Pușa Roth: Nina Cassian – „Ființă de o mare sensibilitate, cu aer de sirenă seducătoare și ciută înspăimântată”

pusa-roth

Nina Cassian – „Ființă de o mare sensibilitate, cu aer de sirenă seducătoare și ciută înspăimântată”

,,Cartea, ce să ne mire? – este de citire, adică făcută să fie citită cu bucurie. Şi-n orice carte e loc de joacă şi pentru joc.” (Nina Cassian)

Da, despre Nina Cassian voi povesti în această ediție a publicației „Occidentul Românesc”, pentru că ea a plecat dintre noi într-o zi de april, pe 15, în anul 2014, pentru că în anul 2007 ne-am cunoscut personal și am realizat un scenariu pe care l-am numit Discurs într-un ciorap, după volumul Confidenţe fictive, pentru că miercuri, 27 aprilie, ora 23.05, Teatrul Naţional Radiofonic a difuzat la România Actualități scenariul radiofonic Discurs într-un ciorap în regia artistică a lui Vasile Manta și în interpretarea actriței Ruxandra Sireteanu. Suficiente argumente ca să o readuc în memoria cititorilor noștri pe poeta, eseista, traducătoarea, scriitoarea Nina Cassian, al cărei nume de naștere este Renée Annie Cassian.

Într-o zi a venit la Radio regretata actriță Ruxandra Sireteanu, a scos din poșetă volumul Confidenţe fictive și mi-a spus că ar vrea să  realizez un scenariu pe care ea să-l interpreteze, mărturisindu-mi că e profund îndrăgostită de această carte și visează la un asemenea rol. Am hotărât că voi încerca, dar nu înainte de a vorbi cu autoarea, Nina Cassian.

S-a întâmplat într-o după amiază de vară, când am întâlnit-o pe distinsa scriitoare. Am găsit-o într-un apartament din blocul unde odată era magazinul Eva,  îmbrăcată simplu, într-o rochie lejeră de vară, toată numai zâmbet, fumând și având alături un pahar cu vodcă. M-a îmbiat, dar eu aveam nevoie de cap limpede ca să pot hotărî ce să fac cu cartea care se afla între noi. Nina mi-a dat libertatea să fac cum cred de cuviință, fiindcă era generoasă ca o ploaie frumoasă de vară.

Nina Casian a început să-mi povestească despre America, despre New York, comparându-l cu Constanța, orașe porturi cu miros de apă, cu lumină multă. În timp ce vorbea, Nina Cassian se schimba și în fața mea am descoperit o femeie frumoasă, căreia i se citea pe față bucuria dialogului și a amintirilor ce prindeau culoarea poeziei. Nina nu mai avea vârstă, avea vârsta iubirii de viață, de frumos și poezie.

Ne-am despărțit după un timp și ne-am mai ,,întâlnit” încă o dată la Radio, realizând un interviu cu o ocazie specială pentru ea: fusese invitată de radioul public suedez să recite o poezie la rubrica de la miezul zilei, o bucurie împărtășită de amândouă și probabil de ascultători. După ce s-a difuzat piesa, i-am trimis-o pe CD să o asculte. Generoasă, Nina Cassian a trimis această epistolă, pe care am să o reproduc.

pusa-roth-scrisoare-nina-cassian-corespondent1

Emoționant mesaj de la poeta care a povestit despre ea în Memoria ca zestre sau în numeroasele interviuri care i-au fost solicitate de-a lungul timpului. Iar ceea ce a dorit să se vadă dincolo de aparențe a lăsat în poezii. Fie ele în limba spargă, română sau engleză. În afară de dragostea pentru literatură, Ion Barbu, Marin Preda, Nicolae Breban, Al. I. Ştefănescu şi Vladimir Colin au mai avut în comun o mare dragoste în persoana Ninei Cassian.

„Am avut două mari iubiri, Ioji şi Ali. Am avut două iubiri importante, Marin şi Slavomir, am avut şi două mici iubiri, Ad şi Bruno. N-ajunge pentru o viaţă? Ce mai pot aştepta acum?, scria Nina Cassian în jurnalul său, Memoria ca zestre.

Nina Cassian (Renée Annie Cassian, 27 noiembrie 1924, Galați–15 aprilie 2014, New York) s-a născut într-o familie de origine evreiască, tatăl, I. Cassian-Mătăsaru, era un traducător cunoscut. Se mută cu familia la Brașov, unde Nina Cassian intră la Liceul ,,Principesa Ileana”, apoi la București, unde urmează cursurile ,,Institutului Pompilian”. Frecventează cercuri intelectuale de stânga și intră la vârsta de 16 ani în organizația Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate, visând „să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase”.

