Pușa Roth: Emil Gârleanu – „Bărbatul cu ochi mari și melancolici, duioși ca o salcie plângătoare”

pusa-roth

,,Bărbatul cu ochi mari și melancolici, duioși ca o salcie plângătoare, cu glasul cald de tenor sentimental, cu mlădieri feminine, cu naivități de copil, încrezător, entuziast, prietenos, impresionabil ca o sensitivă, împrăștiind o adâncă simpatie”. Acesta este portretul pe care Eugen Lovinescu îl face lui Emil Gârleanu care, deși n-a făcut parte din categoria marilor scriitori români, a adus o notă aparte în literatura română, cea a observației lucrurilor neînsuflețite.

O dată cu apariția volumului ,,Din Lumea celor care nu cuvântă”, Emil Gârleanu a adus un nou suflu artistic, o nouă vibrație sentimentală, un nou accent pus pe partea idilică a vieții simple creând, așa cum afirmă George Călinescu ,,un număr de monografii de vietăți: gâza, gândăcelul, cărăbușul, furnica, musculița, păianjenul, greierul, scatiul, gaița, buha, vulturul, cucoșul, motanul, calul etc.”, considerând proza acestuia ,,un ecou sintetic din N. Gane, M. Sadoveanu, Bratescu-Voinești și I. Bassarabescu„. Referindu-se la aceleași scrieri din volumul ,,Din Lumea celor care nu cuvântă”, Eugen Lovinescu remarca faptul că ,,schițele sunt rezultatul numai al inspirației și îndemânării sale artistice”.

Emil Gârleanu a avut o contribuție esențială în cultura română și prin funcţiile administrative pe care le-a avut, și mă refer la cea de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, ales în anul 1911, şi director al Teatrului Naţional din Craiova (octombrie 1911), perioadă în care Liviu Rebreanu era secretar literar al acestei instituții. ,,O primă iniţiativă a directorului şi preşedintelui Societăţii Scriitorilor Români a fost ,,Săptămâna Caragiale”, în 1912 cu prilejul aniversării a şase decenii de viaţă ai autorului ,,Scrisorii pierdute”.

După o corespondenţă activă, cu plata anticipată a drepturilor de autor, Caragiale răspunde cinic: „Imposibil veni. Regret mult. Piaza rea. Acces acut sciatic”. Caragiale a fost totuşi sărbătorit, în lipsa sa. În afara unui repertoriu de excepţie, cu piese româneşti semnate de Hasdeu, Victor Eftimiu, Carmen Sylva, Alecsandri, Caragiale, E. Lovinescu, Corneliu Moldovan, I. Minulescu, D. Anghel şi St. O. Iosif, Duiliu Zamfirescu, D.I. Bassarabescu, M. Sorbul, V.A. Urechia, O. Goga, Z. Bârsan etc., de invitarea unor savanţi (Vasile Pârvan sau academicianul francez Jean Richepelin) pentru susţinerea unor conferinţe publice, de numele său se leagă primul film românesc, ,,Cetatea Neamţului”, alături de alte filme româneşti precum „Războiul pentru Independenţă” și „Trenul fantomă” după piesa lui Vasile Alecsandri.

Scenariul cinematografic al filmului ,,Cetatea Neamţului” a fost iniţiat de Liviu Rebreanu şi finalizat de Corneliu Moldovan. Ideea realizării acestui film datează din 1911 şi a avut premierea publică la 13 ianuarie 1914, cu câteva luni înaintea morţii sale, în distribuţie figurând Mia Teodorescu, Pandele I. Nicolau, I. Stănescu-Popa, Mişu Fotino, Remus Comăneanu. Filmul a fost realizat în Craiova, profitându-se de existenţa unei „cetăţi” în parcul Bibescu (azi, Parcul Romanescu), precum şi în localităţile din jurul Craiovei, Bucovăţ şi Leamna, pe malul Jiului. Emil Gârleanu cere autorităţilor să pună la dispoziţia Teatrului Naţional din Craiova, care asigura artiştii, figuraţia, costumele şi decorul, „numărul de unelte, de vite şi cele trebuitoare”.

