Pușa Roth: Aprilie sau Prier – Veste și poveste

Încet, dar sigur, am pășit în aprilie, luna Sărbătorilor Pascale, a luminii, a învierii, luna verde a primăverii. Ca fiecare lună din an, și aprilie a fost sursă de inspirație pentru cei asupra cărora Dumnezeu a așezat harul creației.

Începem cu William Shakespeare care afirma că a „aprilie a pus un duh de tinereţe în toate”, iar Hal Borland (Harold „Hal” Glen Borland (14 mai 1900 – 22 februarie 1978, scriitor, jurnalist, naturalist american) spune că luna aprilie este o promisiune ce trebuie ţinută de către luna mai”.

T.S. Eliot definea luna aprilie „ca cea mai crudă lună a anului, scoţând la iveală liliacul din pământul mort, amestecând memoria cu dorinţa, răscolind rădăcini apatice cu ploi de primăvară”.  

Adam Mickiewicz susține  ,,e mai preţioasă o clipă în aprilie decât o lună întreagă toamna”, iar Mark Twain este de părere că „1aprilie este ziua care ne aduce aminte cum suntem în celelalte 364 de zile ale anului”. Celebrul scriitor face referire la prima zi din aprilie, socotită drept ziua păcălelilor!

Pentru Victor Hugo „natura este o liră uriaşă la care cântă poetul”. Sigur, sunt mulți scriitori care au găsit o definiție pentru această lună, ce face trecerea spre primăvara veritabilă, spre perioada în care uităm definitiv de capriciile iernii, dar cred că la fel de importantă este înțelepciunea populară, autorul colectiv, cel care judecă natura după legi nescrise, păstrate de la generații care se pierd în negura vremii.

Oamenii de la sate îi spun Prier, adică „deschizător”, deschizător de vreme bună, de miez de primăvară, de An Nou Pastoral, de muguri și de flori, de zilele sfinte și luminoase de praznic. În unele zone i se spune Florariu, pentru că în aprilie înfloresc pomii, în altele  „Traistă-n Băț”, pentru că tot acum se întâmplă ca înghețul să le prăpădească mugurii. Capricioasa lună, cea de-a patra din calendar, are 30 de zile cu ziua de 13 ore, iar noaptea de 11 ore.

Prier vine de la primăvară, deoarece în această lună, primăvara şi-a intrat pe deplin în drepturi, chiar dacă uneori zilele foarte reci apar ca din senin. În latină, numele vine de la apreio, apreris, care înseamnă a deschide, deoarece acum se deschid mugurii plantelor. În tradiția populară fiecare lună are o altă denumire, și fiecare denumire, populară sau preluată din latină, ascunde o istorioară interesantă. Se spune din bătrâni că lunile care au r în denumire sunt luni friguroase, iar celelalte sunt luni cu soare. 

Aprilie sau Prier este o continuare a zilelor babelor Marta și Dochia.  Revenind la definiția lui Victor Hugo care afirma că „natura este o liră uriaşă la care cântă poetul”, am să vă reamintesc doar câteva nume de poeți pentru care luna lui Prier le-a fost muză.

George Topîrceanu  a scris o superbă poezie, un tablou al culorilor primăverii, intitulată Aprilie: ,,Baloane mari de spumă albă prin grădini/(Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)/Stau gata să se-nalţe din tulpini/Spre cerul primăverii…/Caisul nostru s-a gătit la poartă/Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi,/Şi cu zulufi de floare la urechi,/Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă./Pe strada mare,/Ies flori înalte la plimbare/În rochii de sezon, uşoare,/Cu toate că-i o vreme aşa de schimbătoare./Ah, fetele – şi mai ales cucoanele/Când vine primăvara/Sunt dulci şi colorate ca bomboanele!/Pe cea care-a trecut o cheamă Clara,/Fiindcă are/Ochi albaştri tare,/Şi gura ei cu rouge ca de coral/Surâde vertical…/Un mic vârtej, copil al Nefiinţei,/De-a curmezişul străzii rătăcit,/Nebun în jurul lui s-a răsucit/Să-şi prindă coada galbenă cu dinţii./ Departe, în azurul dintre nori,/S-arată bifurcat pe cer/Un şir subţire de cocori,/O escadrilă de pe vremea lui Homer…”.

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941), referindu-se la primul său volum, intitulat Țara fetelor apărut la Editura Cultura Poporului în anul 1937 și care face parte din etapa confesiunilor adolescentine ale poetei, George Călinescu consemna: „Vitalitatea fetei de optsprezece ani, trăind sufletul prin simțuri, este exprimată foarte personal de Maria Banuș (Țara fetelor, 1937) cu ingenuități carnale aproape teribile uneori, în poezii de simple creionări realmente ori voit momentane. Voluptatea percepției este (fără dificultăți gramaticale) în linia Pillat-Voronca”.

Maria Banuș, poetă, eseistă și traducătoare, s-a lăsat ,,sedusă” de frumusețea acestei luni, dedicându-i poemul intitulat Aprilie, supranumind-o ,,crai sălbatic”: ,,A vârstei melodie-şi taie cale./Supusă, o presimt şi o aştept./Cu anii, mai duios mă strângi la piept,/Mă-nvăluie mai blând braţele tale.//Barbara tresărire de ţambale,/A tinereţii, n-am s-o redeştept./Din vinul vechi sorbim, mai înţelept,/Esenţe tari şi bucurii egale.//A noastră-i toamna largă, policromă,/Împărăţia frunzelor uşoare/Şi crama cu răcoare şi aromă.//Dar nu ştiu ce nelinişte, ce boare,/Vesteşte că April, un crai sălbatic,/Va-mpresura, va sparge calmul atic”.

