Pușa Roth: Constantin Bacalbaşa – Ziarist, scriitor, memorialist și om politic român

pusa-roth13

Constantin Bacalbaşa
„Citită pe îndelete, cartea lui Bacalbaşa poate deveni un adevărat abecedar de istorie modernă pentru tânărul din generaţia Internet, cu condiţia ca el să fie convins că a privi din când în când înapoi înseamnă, paradoxal, a ocoli şanţul dinainte.” (Dan C. Mihăilescu)

„Preocuparea mea de căpetenie a fost să fiu nepărtinitor şi veridic. Stilul m-am silit să reprezinte felul în care vorbesc: simplu, limpede, precis şi fără înflorituri. Am scris pentru ca să informez şi pentru ca lumea să mă înţeleagă. A doua preocupare mi-a fost să nu spun neadevăruri. Negreşit, nu am pretenţiunea să fi înregistrat toate faptele petrecute de la 1870 la 1914, fără să fi uitat pe unele. Memoria unui om, chiar completată cu consultări ulterioare de documente ale vremurilor, are slăbiciunile ei fireşti. De aceea previu că lipsuri trebuie să fie în volumul pe care îl pun acum sub ochii cititorului, neadevăruri însă nu. Faptele, câte le-am înregistrat, mi le-a pus la îndemână numai memoria, dar actele autentice, cât şi stabilizarea cronologică mi le-au procurat colecţiile ziarelor din răstimpul acestor 55 de ani. Nici o îndoială, deci, asupra veracităţii. Sunt un povestitor. Astfel n-am avut altă grijă decât să scriu adevărul asupra trecutului, fiind cât mai complet despre fapte şi cât mai nepărtinitor despre oameni.” (Constantin Bacalbaşa)
Ziarist, scriitor, memorialist și om politic român, Constantin Bacalbaşa s-a născut la 21 august 1856, la Brăila, fiind unul dintre cei treisprezece fii ai pitarului Costache Telescu (Bacalbaşa), mulţi ani şef al poliţiei din Brăila, şi al Anetei Bobescu. Ţinând cont de poziţia socială a părinţilor, Constantin Bacalbaşa beneficiază de o educaţie aleasă. Şcoala elementară şi gimnazială le termină la Brăila, iar liceul la „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care studiază doi ani la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o părăseşte în anul 1879, pentru cariera de ziarist.
Se cuvine a fi reţinută îndeosebi activitatea sa la cotidianul „Drepturile omului”, apărut în februarie 1885, la „Epoca” lui Nicolae Filipescu, lansată tot în 1885 (unde semnează „Cronica glumeaţă” cu pseudonimul, reluat şi în anii următori, Radu Ţandăra), la „Lupta” lui George Panu, mutată de la Iaşi la Bucureşti în 1886, unde Bacalbaşa îşi desăvârşeşte formaţia gazetă¬rească, ajungând redactor-şef, apoi director şi, în sfârşit, la „Adevărul”, unde Constantin Mille îl cheamă la începutul anului 1895, oferindu-i postul de prim-redactor şi pe acela de coordonator, pentru puţină vreme, din ianuarie până în mai 1897, al suplimentului literar „Adevărul ilustrat”.
După 1900, părăsind „Adevărul”, se va dedica activităţii în presa conser¬vatoare, căpătând încrederea unor fruntaşi ai partidului, care îi susţin candidatura pentru a fi ales deputat de Ilfov în două legislaturi (1911 şi 1912).
În aceşti ani va înfiinţa, cu sprijinul lui P.P. Carp, la 5/18 mai 1900, cotidianul „Patriotul” (la care va fi, o vreme, redactor-şef), trecând apoi, după 1907, la foile centrale ale Partidului Conservator, „Epoca” şi „Conservatorul” (la cea de a doua ajunge şi prim-redactor prin 1912); în noiembrie 1914 devine, pentru puţină vreme, director al noului oficios conservator „Steagul”, de orientare marghilomanistă, unde va susţine, contrar liniei oficiale a gazetei, necesitatea realizării unităţii naţionale româneşti printr-o politică energică, în condiţiile favorabile oferite de prima conflagraţie mondială.
După război, înfiinţează, la 2/15 decembrie 1918, cotidianul de dimineaţă „Românimea”; trece din nou la „Adevărul”, reapă¬rut în 1918, şi apoi, începând din 1925, la „Universul”, celălalt cotidian de mare tiraj al vremii. Ca o recunoaştere a meritelor sale de ziarist profesionist, cu o activitate impresionantă, este ales în 1919 preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti, calitate în care deschide în 1922 întâiul congres al asociaţiilor de jurnalişti din România şi prezintă un semnificativ raport asupra libertăţii presei.
În 1935 era din nou deputat de Ilfov, ales pe lista liberală (fusese şi preşedinte de vârstă al Adunării Deputaţilor) şi unul dintre cei mai preţuiţi colaboratori ai cotidianului „Universul”, a cărui linie agresiv-naţionalistă nu o susţinea totuşi, optând pentru o atitudine mai moderată.