,Şi cum se întâmplă la români, cu toate realizările sale remarcabile, Emil Gârleanu a fost acuzat că nu realizase un „excedent material”. Răspunsul îl dă admirabil Liviu Rebreanu: „În schimb a avut un excedent moral şi cultural de care trebuie să fie mândru dl. Gârleanu. Căci pentru un teatru subvenţionat, nu excedentul bănesc este idealul, ci excedentul sufletesc”. Emil Gârleanu se retrage de la conducerea teatrului, în iunie 1914, bolnav şi dezamăgit, cu doar o lună înainte de moarte. În 1929, urmaşul său în conducerea teatrului, Al. Lăzeanu, îl comemorează, cu sprijinul scriitorilor C. Şaban-Făgeţel, N. Milcu, Radu Gyr, a actorului Remus Comăneanu. Apoi s-a aşternut tăcerea, deşi „veşnic-neuitatul Emil Gârleanu rămâne, în istoria Teatrului Naţional din Craiova, directorul providenţial şi omul-flacără”, cum l-au numit cei doi autori, Al. Firescu şi C. Gheorghiu”. (citat din lucrarea ,,Printre cărţi şi oameni”, Tudor Nedelcea, Iaşi, 2014).

Revenind la povestirile din volumul ,,Din lumea celor care nu cuvântă”, Eugen Lovinescu remarca: ,,Lumea mică descrisă de Emil Gârleanu ar trebui luată de lumea mare, a oamenilor, ca pe un exemplu de hărnicie, perseverență, tenacitate și devotament”, idee susținută și de Perpessicius: ,,în vremea aceasta scrie Gârleanu o serie de mici poeme în proză ,,Din lumea celor care nu cuvântă֨” în care simțul de observație al unui naturist se aliază cu frumoase însușiri poetice. Sunt tablouri de natură inferioară, o gâză, un animal, o plantă, pornite dintr-un sentiment de adâncă compasiune pentru viața neîntrebată și dedicate copilei lui, cea mai iubita dintre gâze.”.

Deși, după aprecierea lui G. Călinescu , ,,pictura și metaforele lipsesc aproape cu desăvârșire, și monografiile devin monotone prin fabule și duioșii”, totuși povestirile sunt străbătute de o undă de lirism delicat, cu evidentă tentă moralizatoare. Lupta, înfrângerea, victoria sau moartea unei necuvântătoare nu sunt privite ca fapte izolate, ele fac elogiul rațiunii, prudenței, al jertfei de sine pentru salvarea aproapelui. Dar, de cele mai multe ori, reflecțiile pline de amărăciune lasă loc unei viziuni optimiste.

Prozatorul, regizorul, scenaristul de film și jurnalistul Emil Gârleanu s-a născut la data de 5 ianuarie 1878, la Iași, în apropierea Copoului, în fața grădinii lui Vodă Sturza, loc cu o încântătoare priveliște de care scriitorul își va aminti mereu. Părinții, locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, aparținând unei familii de răzeși din Bacău și mama, Pulheria Antipa, de origine greacă, se despart, lăsând copilul în grija unor mătuși din Iași, care i-au cultivat înclinarea spre duioșie și frumos. Clasele primare le urmează la școala publică de băieți, nr. 2, din Sărărie, învățând după ,,Povățuitorul copiilor” de Ion Creangă.

Începe liceul la Iași în 1889, dar se retrage și se înscrie la Școala fiilor de Militari, unde devine coleg cu Jean Bart, apoi intră la Școala de Ofițeri de Infanterie, unde îl întâlnește pe Gheorghe Brăescu. A fost sublocotenent în armata română, dar a fost exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.

