Pușa Roth: Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa

Ion Agârbiceanu, supranumit „sfânt părinte al literaturii române”, afirma că „în viaţă nimeni nu trăieşte din sufletul altuia, ci fiecare din sufletul lui”. Aşa este şi opera acestui mare scriitor ardelean, aşezat pe nedrept la garderoba cu vechituri a istoriei, ca mulţi alţi scriitori români, unii doar pentru că au trăit şi au creat în epoca de tristă amintire sau sunt deja „depăşiţi” pentru a mai prezenta interes. Fals şi trist, pentru că literatura actuală se sprijină pe creaţia acestor mari scriitori care au deschis calea către marea literatură a lumii. Cât de săracă ar fi fost literatura română fără Arhanghelii sau fără nuvela Fefeleaga, fără femeia Sisif, figură unică şi inegalabilă în panoplia figurilor feminine ale creaţiei literare?

Despre Ion Agârbiceanu am vorbit cu academicianul Dumitru Radu Popescu în volumul Prezentul absent, apărut în anul 2013 la Editura Ars Longa din Iaşi, în seria „Summa cum laude” şi din care am ales un fragment ce ilustrează dureros dezinteresul unora, multora, aş îndrăzni să spun, pentru cultura română: ,,Eram la «Steaua» şi Baconsky m-a trimis să scriu despre Agârbiceanu, pe urmele lui Ion Agârbiceanu. M-a trimis la Bucium Şasa, unde Agârbiceanu a scris Arhanghelii şi unde a fost preot foarte mulţi ani. Şi am ajuns la Bucium Şasa, am vorbit cu unii care nu prea mai ştiau nimic despre Agârbiceanu, m-am dus prin biserică şi la un moment dat m-am urcat în pod. Acolo am găsit un coş, o târnă plină cu foi scrise de Agârbiceanu. Era un fel de jurnal de la înce­putul secolului, atunci când a fost el preot acolo. Întâmplări de-ale satului. Şi m-am uitat pe ele, foarte interesat. Şi am zis: «Măi, aici dacă se pierd? Ar fi cazul să le iau!» Nu le-am luat. «Cum să le iau eu de aici?» Am zis: «Lasă, poate vorbesc cu alţii să le ia, să le înregistreze!» Am şi vorbit cu omul de acolo şi

i-am spus: «Domn’e, aveţi grijă», iar el mi-a zis: «A, sigur, avem grijă de ele!» Dar erau în pod, pline de praf. Şi nu le-am luat, şi m-am dus peste câţiva ani, să văd unde sunt, poate la muzeu… erau nişte documente… Nişte hârtii scrise de Agârbiceanu erau aur, mai ales că era o mică istorie, nu ce a scris el în romanele lui.

Când m-am dus, nu mai era nimic. […] Erau alţi preoţi care habar nu aveau de ele. Mi-a părut rău că nu am avut atunci impulsul de a păstra acele documente care puteau fi nişte fişe, care puteau fi puse alături de ce a scris el în Arhanghelii… Sau, tot acolo am aflat, despre asta am şi scris undeva, despre Fefeleaga. Personajul principal din povestirea lui Agârbiceanu a fost unul real, din comună, de acolo. Culmea e că drama ei a trăit-o şi fiica ei. Aceeaşi dramă a unei femei sărmane care cară piatră din munţii auriferi, spre locurile unde alţi oameni încercau să scoată aurul din pietre. Dar nu pentru ea, pentru altcineva. Un Sisif feminin. Agârbiceanu nu a inventat un personaj, ci a consemnat un personaj, dându-i însă o semnificaţie extraordinară. Fefeleaga este o nuvelă dumnezeiască, una dintre cele mai mari din literatura română şi din lume, zic eu. Fefeleaga, prin suferinţă sisifică, încearcă să întrezărească, dincolo de orizontul ei social, economic şi fiziologic, speranţa unor zile mai luminoase, speranţă până la urmă învăluită în gloria morţii!”.

De un dramatism puternic şi de un realism dureros, nuvela Fefeleaga aduce în atenţia cititorului nu numai aspecte sociale zguduitoare, ci şi figura unui personaj profund, al cărui destin tragic impresionează puternic. Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882 în satul Cenade, nu departe de Blaj, fiind cel de-al doilea copil din cei opt ai lui Nicolae Agârbiceanu şi ai Anei, născută Olariu. Nicolae Agârbiceanu era de profesiune „vigil silvic”, pădurar, om cu dragoste de carte, abonat la diverse ziare şi reviste poporale ale vremii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi un simţ dezvoltat pentru frumuseţile naturii şi poate că de la ea a moştenit darul povestirii. Viitorul scriitor începe şcoala primară în satul natal, apoi continuă studiile la Blaj. Citeşte din Alecsandri, Creangă, din colecţia de poezii populare a lui G. Dem. Teodorescu. „Poveştile lui Creangă m-au făcut pentru întâia oară să râd cu lacrimi, să simt o mare bucurie şi lumină în suflet. Dănilă Prepeleac, Soacra cu trei nurori, ca şi mai târziu Kir Ianulea şi Pastramă trufanda de Caragiale mi-au rămas până azi scrierile care mă predispun la voie bună mai mult decât oricare altele.” (Mărturisiri). În ultimii ani de liceu apare cu încercări de poezie la Societatea de lectură a elevilor, iar în foiletonul ziarului ,,Unirea” din Blaj, la sfârşitul clasei a VII-a, i se publică primele versuri. În acelaşi ziar, în aprilie 1900, debutează cu schiţa În postul Paştelui.

