Pușa Roth: Ion Heliade-Rădulescu

pusa roth 1

„Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.”

Mihai Eminescu, Epigonii, 15 august 1870

Personalitate plurivalentă a secolului al XIX-lea, Ion Heliade-Rădulescu a fost şi este considerat cel mai important ctitor din cultura română paşoptistă, iar acţiunile sale o dovedesc pe deplin. Trebuie doar să amintim că a fost membru fondator al Academiei Române, devenind şi primul său preşedinte (1867-1870), reformator la domeniul limbii române, afirmând că „limba singură uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa mai înainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veti pune fundamentele naţionalităţii”. Întemeietor al presei din Țara Românească, fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi „Curierul românesc de ambe sexe” din anul 1829, primul ziar apărut în Țara Românească, dar și „Gazeta Teatrului Național”, „Muzeul național”, difuzate prin „Librăria românească” a lui Iosif Romanov, membru fondator al „Societății Filarmonice” (1833) este, de asemenea, tipograf, editor, poet, prozator, critic, traducător şi om politic. În anul 1848, Ion Heliade Rădulescu a citit „Proclamaţia de la Islaz”, programul revoluţiei din Ţara Românească, marcând începutul revoluţiei paşoptiste în Muntenia. Acestea sunt câteva repere al activităţii sale, activităţi care au reprezentat un pas decisiv în dezvoltarea culturii româneşti.

Ion Heliade Rădulescu s-a născut la Târgovişte pe data de 6 ianuarie 1802, părinţi fiindu-i Ilie Rădulescu şi Eufrosina Danielopol de origine macedoneană. Înainte de a învăţa româneşte, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă la Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, între anii 1815-1818. La București, învață românește după cărțile populare. În anul 1814 l-a avut dascăl pe Naum Râmniceanu.

La 16 ani devine elevul lui Gheroghe Lazăr, fondatorul primei școli românești din București. După ce Gheorghe Lazăr părăsește școala tânărul discipol preia conducerea acesteia până în 1829. El compune în 1822 pentru elevii săi „Cântarea dimineții”, un imn cu care se începeau orele și care îndemna la credință, slavă cerească, unire și solidaritate.

În 1827 apare „Societatea literară”, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine.

Un an mai târziu, în 1828, apare la SibiuGramatica Românească”, după modelul gramaticii lui Le Tellier, pregătită se pare de pe la 1820. Principala ei inovaţie este reducerea numărului de slove (litere) conform principiului fonetic. Susţine de asemenea împrumutarea neologismelor din latină și din limbile romanice.

La data de 8 aprilie 1829 apare „Curierul românesc”, prima gazetă în limba română din Principate. În 1830 apare volumul „Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine în traducerea lui Heliade-Rădulescu. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale din D. I. Eliad”.

La inițiativa lui I.H. Rădulescu, Ion Câmpineanu și C. Aristia ia fiinţă „Societatea Filarmonică”, în anul 1833, asociație al cărei țel declarat era încurajarea dramaturgiei naționale. Societatea mai avea și un țel ascuns, fiind dublată de o asociație secretă cu idei politice și sociale, precum Unirea Principatelor, introducerea votului universal, statornicia egalității înaintea legii, dezrobirea țiganilor ș.a. Principalele probleme cu care s-a confruntat în scurta sa activitate (1833-1837) au fost cele financiare. Cu toate că membrii săi au donat anual din veniturile personale nu se cunosc foarte clar motivele pentru care Societatea îşi încetează activitatea, dar se presupune că acestea au fost în mare parte de ordin financiar. Într-o broșură intitulată „Lucrările Societății Filarmonice de la 1 decembrie 1833 până la 1 aprilie 1835”, publicată la tipografia lui Heliade în anul 1835, rezultă că scopul mărturisit al acestei societăți era „cultura limbei Rumânești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și spre acestea formarea unui Teatru Național”. Printre membri acestei societăți, pe lângă Heliade și Câmpineanu în calitate de ințiatori, întâlnim numele unor personalități de seamă ca C. Aristia, ban Grigore Băleanu, Al. Bellu, Constantin Brăiloiu, Scarlat Bărcănescu, marele postelnic George Bibescu, stolnicul Brătianu, I. Budișteanu, Al. Villara, Ion Voinescu II, Tache Ghica, N. Golescu, N. Danielopol, Lahovari, Crețulescu, Manu, Oteteleșteanu, Sc. Rosseti, Racoviță, Filipescu, Iancu Văcărescu, Ion Odobescu și alții, înscriși cu o contribuție anuală variind între 2 și 48 de galbeni de persoană. Unii dintre membri ca C. Manu, au făcut donații importante în bani și în materiale.

În anul 1834 Heliade-Rădulescu este director al Școlii de muzică vocală, de declamație și de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesioniști. În anul următor publică traducerea comediei „Amfitrion” de Molière. Tot acum apare „Gazeta Teatrului Naţional”.