Frecventează cercul scriitorilor din jurul revistei ,,Arhiva”, condusă de A. D. Xenopol, și cel al ziarului ,,Evenimentul”. Tânărul sublocotenent cere disponibilizarea și o primește. În anul 1900, Emil Garleanu se înscrie la Facultatea de litere, dar nu o continuă, însă publică poezia ,,Iubitei” și schița „Dragul mamei”, în revista ,,Arhiva”, sub pseudonimul Emilgar, pentru a nu fi recunoscut de superiori, care nu priveau cu ochi buni preocupările extramilitare ale ofițerilor. Doi ani mai târziu revine în armată, se mută la Bârlad și în anul 1904 scoate revista ,,Făt-Frumos” care va apărea până în anul 1906, apoi în 1909. Emil Gârleanu publică în 1905 primul său volum de proză ,,Bătrânii- schițe din viața boierilor moldoveni”.

Din cauză că viitoarea sa soție, Marilena Voinescu, nu dispunea de dota impusă de regulamentele militare, tânărul Gârleanu demisionează din armată. Anul 1906 este cel al colaborării lui la revista ,,Neamul românesc” unde, sprijinit de Nicolae Iorga, devine secretar de redacție. În anul următor devine colaborator al revistei bucureștene ,,Convorbiri critice”. Publică de asemenea în „Viața literară și artistică”, ,,Falanga literară și artistică”, ,,Universul”, ,,Tribuna”, ,,Românul”, ,,Luceafărul” etc.

În această perioadă de efervescență literară îi apar volumele ,,Cea dintâi durere” și „Odată!”. Emil Gârleanu îngrijește și prefațează cartea ,,Poezii” de Grigore Alexandrescu. În 1908 îi apar volumele ,,Într-o noapte de mai” cu ilustrații de A. Satmary și „1877- Schițe din război”. Îngrijește și prefațează cartea „Iluzii pierdute” a lui Mihail Kogălniceanu. Traduce din Alphonse Daudet, Guy de Maupassant. Volumul de schițe și povestiri ,,Din lumea celor care nu cuvântă” este cea mai cunoscută operă a lui Emil Gârleanu, publicată în anul 1910, urmată de o altă scriere la fel de importantă, ,,Nucul lui Odobac”, apărută în același an.
Alte volume semnate de scriitor: „Cea dintâi durere” (1907), „Schițe din război” (1908), „Visul lui Pillat” (1915), „Culegătorul de rouă” (1919), etc. Îngrijește cărțile „Poezii, proză, scrisori” de Costache Negri și „Poezii populare” de Vasile Alecsandri. În această perioadă Emil Gârleanu plănuiește studiul „Istoria populară a literaturii românești, povestită pentru popor” și contribuie substanțial la înființarea ,,Societății Scriitorilor Români”, care își va inaugura primul sediu la data de 5 februarie 1910.

La 2 iulie 1914, Emil Gârleanu se stinge din viață la la Câmpulung Muscel, la numai 36 de ani. Postum îi mai apar câteva volume, printre care ,,Visul lui Pillat” (1915), ,,O lacrimă pe-o geană” (1915), ,,Priveliști din țară” (1915).

Autor: Pușa Roth – București

056 [640x480]

Trandafirul

de Emil Gârleanu

La o margine de drum,

înflori un trandafir…

 

Nici de alba lui culoare,

Nici de lujer, nici de floare,

Nu mă mir.

 

Nu-i o-ntâmplare

C-apăru aşa, deodată,

Pură şi înmiresmată,

Lângă un ciulin semeţ…

 

Omul, cum e el isteţ

şi ar vrea să-i aparţină

 

Tot ce este mai frumos

Din creaţia divină,

Se porni pe stricăciune.

 

Cât să ţină o minune?

 

Cât tulpină-i ca mărgeanul

Să urce la cer – tot anul?

 

Iară frunza ca smaraldul,

Cât să dea sclipiri în faldul

Trenei zorilor – o viaţă?

 

Hai, că-i mult,

 

Prea se răsfaţă

Dumnezeu, lăsând natura,

Laude, cu toată gură,

Să-I aducă…

(fragment)

 

 

 

 

 

Citește și