Pusa Roth: George Coșbuc – Partea a II-a

„Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori…”,  nota Ioan Slavici în volumul de Amintiri, reconfirmând talentul incontestabil al acestui mare poet şi cărturar pe nedrept ascuns în „garderoba” istoriei. 1885 este considerat anul debutului editorial în „Biblioteca poporală a Tribunei” din Sibiu, unde au apărut în broşuri Blăstăm de mamă, Legenda poporală din jurul Năsăudului, Pe pământul turcului, urmate în 1886 de Fata craiului din cetini, de Draga mamei, iar în 1887 de Fulger. Poveste în versuri.

Tânărul Coşbuc va pleca la Sibiu în august 1887, la invitaţia lui Ioan Slavici, care va consemna evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete.” Deşi nu va sta decât o perioadă scurtă la „Tribuna”, până în 1889, timpul acesta l-a ajutat pe tânărul scriitor să-şi stabilească priorităţile literare, să se îndrepte către folclor, ca bază a literaturii culte, și către limbajul popular, orientându-se, în esență, spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român.

Aici i-a apărut poemul Nunta Zamfirei, care i-a creat un statut de mare poet. Chiar şi Titu Maiorescu a fost impresionat de acest admirabil poem. Nunta Zamfirei a fost publicată şi în „Convorbiri literare”, nr. 12 din 1 martie 1890. Înainte de a fi publicată în „Convorbiri literare”, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc la 4 februarie 1890, la ședința „Junimii”, în București. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”.

George Coşbuc era conştient de impactul poeziei Nunta Zamfirei, mărturisind acest episod în scrierile sale:

„La 1893, când am publicat Balade și idile, eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee.”

„E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, – fata lui –
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

 

Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat’.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s….”

(Nunta Zamfirei, fragment)

În anul 1894 apare ultima versiune a poeziei Noi vrem pământ!, poem elaborat pe parcursul a cinci ani. La finalul studiilor gimnaziale, în anul 1884, scrie o primă versiune pe care o publică în „Tribuna”, în 24 martie 1889. Tot în această revistă va mai publica poemele: Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul volumului Balade și idile din 1893.

Din cauza situaţiei financiare, George Coşbuc rămâne fără postul de la „Tribuna” şi la insistențele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1989. La şedinţa „Junimii” din 23 decembrie 1889, Coşbuc se întâlneşte cu Caragiale, amândoi citind din propriile creaţii.

I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Deşi Titu Maiorescu îi aprecia talentul şi originalitatea, relaţiile dintre ei au fost destul de reci, probabil din cauza opţiunilor politice diferite.

În anul 1890 publică în „Convorbiri literare” poemul La oglindă, iar în 1892 Rea de plată şi alte trei poezii.

Continuă să publice la „Tribuna” (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei!, Cântec), la „Lumea ilustrată” (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noapte de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

George Coşbuc demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală, intitulat Carte românească de citire.

În luna iunie1893, apare volumul Balade şi idile, la Editura Librăriei Socec, apariția fiindu-i menționată în „Românul literar” nr. 19 din 13 iunie și în „Moftul român” din 2 iunie 1893, care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești – un volum de Balade și idile de George Coșbuc.”

Spre sfârșitul lunii august 1893, apărea la Iaşi o broșură, Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc de N. Lazu, prin care se contesta originalitatea unor poezii din volum. Intervenția lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra și fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoşani, a stârnit un adevărat proces literar timp de aproape zece ani. Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului. Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P. P. Negulescu într-o scrisoare din Berlin adresată lui Titu Maiorescu:

„M-a indignat în adevăr peste măsură infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar.”

În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și I. Slavici, revista „Vatra”. În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

La sfârșitul lunii martie 1896, i se tipărește la București, în Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul mărturiseşte în nota autorului amărăciunea resimţită la acuzaţia de plagiat, însă anunţă intenţia de a crea o epopee, un ciclu de poeme cu subiecte din poveştile populare:

„De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre – unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”

În 1896 se tipăreşte Eneida de Vergiliu, în traducerea  lui Coșbuc, iar anul următor (1897) primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. În perioada 2 decembrie 1901–decembrie 1902, va conduce, împreună cu Alexandru Vlahuţă, revista „Semănătorul”. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară, colaborează la „România ilustrată” și „Universul literar”.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista „Viața literară”, iar în anul 1906 este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor.

Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer. În anul 1907 este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare. Traduce în românește capodopera lui Dante, Divina Comedie..

Publică în „Luceafărul”, „Românul” și „Flacăra”. Alături de Al. Vlahuță și M. Sadoveanu, Coșbuc îndrumă și organizează conferințele sătești.

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice.

În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Vorbind în numele Secției literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:

„Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.”

Ultima poezie a lui George Coşbuc, Vulturul, apare la 24 februarie 1918 în revista „Scena” din Bucureşti.

Anul acesta s-au împlinit 95 de ani de la trecerea în nefiinţă (9 mai 1918, București) a autorului Baladelor şi idilelor şi a Firelor de tort. Prezent la îmormântare, Bogdan-Duică spunea :„Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru …”

Coșbuc a creat o operă autentică și originală , operă care şi-a păstrat prospeţimea şi frumuseţea şi în mileniul trei.

Puşa Roth – București