Pușa Roth: Macarie – Învățător al Moldovei

1

Acum, la început de an 2017, pe lângă urările de an bun cu bucurii și prosperitate adresate echipei Occidentul Românesc, cititorilor dar și tuturor celor de un neam cu noi, voi porni de la începuturile literaturii române, de la cronicile secolului al XVI-lea (evident, cele care nu au fost prezentate până acum), pentru a urmări, ca în fiecare an, evoluția limbii și a literaturii române. Această rubrică dedicată scriitorilor români, nu cuprinde studii științifice, ci doar prezentări ale scriitorilor în cauză, dorind a fi o lectură plăcută și instructivă pentru cei aflați în afara granițelor României, cu precădere pentru românii din Spania. Mai am avut și un alt motiv, spun eu, foarte serios, acela că manualele de limba și literatura română, nu mai cuprind etapele importante ale istoriei literare și mulți dintre scriitorii mai vechi sau mai noi, dar care au avut o contribuție esențială în dezvoltarea culturii românești, sunt omiși din programa de învățământ. Sigur, această rubrică nu suplinește manualul, dar este o modalitate de a informa cititorul mileniului trei, de a aminti de aceste etape importante în evoluția noastră culturală.

Astăzi voi aminti pe episcopul și cronicarul român Macarie care este cunoscut ca fiind autorul unei Cronici în limba slavonă, în două variante: prima expune faptele petrecute de la moartea lui Ștefan cel Mare (1504) până la 1541, iar a doua de la 1541 la 1551, iar figura centrală a Cronicii este Petru Rareș. Intenția acestui cărturar a fost aceea de „a duce mai departe șirul povestirii și a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci ca să împlinim domneștile porunci ale strălucitului și pentru dușmanii săi înfricoșatului Petru voievod […]pentru a nu lăsa ca faptele întâmplate în vremurile și domniile trecute să fie acoperite de mormântul uitării, ci a le reda istoriei”. Cronica lui Macarie este o cronică literară, în care folosește un stil retoric, cu figuri poetice și cu tendințe vădit moralizatoare și religioase, pentru a glorifica personalitatea lui Petru Rareș, ale cărui calități sunt exagerate.

Cronica se termină la anul 1541, odată cu revenirea pe tron pentru a doua oară a lui Petru Rareș. Istoricul Ioan Bogdan (1864-1919) a descoperit și o altă versiune a Cronicii lui Macarie într-un codice miscelaneu din secolul al XVII-lea aflat în Biblioteca Imperială din Petersburg, versiune care este intercalată în Cronica lui Azarie. Această variantă, atribuită tot lui Macarie, datând din secolul al XVII-lea, prezintă și a doua perioadă de domnie a lui Petru Rareș, precum și alte evenimente până în anul 1551. În această cronică, alături de alte evenimente, este menționată expediția lui Petru Rareș împotriva lui Mailat, voievodul Ardealului. Sunt precizate: grija domnului Moldovei pentru biserică, moartea lui Petru Rareș, precum și fapte din domnia urmașilor până în anul 1551. Stilul acestei versiuni este asemănător cu cel din prima cronică. „Cele de până aici le-au adunat și cu meșteșug le-au întocmit și ni le-au lăsat nouă, copiilor lor, spre scumpă moștenire scriitorii dinainte de noi; nu știm cine anume, se vede că oameni iubitori de Dumnezeu.”(Ioan Bogdan, Vechile cronice moldovenești până la Urechia, București, 1891).

Macarie s-a născut la sfârșitul secolului al XV-lea. A fost călugărit probabil la Mănăstirea Neamț și s-a format în mediul înalt din punct de vedere spiritual al Mănăstirii Neamț supranumită ,,Biblioteca Națională a Moldovei”, sub oblăduirea unui distins cărturar, viitor mitropolit al Moldovei, Teoctist al II-lea (sau al III-lea în numărătoarea lui Iorga). Știa limba greacă, traducând din greacă în slavonă în anul 1556, colecția bizantină de legi intitulată „Sintagme sau Nomocanonul lui Matei Vlastareș”, cerută de Alexandru Lăpușneanu, acesta trimițând-o țarului Rusiei Ivan IV cel Groaznic, în anul 1561. Macarie a copiat mai multe manuscrise, de aceea performanțele sale în privința limbii slavone sunt mărturisite de cronici. A ajuns, probabil, prin anul 1523, egumen al Mănăstirii Neamț, unde a întreținut o atmosferă de lucru cărturăresc și a format discipoli. Apoi a devenit egumen al Mănăstirii Bistrița. A fost sfințit ca episcop de Roman la 23 aprilie 1531. La îndemnul său, domnitorul Petru Rareș a ridicat Catedrala Episcopală din Roman existentă și azi, precum și Mănăstirea Râșca, la aceasta din urmă aducându-și o contribuție materială.

La data de 2 martie 1548, domnitorul Iliaș al II-lea Rareș, fiu al lui Petru Rareș, prezentat de autor în scrierile sale nu tocmai pozitiv, îl dă jos din jilțul episcopal. Celălalt fiu al lui Rareș, Ștefan al VI-lea Rareș (1551-1552), îi va reda demnitatea ecleziastică în iunie 1551, Macarie păstorind ca episcop până la moarte. Episcopul Macarie a trecut la cele veșnice la data de 1 ianuarie 1558, în orașul Roman, fiind înmormântat în biserica de la Mănăstirea Râșca. Era considerat de către contemporanii săi ca un om învățat, iar cronicarul Eftimie îl numește ,,învățător al Moldovei”. Cronica lui Macarie, alături de Cronica lui Eftimie şi cea a lui Azarie, face parte din categoria cronicilor slavoneşti scrise ca urmare a prelucrării unor cronici  mai vechi, din dorința de a le continua pe cele care circulau în acea epocă. Istoriografia a reprezentat, alături de scrierile religioase, prima formă de manifestare a cuvântului scris, mai întâi, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, în limba slavonă, limba de cult și de cancelarie domnească, apoi în limba română. Macarie are ca model ,,Istoria sinoptica” a cronicarului bizantin Constantin Manasses. Cu Macarie apar în istoriografia română cronicile cu caracter memorialistic. Cronica lui Macarie este o urmare a Cronicii putnene fiind păstrată într-o colecţie de texte la Biblioteca Academiei Teologice din Kiev, intitulată Povestiri în scurt despre domnii Moldovei.

Autor: Pușa Roth – Scenarist, scriitor, jurnalist, membrul al Uniunii Scriitorilor din România, senior editor OR.

Articol publicat în ediția tipărită Occidentul românesc/ ianuarie 2017.