Primele  încercări literare sunt încurajate de Tudor Arghezi și Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânăra poetă. În perioada 1947–1948 a fost redactor la revista ,,Rampa”. Din 1949 a fost redactor la revista ,,Urzica” și profesoară la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”. În februarie 1944, Renée Annie a debutat, în ziarul „Ecoul”, sub pseudonimul Maria Veniamin, cu traduceri din Georges Rodenbach și din Christian Morgenstern.

În 1945 i-a apărut prima poezie, Am fost un poet decadent, în ziarul „România liberă”, iar în 1947, îi apare volumul de versuri suprarealiste La scara 1/1. În urma unui atac ideologic lansat în ziarul ,,Scînteia” la adresa ei, începe să scrie treptat și poezie proletcultistă, însă din 1956 se întoarce la poezia autentică.

Începe să scrie în paralel și literatură pentru copii, atrasă de posibilitățile estetice ale evadării în fantezie și candoare, precum și două volume de ,,proză subiectivă”, la persoana întâi. Realizează traduceri din Shakespeare, Bertolt Brecht, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos și Paul Celan. Publică peste 50 de cărți de poezie, eseuri și proză, și inventează o nouă limbă poetică, limba spargă. În anul 1969 i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În 1985 Nina Cassian călătorește în Statele Unite ca profesor invitat (visiting professor), cu o bursă Soros, pentru a susține un curs la New York University. După o lună află de arestarea și uciderea în închisoare a lui Gheorghe Ursu, unul din prietenii apropiați, în al cărui jurnal confiscat de Securitate era menționată.

De teamă, ia hotărârea de a nu reveni în țară. Imediat, apartamentul său din România este confiscat, iar cărțile îi sunt interzise și retrase din biblioteci, până la căderea regimului Ceaușescu. În anul 1985 Vladimir Tismăneanu o vizitează în apartamentul în care locuia în Greenwich Village, așa cum mărturisește într-un articol apărut în 17 aprilie 2014, la numai două zile de la plecarea ei spre alte dimensiuni.

Un portret superb al acestei scriitoare, uimitoare prin dezinvoltură și temperament: ,,Ființă de o mare sensibilitate, cu aer de sirenă seducătoare și ciută înspăimântată, semănând la chip (din profil) cu Dante, cu niște degete de-o eleganță ieșită din comun, neuitabile, având muzica-n sânge și poezia-n carnea trupului, cu o conversație îmbătătoare precum o șampanie de mare lux, consumatoare frenetică de vodkă și de țigări, cinică și ludică, romantică și melancolică, fragilă și crudă, gracilă și intransigentă, aceasta a fost Nina. Istoria literară o va reține ca iubita multor figuri celebre, răsfățată, adorată, înconjurată mereu de o curte de tineri admiratori. Primul ei soț a fost Vladimir (Jani) Colin. Al doilea, Al. I. (Ali) Ștefănescu. Al treilea și cel din urmă, Maurice Edwards. Traducătoare de geniu, asemeni tatălui ei. Brecht există ca poet în românește grație ei. La fel Christian Morgenstern. La fel Yannis Ritsos. A fost atacată feroce în anii stalinismului dezlănțuit, în primul rând de fostul coleg de ilegalitate comunistă, tartorul Uniunii Scriitorilor, Traian Șelmaru. A fost acuzată de formalism, intimism, avangardism și alte păcătoase «isme». Ceea ce păruse sublim se dovedea a fi scelerat. Din mirajul egalitar nu rămăsese decât realitatea cenzurii, a terorii, a jilțurilor pe care tronau satrapii realismului socialist… Îndrăgostită de expresionism, și-a trăit viața sub semnul maximei expresivități, în poezie, în muzică, în desen.”

