Pușa Roth: Ienăchiță Văcărescu

„Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”

Pentru a putea vorbi de poetul, filologul, istoricul, diplomatul şi omul politic, marele dregător domnesc, Ienăchiţă Văcărescu (1740–12 iulie 1797), trebuie să spunem încă de la început că el este considerat precursorul iluminismului românesc din secolul al XIX-lea, folosind limba română cultă atât în scrierile sale filologice sau istorice, dar şi în poezie. Pentru Ienăchiţă, spune Eugen Simion, „o literatură nu se poate constitui fără o limbă capabilă să exprime, în forme corecte, generalizate, subtilităţile gândirii (cugetele frumoase) şi ale imaginaţiei (poeticele faceri). Atât de obstinat este acest gând în­cât gramaticianul-poet identifică dificultăţile scrisului său cu acelea ale naşterii unei culturi. Sentimentul lui profund este că scrie prima literă a alfabetului, stabileşte table morale, fundează o logică şi o estetică. Sentiment, încă o dată, de întemeietor, hărăzit să devină mo­del. Poezia nevoită să exprime asemenea trebuinţe este, fatalmente, didactică şi senten­ţioasă, fără contact cu obiectele materiale. Pro­gramatică la acest prim nivel, ea se sileşte să îndoaie abstracţiunile şi să le dea un ritm care să izbească mai plăcut urechea şi să fie mai uşor de reţinut”. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Lucrarea sa, „Istorie a prea puternicilor împărați otomani”, a fost publicată postum, în anul 1863, de Alexandru Papiu Ilarian. „Istorie a prea puternicilor împărați otomani” cuprinde referiri, în paralel, la domniile din Principate. Prima jumătate a lucrării este o listă a tuturor împăraților, o prezentare pe scurt a domniilor otomane, începând de la 1300, cu Osman I, fondatorul imperiului, până la sultanul Selim al III-lea, precedată de biografia profetului Mahomed. Pentru fiecare împărat  autorul a compus o epigramă laudativă, dar destul de  prozaică. Interesantă este povestirea călătoriei sale la Viena, un adevărat jurnal, instructiv și amuzant, superior celui al lui Dinicu Golescu, afirmă specialiştii.

La izvoarele mărturisite în note, precum „Nichifor, Zanora, Laonic, Leungravie, Lodvocat, Cantemir, Volter, Buşing şi alţii”, s-au adăugat, pentru ultima parte, amintirile autorului.  Lucrarea, văzută fie ca „o operă de istorie universală” (N. Iorga), fie ca o scriere encomiastică, mărturie a ataşamentului faţă de Poartă al lui Văcărescu, furnizează însă preţioase informaţii de sursă biografică asupra epocii.

Urmărind „folosirile cele ce să născu dân istorii” şi neocolind pilda morală, cărturarul încearcă o schiţă a mentalităţii turco-osmane pornind de la învăţăturile Coranului, substituie un caracter printr-o imagine mitologică, rezumă situaţii complexe prin fraze de concizie şi înţeles paremiologic ori prin câteva stihuri. Paginile în care el devine eroul întâmplării consemnate vădesc talentul unui povestitor ce îşi pune în joc imaginea cu subtilă ironie sau cu simulată candoare. În istorisirea căutării fiilor fugari ai lui Ipsilanti, situaţie prezentată cu savoare în ascunsele ei motivaţii psihologice, Văcărescu stăruie asupra succesului său la Curtea din Viena, unde îi sunt admirate blănurile de samur („pă mine la această asamblee mă dăscinsese damele şi dă brâu, păntru ca să-mi vază şalul”) şi vorba meşteşugită, care l-a impresionat pe ambasadorul Franţei („şi-m făcea mai multe ţirimonii decât toţi”), pe principele Kaunitz, nu mai puţin pe împărat.  Aşa cum limpede se înţelege, ca om politic și istoric, Ienăchiţă Văcărescu a manifestat tendințe filoturce.

