Pușa Roth: Alexandru Vlahuță – „Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte”

pusa-roth

În discursul de la Academia Română susținut cu prilejul  sărbătoririi centenarului nașterii poetului Alexandru Vlahuță, Tudor Vianu afirma că ,,puțini alții au fost mai însuflețiți de o dorință atât de vie de a sluji, de a fi de folos omului și patriei sale”. La data de 10 mai 1901 apărea în revista ,,Semănătorul” poezia ,,Unde ni sunt visătorii?”, o ars poetica în care autorul analizează critic, romantic dar și melancolic secolul care tocmai s-a încheiat, lăsând o tristă moștenire secolului care tocmai a început, dar tonul poetului este, în ultimă instanță, optimist, fiind convins de ideile noi ale unei lumi noi.

,,Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

………………………………………………………

Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!”

Părintele ,,României pitorești” , despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”, Alexandru Vlahuță, s-a născut  la data de 5 septembrie 1858, în localitatea Pleșești (astăzi Alexandru Vlahuță) din județul Vaslui, fiind cel de-al nouălea copil al lui Neculai Vlahuță, proprietarul unei mici moșii, iar mama, Ecaterina, originară din Transilvania, dată la călugărie de mică, va renunța la viața din mânăstire pentru a se căsători cu Neculai. La bătrânețe, Ecaterina se călugărește la mânăstirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta. Tot acolo se retrage și unica sa fiica, Eliza Străjescu, apoi Neculai Vlahuță, ajuns la mânăstirea Neamț sub numele Nectarie. Împreună cu unul dintre fii, Mihail, călugărit și el sub numele Mardarie vor fi mutați, în cele din urmă, la Agapia. Primii ani petrecuți la țară într-un ,,cătun sărac”, vor lăsa scriitorului amintiri dureroase, evocate mai târziu în scrierile sale. În 1867 este înscris la școala primară de la Bârlad, însă copil sărac fiind și de la țară, îndură suferințe atât din partea învățătorului, domnul Udrea, cât și a colegilor, copii bogați, care disprețuiau pe cei săraci. Termină liceul la Bârlad, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879.  Din clasa a V-a începe să scrie, îndrumat de profesorul său de română. În anul 1878 se căsătorește cu Ida Pagano, fiica profesorului său de limba italiană. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. La 22 ianuarie 1880 preda primele ore de limba latină și de română la Gimnaziul „Văcărescu” din  acest oraș. La 24 mai 1881 apare la Târgoviște ziarul ,,Armonia”, în care semnează cu inițialele A. V. două articole intitulate ,,Banul” și ,,Paralela”. Câteva luni mai târziu, pe  27 septembrie, devine membru în comitetul de conducere al ziarului.
Tot acum, dar pe 20 octombrie, e numit profesor la Școala de la Mânăstirea Dealul. La data de 10 noiembrie 1882 este destituit din postul de profesor, din cauza atacurilor împotriva moravurilor societății civile de la Târgoviște.
În anul1882 trimite spre publicare în ,,Convorbiri literare” poezia ,,Scrisoare către un bătrân”. Vlahuță pleacă în Moldova unde ia parte la ,,Congresul studenților”, care a avut loc la Bacău și ține conferința ,,Schițe literare”.
Pe 5 ianuarie 1883 pledează în fața Curții din Târgoviște în primul său proces ca avocat. În perioada 1884 –1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”).

La București dar și la Iași, Alexandru Vlahuță se va întâlni cu Mihai Eminescu. Acum începe colaborarea ca redactor la ,,România liberă”, apoi în noiembrie la ,,Epoca” cu nuvela ,,Vișan”. În anul 1886 publică primul volum de ,,Nuvele”, respins de la premiul ,,Eliade Rădulescu” al Academiei Române. În luna decembrie 1887 apare primul volum de ,,Poezii” cu care se înscrie la premiile Academiei, dar este respins. Este redactor la ,,Revista nouă”, condusă de B. P. Hasdeu. Pe 14 martie 1888 se căsătorește cu Margareta Dona, după divorțul de  Ida Pagano. În anul 1892, pe 12 martie, ține la Ateneu conferința ,,Curentul Eminescu”, ocazie cu care va citi poezia ,,Unde ne sunt visătorii?”. Tot în acest an apare volumul de proză ,,Din goana vieții”, precum și a doua ediție a volumului de ,,Poezii”.
La 9 martie 1893, Vlahuță este propus membru corespondent al Academiei de către I. Vulcan, la  Secția literară și este votat în unanimitate, dar în 23 martie i se retrage titlul din cauza unor discuții legate de o scrisoare a autorului
adresată lui D. Kiriac în care își exprima „refuzul”.
Între 1893–1896 editează revista ,,Vieața” , devenind director în 12 martie 1895.
În ianuarie 1894 vede lumina tiparului volumul ,,Poezii vechi și nouă”, iar un an mai târziu apar volumele ,,Icoane șterse (nuvele și amintiri) și ,,Iubire”(poezii), urmate de volumul de proză ,,În vâltoare”(1897). Pe 4 martie 1896 divorțează de cea de a doua soție Margareta Dona, recăsătorindu-se în anul 1905 cu Alexandrina Ruxanda Galca, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Râmnicu Sărat. Consecvent, Alexandru Vlahuță 1897 se înscrie cu volumul ,,În vâltoare” la premiile Academiei, dar nu i se acordă pe motiv că refuzase titlul de membru corespondent, însă premiul ,,Năsturel Herescu” îl va primi în anul 1900 pentru volumul,,Clipe de liniște”. În anul 1898, Vlahuță adresează învățătorilor din țară un apel de a-i furniza informațiile necesare în vederea alcătuirii unei cărți intitulate ,,Geografia pitorească a României”, iar trei ani mai târziu, împreună cu George Coșbuc, lucrează la seria cărților de citire destinate elevilor din școlile primare. În luna octombrie publică lucrarea sa fundamentală ,,România pitorească” care va fi premiată de Academia Română în anul 1902.
Pe 2 decembrie apare revista ,,Semănătorul”, avându-i directori pe George Coșbuc și Alexandru Vlahuță care însă se va retrage în 1902.
Este „referendar” la Casa Școalelor, numit până la sfârșitul vieții.