În anul 2003, Alex Ștefănescu publică în numărul 13 din revista ,,România Literară” o cronică despre activitatea Ninei Cassian, realizând și un portret extrem de sugestiv al acestei autoare polivalente: ,,În deceniul şapte, valorificând prompt, cu deja binecunoscuta ei mobilitate intelectuală, vaga libertate de care încep să se bucure scriitorii, se relansează ca poetă. Volumele de versuri din această perioadă – Spectacol în aer liber, 1961, Sărbătorile zilnice, 1961, Să ne facem daruri, 1963, Disciplina harfei, 1965, Destinele paralele, 1967, Ambitus, 1969, Cronofagie, 1970 şi multe altele – fac parte dintr-un recital liric aproape neîntrerupt, care place tuturor, chiar dacă nu este – şi nici nu este considerat – o mare literatură. Este o perioadă în care Nina Cassian se manifestă exuberant, în mai multe domenii: traduce, cântă la pian, compune muzică, desenează, scrie proză şi piese pentru teatrul de păpuşi. În 1985 părăseşte România şi se stabileşte la New York, unde este în continuare activă ca poetă şi compozitoare. În 1993 revine pentru scurtă vreme la Bucureşti şi supraveghează tipărirea în bune condiţii a unei cuprinzătoare antologii din poezia şi proza sa, Cearta cu haosul, în colecţia «Biblioteca pentru toţi» a Editurii Minerva. Nina Cassian este cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română. Eugen Barbu, maliţios, i-a comparat înfăţişarea cu aceea a lui Dante. Poeta însăşi şi-a făcut un portret terifiant, de o violentă expresivitate, studiindu-se în oglindă cu o luciditate dusă până la cruzime, manifestare paradoxală a nesăţiosului ei narcisism: «,Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,/ această căpăţână de zahăr sau această/ figură pentru prora vapoarelor-pirat/ şi părul lung, lunar, pe ţeastă.» (Autoportret, din Disciplina harfei). Dumnezeu a înzestrat-o pe poetă, în compensaţie, cu o inteligenţă sclipitoare, cu multiple aptitudini (pentru literatură, muzică, desen), cu spirit ludic. Ea a folosit toate aceste daruri ca mijloace de seducţie, care s-au dovedit irezistibile. I-a cucerit pe bărbaţi, pe copii, şi chiar pe femei. Există până şi cazuri de antisemiţi care s-au declarat învinşi de farmecul ei. În prezent, la cei aproape 80 de ani ai săi, acolo, la New York, unde se află, continuă să cucerească asistenţa, în orice împrejurare. Când participă la întâlniri organizate de Centrul Cultural Român din New York, se face imediat remarcată, prin modul paradoxal în care gândeşte, prin ironia ingenioasă, printr-o cochetărie agresivă şi totuşi de bun-gust. Dacă şi-ar fi concentrat întreaga capacitate de creaţie într-o singură direcţie, poeta ar fi ajuns departe. A preferat, însă, să-şi risipească generoasa înzestrare pentru a obţine succese de-o clipă. În plus, a fost dominată mereu de o luciditate care a făcut-o să analizeze fiecare emoţie, să o distrugă prin analiză şi să o reconstruiască. Poezia ei este plină de trăiri reconstituite. Elanurile afective au fost înlocuite de comentarii inteligente asupra lor. Spaimele obscure – de eseuri pe tema spaimelor obscure. Jocurile – de o exemplificare savantă a spiritului ludic.”

În ultimii 30 de ani ai vieții, poeta Nina Cassian a trăit la New York, iar ,,proiectul major al vârstei și vieții” sale a fost scrierea memoriilor, oglindă a ,,anilor furați și dăruiți”, proiect ale cărui prime două volume, Memoria ca zestre, s-au bucurat de un ecou important în țară și de numeroase cronici. În anul 1994 i se decernează ,,Leul literar” de către New York Library.

În 2005 lansează la Institutul Cultural Român din New York al treilea volum memorialistic, Memoria ca zestre. Cartea a III-a. Editura americană Norton îi propune editarea poemelor sale scrise în limba engleză în cadrul seriei ,,Selected Works”, o performanță pentru o poetă sosită din Estul Europei. Poemele sale au apărut în revistele americane ,,The New Yorker”,  ,,Atlantic Monthly”, ,,New England Review” și ,,American Poetry Review”. Sigur, toate scrierile sale o reprezintă, dar spre exemplificare am ales poezia Patima, sentiment care a însoțit-o întreaga ei viață.

Pușa Roth Scriitor, scenarist, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Patima

Am visat azi-noapte sărutări,

Câmpuri de garoafe zdrenţuite.

Soarele cu zveltele-i cuţite

Înjunghiase cele patru zări –

Sânge picura pe sărutări.

Aerul, ca-n preajma unui rug,

Răspândea fluida lui rugină;

Gura de sărutări mi-era plină,

Aş fi vrut dar nu puteam să fug –

Pâlpâia tot câmpul ca un rug.

O, pădure, platoşele-i verzi

Adiau departe, în răcoare,

Zdrenţe de garoafe la picioare

Mi-arătau cât mai aveam de mers

Pîn’ sa-ajung la platoşele verzi.

Şi-am rămas la sărutări arzând,

Cruntul soare izgonise norii;

Scuturile verzi ale răcorii

Nu aveam să le ating nicicând –

Sărutam garoafele arzând…