Tot el este autorul celei dintâi gramatici românești „Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orînduielilor gramaticii rumânești” tipărită în anul 1787, care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice. Lucrarea va servi ca model lui Ion Heliade-Rădulescu pentru lucrarea sa „Gramatica românească” apărută în anul 1828. Lucrarea cuprinde un capitol intitulat „Păntru poetică”, ce poate fi considerat primul studiu românesc despre versificație. Definiția pe care a dat-o poeziei va rezista mulţi ani: „cugetele frumoase, cu poetice faceri”. După ce prezintă utilitatea gramaticii, încheie glumeț: „Siliți-vă a o învăța, sau faceți cum vă place”.

Aici este enunţată limpede ideea latinităţii limbii române „limba rumănească urmează limbii talieneşti şi celorlalte ce sunt asemenea acesteia, carele au începutul din limba latinească”. De asemenea, Ienăchiţă Văcărescu elogiază traducerea Bibliei din 1688, propunând totodată o simplificare a alfabetului chirilic şi recomandând îmbogăţirea vocabularului cu termeni din limba greacă. Terminologia gramaticală a lucrării este imitată după limba italiană (soztantiv, adiectiv, propozitione, nume propriu, neutru, indicativ, imperfectu). Ultima parte a gramaticii lui Ienăchiţa Văcărescu e consacrată poeticii, expunând, în spirit clasic, principii de tehnică a versificaţiei, ilustrate cu numeroase exemple, după modelul prozodiei antice şi moderne.

A adunat un vast material pentru redactarea unor dicționare bilingve: turco-român, româno-turc, germano-român, româno-german, însă ele au rămas în manuscris.

Partea valoroasă a scrierilor sale sunt poeziile – care, după opinia academicianului Eugen Simion, reprezintă „o dimineaţă a poeţilor” în literatura română. Poeziile cele mai reprezentative sunt: „Într-o grădină”, „Amărâtă turturea”, „Spune, inimioară, spune” etc.

Ienăchiță Văcărescu a adunat la un loc versuri ocazionale (în cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintată” după opinia criticului şi istoricului  literar Nicolae Manolescu. În poeziile sale, autorul foloseşte  din plin diminutivele, procedeu la modă în întreaga poezie a epocii. Ienăchiță Văcărescu deschide și seria artelor poetice românești, prin celebrul „testament”:

„Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”

„Complexul Ienăchită Văcărescu are, astfel un dublu registru. În cel mai prefăcut oh al lui lui („oh, amar si vai de mine”) răzbate şi suspinul omului de început de drum care trebuie să zăgăzuiască fluviile limbii pen­tru a crea un limbaj poetic. Complexul părinte­lui fondator este mai puternic şi mai autentic în versuri decît celălalt, erotic, îmbrobodit de prea multe convenţii. Înalta lui fire este, în primul rînd, aceea a creatorului nevoit să-şi fabrice mijloacele” conchide Eugen Simion în

„Dimineaţa poetilor. Eseu despre începuturile poeziei române”, volum apărut la Cartea Românească în anul 1980. Mult mai bine individualizată, ca sensibilitate şi expresie lirică, e poezia de dragoste, care „arată deja o sensibilitate obosită, crepusculară, curioasă la un spirit întemeietor (…). Interogaţia a devenit o subtilitate a stilului, o convenţie rotită cu abilitate în versuri, pentru a marca o sublimitate, o pasiune în grad maxim, incapabilă din pricina propriei ei forţe să se exprime” (Eugen Simion)

„Într-o grădină
Lâng-o tulpină
Zării o floare, ca o lumină;
S-o tai, se strică,
S-o las, mi-e frică,
Că vine altul şi mi-o rădică”.( Într-o grădină)

Versurile lui Ienăchiţă Văcărescu au fost adunate în volum pentru prima oară de către Al. Odobescu, în volumul „Colecţie de poezii vechi, Bucureşti, 1878.