În anul 1836 apare, în subredacția lui Heliade și a lui Florian Aaron, „Muzeul Național”, supliment săptămânal al „Curierului românesc”. În acest an Heliade imaginează pentru prima dată cuprinderea producţiei sale poetice, „care îşi au o legătură întru sine ca să facă un tot” („Serafimul şi heruvimul”şi „Visul”). Se gîndeşte şi la o colecţie „de autori clasici”, la care visa încă din 1829. Astfel ar fi trebuit să apară 24 de broşuri pe an (Alfieri, Byron, Hugo, Homer, Vergiliu, Tasso etc.).

Începe corespondenţa publică cu Costache Negruzzi cu privire la limba literară, principiile de cultivare a ei, căile de introducere şi de adaptare a neologismelor şi necesitatea unificării formelor utilizate în diferite locuri, de diferiţi autori. Primele scrisori (invitaţia la dialog a lui Negruzzi şi răspunsul lui Heliade) sunt publicate în nr. 36 din „Muzeul Naţional” sub titlul „Corespondenţă între doi români”, şi reluată în „Foaia literară” de la Braşov, a lui Bariţ. Aici exprimă Heliade ideea că scriitorul trebuie să cunoască fi să respecte spiritul limbii: „Limba am aflat-o destoinică, căci ea mi-a fost dascălul şi ea singură m-a povăţuit cum trebuie să o mîi; şi cine o va asculta, cine nu va ieşi din regulile prescrise ale naturei ei, va ajunge în scurtă vreme departe…” Se tipăreşte volumul „Culegeri din scrierile lui Eliad de proze şi de poezie”. În iunie 1837 se editează prima fascicolă a revistei „Curier de ambe sexe”, plănuită să aibă 24 de numere anual, care va apărea însă în cinci mari „perioduri”, la intervale neregulate. Cel de al şaselea, început în 1847, va fi întrerupt de izbucnirea revoluţiei. Revista publică literatură originală şi traduceri, scrieri cu caracter didactic, pedagogic, filozofic şi lingvistic. Anul 1838 este unul dificil şi plin de dezamăgiri pentru Heliade, care aduce, după dizolvarea Societăţii filarmonice (prin intrigile abile ale autorităţii, temătoare de activitatea patriotică desfăşurată sub acoperirea preocupărilor culturale), despărţirea de gruparea lui I. Cîmpineanu, pe care-l ironizează într-o scenetă şi cearta cu Gr. Alexandrescu, cu care va polemiza îndelung şi căruia îi va consacra mai multe satire. În anul1840 este descoperită conjuraţia lui Dimitrie Filipescu, care urmărea răsturnarea domnului, şi participanţii sunt arestaţi şi condamnaţi la închisoare sau surghiun (printre ei, Bălcescu, M. Serghiescu ş.a.). Între cei implicaţi pare să se fi aflat şi Gr.Alexandrescu şi Cezar Bolliac (deşi împotriva lor nu s-au aflat probe), motiv în plus ca Heliade, care dezaproba în principiu orice violenţă să privească cu antipatie mişcarea. Din această cauză, „Căderea dracilor”, poem de factură byroniană scris anterior, dar publicat abia acum (ulterior va fi integrat în Anatolida), va fi înţeles de contemporani ca o alegorie a evenimentelor: „Mihalache Ghica este arhanghelul Mihail şi noi toţi, cei închişi şi esilaţi la 1840, demonii trăzniţi de acesta” , va zice mai tîrziu C. Bolliac. În luna decembrie 1841 apare în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” de la Braşov articolul lui Heliade „Pentru opinie” în care pledează pentru drepturile politice ale claselor sociale active, intelectualitatea în primul rînd, acuzând o parte a boierimiii că adoptă principii liberale în scopuri demagogice, pe care nu le respectă în practică. Articolul are un răsunet imens şi-i aduce autorului multe neplăceri. În anul1843 este numit director al Arhivelor Statului. Anul următor,1844, publică, în „Curierul românesc” şi apoi în „Curier de ambe sexe”, poezia „Zburătorul”, subintitulată „baladă”. În 1843 făcea parte din Loja bucureșteană Frăția, iar în 1859, având gradul 18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru a devenit în 1861. Implicat în evenimentele de la 1848 deşi iniţial se ţinuse departe de pregătirile făcute sub mantia „Asociaţiei literare”, în aprilie Heliade este invitat să se alăture comitetului revoluţionar format din Bălcescu, Rosetti, Ghica, Brătianu, Goleştii, Tell ş.a. El acceptă, după ce Bibescu refuză să discute cu el necesitatea unor reforme şi după ce, la recomandarea comisarului Duhamel, „Curierul românesc” este suspendat. La 9 iunie, Heliade citeşte proclamaţia de la Izlaz şi intră în guvernul provizoriu, unde joacă un rol de frunte, conducînd linia mai moderată, din motive pragmatice, opusă măsurilor decise pe care le preconiza Bălcescu. Face parte, împreună cu Christian Tell şi Nicolae Golescu, din locotenenţa de trei, recunoscută de comisarul otoman şi este apoi obligat să se exileze, ca şi ceilalţi conducători ai revoluţiei, după intrarea trupelor lui Fuad în Bucureşti, în septembrie.