La Iași apare revista ,,Viața românească”(1906),  iar Vlahuță publică chiar în primul număr nuvela ,,Datorii vechi”. În publicația ,,Viața Românească” apare poezia cu titlul simbolic ,,1907”, din care reproduc un fragment lămuritor pentru poziția acestui scriitor militant, care pune patria mai presus de orice interes:

,,Minciuna stă cu regele la masă
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat!
Și, se-nțelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce țară fericită, maiestate!
Se lăfăieste gureșă
Minciuna.
Că numai
Dumnezeu te-a pus – cununa
De-nțelepciune și de bunătate …”
Rând pe rând îi apar volumele ,,Din durerile lumii”, ,,Din trecutul nostru”, ,,File rupte”, ,,Pictorul N. I. Grigorescu”, urmate de un altul intitulat ,,La gura sobei”. Cu poezia ,,Noapte de iarnă” începe colaborarea, în 1912, la revista ,,Flacăra”.  În iunie 1914 în publică actul I, scena VII, din piesa de teatru ,,Țepeș Vodă”. În ziua de 24 februarie 1918, poetul Alexandru Vlahuță pleacă pe front. În 1919 i se decernează ,,Marele Premiu al Academiei” pentru volumul ,,Poezii” apărut în 1915. La 19 noiembrie 1919 se stinge din viață în casa din strada Visarion din București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Pe 28 octombrie 1948 Alexandru Vlahuță este ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu, este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin eminescianism, temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (,,Unde ni sunt visătorii?”), critica nedreptăţilor sociale (romanul ,,Dan”, povestirile ,,Vişan”, ,,Cassian”, schiţele ,,Mogâldea”, ,,Socoteala”). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie literară, cu opera ,,România pitorească”, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia folclorică, pentru natura patriei şi pentru istorie. Alexandru Vlahuță povestește, din prisma călătorului, o excursie amănunțită prin România acelor ani, lipsită de teritoriile de după Munții Carpați și cele de peste Prut. Jurnalul începe cu o croazieră pe Dunăre, de la Porțile de Fier până la Marea Neagră. Într-un nou capitol autorul descrie aventura de la malul mării, apoi trece la o nouă aventură, prin munții noștri. Munții Mehedinți, Valea Motrului și Valea Jiului, Munții Parâng, Peștera Polovraci, Vâlcea și Valea Oltului, Curtea de Argeș, Schitul Peștera, Munții Bucegi, Valea Prahovei, Munții Buzăului, Vrancea, Munții Bacăului, ai Neamțului și ai Sucevii sunt câteva din punctele de pe traseu. Drumul este parcurs călare sau cu trăsura, ori în drumeții, pe jos. În acest mare capitol descoperi orașele și localitățile de graniță, afli unde se făcea vama și descoperi frumusețea naturală și sălbatică a apelor și a Munților Carpați. În Moldova, o nouă aventură pe apă, de data aceasta pe undele repezi de munte. Ultima călătorie este de-a lungul Prutului.

Neliniștit ca și epoca în care a trăit, participant la Primul Război Mondial, Alexandru Vlahuță avea credința că nimic nu se poate realiza fără jertfă, așa cum el însuși mărturisea: ,,Îi trebuie neamului acestuia o generaţie care să se jertfească, o generație de viteji şi de patrioţi până la nebunie. În toate timpurile au fost căutaţi oamenii de treabă, dar niciodată n-am avut mai mare nevoie ca acum de luptători hotărâţi, de oameni vrednici şi de caracter pe care să nu-i abată nimic din drumul lor, să nu-i ademenească nici strălucirile deşarte ale puterii, nici pofta de un trai mai îndestulat, nici slava cea ieftină şi trecătoare, pe care o vântura de colo-colo huietul mulţimii.”

Pușa Roth – București

 

 

 

Citește și