Datorită faptului că ştia mai multe limbi străine (turca, greaca, slava, franceza, germana, araba, persana, italiana), face numeroase călătorii în scopuri diplomatice, fiind un bun cunoscător al climatului politic instabil în care se afla aceasta parte a Europei la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Istoria Ţărilor Române a fost influenţată decisiv de desele războaie ruso-austro-turce, care au avut loc în apropierea sau chiar pe teritoriul lor.
Prima acţiune diplomatică la care participă este cea din 1769, generată de evenimentele războiului ruso-turc (1768–1774), când este propus, alături de Mihai Cantacuzino şi Nicolae Brâncoveanu logofătul, să meargă la feldmareşalul Rumiantev ce se afla la Laticiov, eveniment consemnat chiar de Ienăchiţă Văcăescu: „Eu şi văzând primejdia obştii, şi aceia în care să afla ţara, şi mai vârtos învinovăţirea către lege, căci aradicase, epanastasis asupra stăpânitorilor, şi neputând aface pă spătarul [Parvu, n.n.] să cunoască primejdia, şi a patriei şi a dumnealui, după datorie-m cugetam să mă trag ”.
După cum aflăm din relatări de epocă, nu o ducea deloc rău. Casele lui de pe Podul Mogoşoaiei adăposteau „o mulţime de fete, tinere şi gingaşe, îmbrăcate cu cele mai luxoase veştminte, cu rochii de Şaluri şi de Sevain, cu ii de borangic şi de zăbranic bogat cusute”, care „îl slujeau, unind pe lângă serviciul casei şi talentele desfătătoare ale dansului, ale cântării şi ale muzicii instrumentale. Noul Agamemnon se înconjurase de o mulţime de Brizeide. Nici Tersitul nu lipsea petrecerilor sale şi Pitulicea ţiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boiereşti propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deştepta adesea râsurile oaspeţilor prin titlul familiar de «vere spătare», prin declaraţiunile amoroase şi prin cântecele de dor ce adresa veselului boier.”

Petrecerile în casa lui Ienăchiţă Văcărescu se întindeau zile în şir, vinurile de Drăgăşani şi de Dealul Mare curgeau gârlă în timp ce lăutarii nu mai conteneau. De aceea înţelegem pe deplin reacţia viitorului episcop al Argeşului, Grigorie, cunoscut cărturar şi filozof care, fiind invitat de mai multe ori de Ienăchiţă Văcărescu să mai stea de vorbă, reuşeşte într-o zi să ajungă la casele acestuia de pe Podul Mogoşoaiei şi ce vede aici: „Văzui o mulţime de oameni înarmaţi cu tot felul de arme, seimeni, slujitori, arnăuţi, panduri; fel de fel de strigări s-auzeau tot deodată răsunând trâmbiţele, surlele şi tobele; mulţime de cai, mulţi armăsari nechezând, povolnici, edecuri cu harşale de sus până jos, strălucind de aur şi argint. Mă strecurai cum putui, până lângă poarta scării; acolo întâmpinai pe alţii înarmaţi cu suliţe lungi, cu buzdugane groase, cu puşti, cu pistoale. Tare înspăimântat păşii tot înainte, nevăzând pe cineva care să se oprească. Ajunsei la uşa sălii celei mari. Acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de nişte mangale de tombac poleit; un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure, amestecat cu glasuri femeieşti, dulci şi pătrunzătoare, mă fermecară şi pare că-mi legară mâinile şi picioarele în fiare. Nu ştiu cum, deodată, mă aflai sculat repede şi, în fuga mare, trecând peste câte spusei, abia am nimerit poarta cea mare şi am mulţumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut, cu picioarele slobode, scăpat din asemenea ispită.” Ulterior aceste case au ajuns în proprietatea unui negustor de blănuri austriac, Prager, fiind apoi cunoscute sub numele de Casa Prager. Un timp, în fosta casă a lui Ienăchiţă Văcărescu a fost sediul Loteriei Române.

Vlăstar al unei vechi familii boiereşti, va deţine, alternativ, funcţii înalte precum vistiernic, vel-vistiernic, mare spătar. Va duce o viaţă zbuciumată, cu măriri şi căderi, cu călătorii cerute de interese dregătoreşti sau refugieri din faţa primejdiilor. Sintetizând, Ienăchiţă Văcărescu este deschizător de drum în cultivarea limbii române prin gramatică, poetică şi lirică.