Poetul Primelor Iubiri, Nicolae Labiș, supranumit de criticul și istoricul literar, academicianul Eugen Simion „buzduganul unei generații”, a scris o poezie intitulată Liliacul timpuriu, descriind întocmai luna lui Prier, cea a babelor Marta și Dochia, cu vreme schimbătoare, lăsând ca ultimile zvâcniri ale iernii să strivească mugurii-n floare. ,,Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,/În taină, liliacul timpuriu/Întredeschide buzele din muguri./Dar cerul s-a schimbat în plumburiu./Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,/Alături bat cu pașii uzi țărâna,/De parcă primăvara n-a venit.//[…]Mi-am însoțit prietenul acasă/Și prin grădina-i tristă am trecut./În pâlcuri liliacul timpuriu/Se legăna scheletic și pustiu,/Cu crengile-n cârlig, ca niște căngi./Muguri căzuți se destrămau sub crengi…/M-a întrebat cu voce sugrumată:/- Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?/Apoi cu degetele aspre, groase,/Arse de șpan și de rugină roase,/Mi-a arătat ce mari erau să fie/Mugurii fini de floare timpurie…[…]/Dar nu știi? Liliacul timpuriu/Mai poate-nmuguri și-a doua oară./Tu ești puterea care-nsuflețeste/Pământul – și-l preface bun și viu./Tu răsădești în inimile noastre/Și-n cântec liliacul timpuriu.”

Sigur, fiecare lună a anului are taina ei, frumusețea ei și farmecul nespus al fiecărui anotimp, dar am poposit în luna lui April, conform calendarului, prilej cu care urez tuturor, colegilor și cititorilor publicației Occidentul Românesc, Sărbătoare Pascale cu bucurie și lumină-n suflet!

Autor: Pușa Roth – Scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România (USR); jurnalistă, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişi din România (UZPR)

Articol publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc a lunii aprilie 2018.

Legenda lui Prier
„Erau odată doi frați: unul bogat iar altul, sărac. Celui bogat îi mergea foarte bine (…) Cel sărac, însă, o ducea de pe o zi pe alta, ca vai de dânsul. Într-un an, și anume în revărsatul zilei de Paști, s-a sculat cel sărac și a ieșit afară ca să-și caute câteva vreascuri spre a-și ațâța focul. Odată întors acasă cu vreascurile, da peste alta nevoie: n-avea cu ce să le aprindă (…). Pe când stătea el așa dus pe gânduri, zărește deodată pe fereastră un foc mare, arzând pe vârful dealului. Pornește degrabă spre dânsul și, ajuns acolo, da peste 12 oameni care se încălzeau la foc.
– Bună dimineața și Hristos a înviat, oameni buni!
– Mulțumim d-tale! – răspunseră aceștia. Da ce vânt te-a abătut pe la noi așa de dimineață și tocmai în ziua de Paști?
– D-apoi am venit să-mi dați un pic de foc.
– Ți-om da, dragul meu, dar spune-ne mai întâi, care luna-i cea mai rea peste an?
– Apoi de, – răspunse săracul – unii oameni zic că luna lui Prier ar fi cea mai rea, dar mie toate mi-s totuna de bune!
Atunci îi zise omul: – Ține poala cămeșii să-ți dau foc!
Săracul, auzind cuvintele acestea, începu a tremura de frică, temându-se că-i va arde și cămeșa și va rămâne gol ca napul. Dar nu se puse de pricină, ținu cămeșa și omul îi puse o lopată de jăratic în poală, zicându-i că, după ce va ajunge acasă, să-l împrăștie prin ogradă și prin grădină.
Săracul făcu așa, după cum i se spuse (…) Nu mult după aceasta, iată că una din fete strigă plină de bucurie:
– Tata, tata! Vai, ce de vite mai avem noi!… Ieșind omul afară, văzu și el minunăția: ograda era plină de boi, vaci, cai, oi și tot felul de animale.
Văzând toate astea și o copilă de-a fratine-său, merse în casă și zise:
– Tata, oare de unde are uncheșul meu atâtea vite, că e plină ograda și grădina?
Ieșind cel bogat afară îl întreba pe frate-său de unde are atâtea vite. Săracul îi spune toată povestea și bogatul își ia degrabă o manta mare pe spate și se duce și el la focul de pe deal. Când ajunge acolo, fără a da „bună dimineața’, zice:
– Oameni buni, dați-mi o țară de foc, că mi s-a stins!
– Ți-om da, dar mai întâi să ne spui care luna-i cea mai rea de peste an!
– Apoi de, toate lunile peste an îs bune, dar luna lui Prier, vai, Doamne, că scârnăvă-i, amu’ plouă, amu’ e pâclă, amu’ ninge, și mai toate oile pier. Nu degeaba a zis cine a zis că: „Prier priește / Da’ și jupește’.
Atunci se sculă Prier mânios, căci oamenii aceia erau cele 12 luni de peste an, și-i zise răstit:
– Ține poala de la manta!
Bogatul întinse poala și Prier îi puse două lopeți de foc într-însa.
– Mai pune una, zise bogatul.
Prier îi mai puse o lopată.
Bucuros, bogatul se întoarse cu focul acasă, îl turna prin grădină, ogradă, grajd, sură, apoi se băga în casă în buna nădejde ca și el va căpăta, dacă nu mai multe, apoi măcar tot atâtea vite ca și frate-său. Iată însă că nu mult după aceasta, intrând copila sa în casă, îi spuse că șura, grajdul și toate celelalte acareturi de pe lângă casă, ard. Așa a pățit bogatul cel lacom și mândru!’ (S. Fl. Marian).

Citește și