Opera sa constă, mai ales, în două lucrări memorialistice: „Capitala sub ocupaţia duşmanului” (1921), serie de amintiri referitoare la viaţa cotidiană din Bucureştii anilor de război, inserate iniţial tot în foileton, în cotidianul „Românimea”, sub titlul „Jurnalul meu sub ocupaţie” (semnate cu pseudonimul Radu Ţandăra) şi „Bucureştii de altă dată”, lucrare apărută în patru volume între anii 1927-1933, dar care a fost publicată mai întâi în foiletonul de sâmbătă al ziarului „Adevărul”, începând din noiembrie 1921 şi continuată apoi, din martie 1926, în „Universul”.
Pe lângă aceste lucrări memorialistice , Bacalbaşa s-a manifestat în literatură şi dramaturgie scriind, „Chestia cârciumarilor” (1908), „Răvaşe de plăcintă” (1908), „Pardon” (1899), ultima scrisă împreună cu fraţii săi Anton şi Ion. În paralel publică reţetele vremii, care reţete pot fi citite ca mici poveşti fantastice ale bucătăriei de altădată. „1001 feluri de mâncări”(1934), „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncări”, Editura Universul, 1935, reeditată la Editura Cartex, în 2009.
Cred că e important să reamintim că fratele său, Anton Bacalbaşa, a fost colaboratorul lui Caragiale la Moftul român, iar soţia sa maestra bucătăriei Reginei Maria. Cum era şi firesc, cultul pentru mâncarea de soi îi era destul de familiar. La începutul anului 1889, s-a jucat, la Teatrul Naţio¬nal din Bucureşti „comedia originală în trei acte”, „Petecul lui Berechet”.
Constantin Bacalbaşa  este membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor, președinte al Sindicatelor Ziariștilor din anul 1919. Dar înainte de a se ocupa de  presă şi în special de sindicate, devine, aşa cum am mai spus, membru al Partidului Conservator şi este ales deputat în 1911 şi 1912. Este onorat cu înalte distincţii, precum cea de Comandor al „Ordinului Sfântul Sava”, Cavaler al „Legiunii de onoare” şi Ofiţer al „Palmelor Academiei”, în Franţa.
Revenind la actul de creaţie, Constantin Bacalbaşa considera că cel mai frumos stil literar este doar acela pe care toată lumea îl înţelege, de la omul cult până la cel simplu,  după cum el însuşi afirma: „acel scriitor care ştie să redea în chipul cel mai uşor de înţeles lucrul pe care îl spune, acela este scriitorul cel mai mare”. Pentru cititorul de azi care „se confruntă” cu feluri de umor, m-am gândit să reamintesc doar câteva detalii despre „foaia” săptămânală umoristică Ghiţă Berbecul.
Numele ales de Constantin Bacalbaşa nu a fost ales la întâmplare, iar  revista în care el publica sub pseudonimele „Bacon”şi „Radu Ţandăra”, a avut un impact deosebit, după cum mărturisea scriitorul, „până la căderea regimului liberal, în 1888”. Povestea lui Ghiţă Berbecul a fost publicată în cartea sa „Bucureştii de altă dată”.
Iată ce ne spune Constantin Bacalbaşa: „Dimineaţa nu lipsea de la oarecare cafenele unde clienţii îi dădeau capete de cornuri, bucăţele de zahăr şi cafea cu lapte în farfurioare. La ora 12.00, fără greş, intra în gangul bisericii Creţulescu, urca scările (…), şi intra în sala de mâncare a atelierului Casei de croitorie a dnei Briol. Cum îl zăreau, lucrătoarele îl chemau să îl hrănească. Ghiţă Berbecul era petrecerea de un ceas a fetelor. La ora 2.00 precis, era la Senat (…), la peronul din Bulevard, şi primea defileul senatorilor. Mai târziu era la Cafeneaua Union din Strada Regală, iar seara se aşeza lângă un rahagiu care, în toate serile, îşi instala taraba cu zaharicale pe Calea Victoriei. (…) Femeile care circulau îşi treceau toate mâinile prin lâna bogată a berbecului, după cum multe din ele îi cumpărau câte un rahat sau o altă hazarica. În cele din urmă, Ghiţă Berbecu, care căzuse în darul fumatului, devenise un stricat şi jumatăte”.
Vorbim despre capitala ţării în  „Bucureştii de altă dată”, autorul afirmă cu temei că este un oraş temperamental, iar  restaurantele sunt personaje principale, repere ale nivelului de civilizaţie la care  ajunsese Micul Paris, într-un amestec balcanic-oriental :
„Pe timpul verilor bucureştene de odinioară, orăşenii mai cu vază aveau de făcut o alegere de-a dreptul filosofică. Ori îşi puneau papionul şi se duceau în locuri unde puteau mânca salate străvezii sau crustacee, până li se apleca, răstimp în care aveau drept unică salvare băutul unui vin nobil atât de acru, încât li se strepezeau dinţii, ori se îmbrăcau în cămăşi cu mâneci scurte şi îşi pierdeau orice urmă de nobilime prin grădinile cu tarafuri unde înfulecau câte trei porţii de ciorbă de burtă cu ardei iute, după care îşi stingeau fierbinţeala cu câteva halbe de bere, atât de reci, că erau aburite”.

Pușa Roth – București

Citește și