1849. Încearcă să organizeze emigraţia română, care recunoscuse la început autoritatea fostei locotenenţe domneşti. Face o călătorie la Londra, împreunăcu Tell, unde explică lordului Palmerston obiectivele revoluţiei. În anul 1850 desfăşoară o intensă activitate publicistică la Paris, explicînd obiectivele revoluţiei, drepturile şi justificările ei istorice, precum şi motivele pentru care Europa ar fi trebuit să o susţină. Publică în acest sens broşura „Le Protectorat du Czar” (Protectorul ţarului) şi volumul „Souvenirs et impressions d’un proscrit” (Amintiri şi impresii ale unui proscris) şi colaborează la mai multe ziare, între care „LeTemps”, „La Voix du Peuple”, „Revue de la Ligue du Peuple” etc.

În 1851 publică volumul „Mémoires sur l’Histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachie” (Memorii asupra istoriei regeneraţiei române adică asupra evenimentelor întîmplate în Ţata Românească în 1848), în care afirmă, pentru a justifica revoluţia, că „tiranii nu cedează niciodată drepturi dacă poporul nu li se smulge.” Nereuşind să adune emigraţia în jurul ideilor sale, abandonează pentru moment lupta politică şi se stabileşte în insula Chios, unde se afla familia sa. Aici începe redacteze „Istoria critică” (neterminată, apărută postum) în care formulează pentru prima dată sistemul său filozofic, cu intuiţia sensului ascendent, progresiv, al istoriei şi a dezvoltării umanităţii sub semnul luptei antagonice dintre două grupuri sociale, cel al profitorilor şi al celor de pe urma cărora se profită.

În anul 1854 se întoarce în Bucureşti pentru cinci săptămâni, în timpul ocupaţiei turceşti a Capitalei, dar este nevoit să plece la protestele consulatului austriac. La sfârşitul anului1859, revine în ţară şi încearcă să reintre în viaţa politică, candidează în alegeri dar este învins de Bolliac. Scoate din nou „Curierul românesc”, dar este suspendat de guvernul I. Ghica după numai trei numere. Începe să publice seria de broşuri care vor fi adunate în 1869 sub titlul comun de „Issachar” sau „Laboratorul”. Echilibru între antiteze, cuprinzînd principiile sale politice, amintiri, satire în proză, proiecte de organizare socială şi economică, fantezii istorice etc. În anul 1866, Parlamentul votează o recompensă naţională, precum şi o pensie anuală în valoare de 20.000 lei.

În 1868 este ales preşedinte al Societăţii Academice Române, viitoarea Academie. Tot acum începe să-şi republice creaţia poetică, revăzută, în „Curs întreg de poezie generală” (trei volume, 1868— 1870, al patrulea postum). La data de 27 aprilie 1872 Ion Heliade Rădulescu se stinge din viaţă. Au loc funeralii grandioase (vorbesc: G. Sion, Hasdeu, C. Exarcu) şi e înmormîntat în curtea bisericii Mavrogheni, de la Şoseaua Kisselef.

Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic „Anatolida sau Omul și forțele”, realizat fragmentar, a cultivat meditația cu motive preromantice, lamartiniene „O noapte pe ruinele Târgoviștei”, elegia „Dragele mele umbre”, satira și fabula politică. A avut preocupări de natură filosofică și religioasă de inspirație gnostică („Biblicele”, 1858; „Echilibru între antiteze”). Însă mitul popular „Sburătorul”, este capodopera sa literară.

„Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sâni mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine!
Îmi cere… nu-ş ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
Îm braţe n-am nimica şi parcă am ceva.

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi învăpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, -pe frunte, ce sudoare!
Obrajii… unul arde, şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar’ ce să fie asta! Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător!
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-o da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
Ş-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce!, că mă trezesc când vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare.
Şi parc-aştept… pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!… Ce chin nesuferit!
În arşiţa căldurei, cînd vântuleţu-adie,
Când plopul a sa frunză o tremulă uşor
Şi-n tot crângul o şoptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place- prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: «Deşteaptă-te Florică
Sunt eu, viu să te mângîi…» Dar e un vânt uşor!

Oar’ ce să fie asta? –Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.”

Aşa plîngea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o-neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins păştea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astâmpără ăst zgomot, şi-a laptelui fântână
Începe să s-auză ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.”

Puşa Roth – București

Citește și