cu crengi uscate-n geamuri.
Rătăcită prin grădini,
Pe covoare lungi de rouă,
Toamna goală se-nfioară.
Şi cu mâinile-amândouă
Îşi aruncă-nfrigurată
Peste trupul ei de spumă,
Argintie şi uşoară
Mantie de brumă.
(În zori – Otilia Cazimir)

În preajma copiilor, redevii parcă, fără să bagi de seamă, redevii copil şi memoria afectivă te copleşeşte cu propria-ţi experienţă, cu jocurile, poveştile şi poeziile pe care le recitai cu sau fără ocazie. Mi-aduc aminte, de exemplu, de poezia ,,Gospodina”(din care am să citez un fragment) pe care o ştiu şi acuma la mii de întâmplări depărtare de lumea copilăriei: ,,Greu e când eşti gospodină!/Uite, eu, cât sunt de mică,/ Iute-s ca o rândunică,/ Harnică-s ca o albină./… ”

Poezia aparţine Otiliei Cazimir (12 februarie 1894, Cotu Vameş, Judeţul Neamţ -8 iunie 1967, Iaşi) poeta sufletelor simple scriitoare, traducătoare și publicistă, fiind cunoscută mai ales ca autoare de versuri pentru copii. ,,Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie… Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o ,,mătuşică” abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele”, mărturisea Otilia Cazimir.

După cum se caracteriza ea însăşi, viitoarea poetă a fost ,,o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile”.

Alexandrina Gavrilescu, pe numele său de botez, a primit acest pseudonim literar de la scriitorul Mihail Sadoveanu și de la criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume, aşa cum ea însăşi măturiseşte: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă …”.

A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”. Al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu, viitoarea poetă şi-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul l898 familia se mută la Iași, unde Alexandrina urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență.

La numai 18 ani, în 1912, debutează cu poezia Noaptea în revista ,,Viaţa Românească”, iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația ,,Însemnări ieșene”. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura ,,Viața Românească” , urmează volumul de versuri Fluturi de noapte, Editura ,,Cartea Românească”, 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul ,,Femina Vie-Heureuse” de la Paris, cu premiul Femina. A colaborat cu publicațiile ,,Însemnări ieșene”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,Lumea-bazar săptămânal”, ,,Bilete de papagal”, ,,Iașul nou”, ,,Iașul literar”, ,,Orizont”, ,,Gazeta literară”, ,,Cronica” și altele.

Timp de zece ani, între 1937-1947, a fost inspector al teatrelor din Moldova, însă datorită schimbărilor politice, la 1 martie 1947, poeta rămânea fără modesta ei slujbă teatrală, fără nici un mijloc de trai şi cu îngrozitoarea durere de a nu putea cumpăra medicamente pentru nepotul ei, Jănel, fiul surorii Elena (Nuţa), grav bolnav de TBC. Pentru a obţine internarea lui la spitalul din Moroeni, unde era un medic vestit, scria disperată profesorului ieşean Petru Comarnescu, demnitar în Bucureşti, şi fostului vecin, Lucreţiu Pătraşcanu, care locuise cu părinţii, la mătuşa, Cornelia Stoica, vecină de gard. Răspunzându-i, Lucreţiu Pătrăşcanu, scria: „Dragă duduie Otilia, Am primit rândurile matale. În ce priveşte soarta nepotului matale, te rog să nu ai nici o grijă. Mai serioasă mi se pare situaţia nouă pe care Ministerul Artelor ţi-a creat-o. Fii bună şi pune din nou mâna pe condei şi fă-mi o propunere privitoare la situaţia matale pe care am putea să ţi-o asigurăm, în condiţiile actuale ale Iaşilor. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să-ţi satisfac dorinţa. Dar să ştiu concret ce ar fi de făcut. Cu cele mai bune sentimente, L. Pătrăşcanu”. 15 septembrie 1947.

Fără a avea vreun mijloc de subzistenţă, devine colaboratoare permanentă a Editurii ,,Cartea Rusă”, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică. A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.). Pentru bogata sa activitate literară (a publicat aproape 60 de volume de poezii) a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii  (1954), Ordinul Muncii cl. I (1964).

Otilia Cazimir a scris şi proză, schiţe, chiar şi încercări dramatice: ,,Din întuneric”(1928), ,,Grădina cu amintiri”(1929), ,,Târguşorul dintre vii” (1939), ,,A murit Luchi”(1942) roman liric autobiografic, ,,Prietenii mei scriitori…”(1960). Dincolo de o strânsă colaborare, a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu George Topârceanu. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu, Gheorghe, căsnicia lor se va destrăma.

Într-o epistolă aflată în posesia criticului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi publicată de către revista online a Uniunii Scriitorilor din România, adresată uneia dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu, Otilia Cazimir îşi exprimă sentimentele, angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea poetului George Topîrceanu.

,,Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar… n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit. Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm… Aşa de tare m-a emoţionat, aşa de cumplit m-a speriat imensa bogăţie de material de preţ pierdut, aşa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleştate. Şi lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuţii? Era, ştiu bine, un capitol dintr-un roman în franţuzeşte, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Şi începea: Je me souviens… Ţi-l imaginezi? Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar… nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.”

Casa în care a locuit şi a creat Otilia Cazimir a devenit muzeu memorial în 1972.

Pușa Roth – București

 

Citește și