În anul 1900, Ion Agârbiceanu se înscrie la Seminarul teologic al Universităţii din Budapesta, ale cărui cursuri le urmează cu întreruperi, până în anul 1904, când obţine „absolutoriul”. Din această perioadă, începe să colaboreze cu poezii la „Tribuna” (Sibiu), „Gazeta Transilvaniei” (Braşov), „Familia” (Oradea), „Drapelul” (Lugoj), „Cultura creştină” (Blaj). În anul 1903, începe colaborarea la revista „Sămănătorul” cu Legendă în versuri. În septembrie 1905, se înscrie la Facultatea de Litere din Budapesta, secţia de limbi clasice, română şi istorie; audiază frecvent şi activează la toate cursurile organizate de Societatea „Petru Maior”. Spre sfârşitul anului, revista ,,Luceafărul” îi tipăreşte primul său volum de schiţe şi povestiri, intitulat De la ţară. Între anii 1906 – 1910 este preot paroh în Bucium-Şasa, judeţul Alba, apoi în Orlat, judeţul Sibiu, între anii 1910 – 1916. În timpul Primului Război Mondial este retras în Moldova, de unde este evacuat în Rusia, fiind pentru un timp preot militar în corpul voluntarilor ardeleni. Între anii 1919 – 1927 a fost director al ziarului „Patria” din Cluj, apoi al ziarului „Tribuna” din Cluj (1938 – 1940). A deţinut mai multe funcţii politice în Parlamentul României întregite, mai târziu a fost senator şi vicepreşedinte al Senatului.

Pentru activitatea sa literară, a fost ales membru corespondent, apoi membru activ al Astrei, secretar general al secţiilor literare-ştiinţifice ale Astrei, cu un rol însemnat în Adunările generale anuale ale acesteia, fiind un timp redactor al revistei „Transilvania”. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1919, apoi membru titular al aceleiaşi Academii în 1955, la Secţia de ştiinţe istorice, ştiinţa limbii, literatură şi artă. A fost membru în Comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor până la moarte şi preşedinte al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat, începând cu  anul 1921. În anul 1927 a primit Premiul naţional pentru proză, urmat de alte premii importante „în domeniul creaţiei literare”. S-a stins din viaţă la data de 28 mai 1963, fiind înmormântat în cimitirul Hajongard din Cluj. Mormântul său a fost declarat monument istoric în anul 2012.

În numărul 241 (16 – 30 septembrie 2012) al revistei „Tribuna”, Mircea Popa dedică o amplă cronică operei lui Ion Agârbiceanu, axându-se pe faptul că reproduce versuri în lucrările sale, acest fapt devenind un procedeu de creaţie: ,,Lumea satului, aceea pe care o evocă şi o poartă în suflet autorul, este o lume care trăieşte din plin bucuria cântatului, a poeziei vieţii. Omul de pe Târnave trăieşte într-un univers al lui încărcat de bucurie şi de tristeţe, un univers care se deschide spre Celălalt, spre seamănul şi semenii săi, cu care el obişnuieşte să comunice şi să se destăinuie. Apoi, fragmentele de poezie din povestirile sale sunt văzute de scriitor ca nişte necesare popasuri la drum lung, mici momente de odihnă şi respiro, prin care prozatorul schimbă registrul, anunţă şi alternează diferenţa de tensiune epică, pregăteşte trecerea spre un alt moment al acţiunii. Acest procedeu literar, luat probabil de la Creangă, un alt mare degustător de valori poetice, este des întrebuinţat de scriitor şi de fiecare dată el dobândeşte un rol important în edificarea naraţiunii, o armă stilistică a cărei detunătură răspunde ca un ecou repetat, răspândind, precum parfumul florilor, aroma stranie a unei sensibilităţi specifice.”

În volumul Anotimpuri de teatru, în dialogul cu marea şi regretata actriţă Lucia Mureşan, am vorbit, fireşte, şi despre Ion Agârbiceanu, supranumit „sfânt părinte al literaturii române”, cel care a creştinat-o cu taina botezului pe viitoarea mare actriţă. Citez un fragment din această emoţionantă mărturisire: „…Tatăl meu îl cunoştea şi îl venera pe părintele Agârbiceanu. A fost o bucurie în familie la botezul meu, în iunie 1938, când slujba a fost oficiată de părintele Agârbiceanu. În familia noastră se ţineau cu sfinţenie sărbătorile religioase şi botezul era un moment important. În fotografia de la botez se află şi Ion Agârbiceanu. [….] Părintele Agârbiceanu m-a botezat Lucia Maria.” Lucia Mureşan a cunoscut-o bine pe Uca Agârbiceanu, fiica scriitorului Ion Agârbiceanu. Într-o punguliţă de mărgele, separat de alte scrisori, Lucia păstra o scrisoare a Ucăi Agârbiceanu, de la care a primit primele orhidee din viaţa ei. Iată cum destinele oamenilor se leagă, cum amintirile ies la iveală, cum se întregeşte biografia unui mare scriitor care mai spunea că: „Viaţa nu e numai o contemplare înţelegătoare, plină de milă, faţă de tine sau faţă de alţii, ci şi o luptă necurmată împotriva tuturor piedicilor care se opun realizării binelui, frumosului, dreptăţii, fie în viaţa ta, fie în aceea a semenilor tăi”.

Autor: Puşa Roth, scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România (USR); jurnalistă, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişi din România (UZPR)

Citește și