Pușa Roth: Alexandru Odobescu și Tezaurul de la Pietroasa

Alexandru Odobescu (23 iunie 1834, București– 10 noiembrie 1895, București), scriitor, istoric, arheolog şi om politic, este cel care a descoperit şi a făcut cunoscut valorosul Tezaur de la Pietroasa, prin transportarea sa la Expoziţia universală de la Paris, în 1867, şi prin lucrarea în limba franceză Le Trésor de Petrossa, tezaur, din păcate, pierdut de România prin mutarea lui la Moscova.

Având preocupări în diverse domenii ale cunoaşterii, așa cum era specificul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea românesc, Odobescu se exprimă ca un autor polivalent și rămâne în literatura română mai ales prin cele două nuvele istorice Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna, dar şi pentru Pseudo-cynegeticos (Fals tratat de vânătoare sau, Falş tractat de vânătorie). Tratatul, un eseu scris din întâmplare, la solicitarea unui prieten, C.C. Cornescu, care l-a rugat să scrie o prefaţă pentru un manual de specialitate, dă întreaga măsură a spiritului acestui autor erudit, dar şi cu un considerabil talent literar. În anul 1844, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava” din București, condus de Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr.

Din această perioadă datează prima sa încercare literară: Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți. În luna noiembrie a anului 1850, Alexandru Odobescu pleacă la Paris, la College de France, și devine elevul lui Alfred Dumesnil, ginerele lui Jules Michelet. Aici studiază arheologia, literatura greacă și latină și va traduce mai târziu treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu.

Câteva luni mai târziu, la 14 februarie 1851, înființează cu alți colegi români, „Junimea Românească”, societate politică și culturală a studenților români din Franța, iar în primul număr îi apare articolul Muncitorul român, articol nesemnat. La 17 martie, același an, Odobescu prezintă la Paris, în cadrul „Cercului românilor”, conferința Viitorul artelor în România, în care spunea , printre altele: „E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere…”

La 19 ani, în 13 decembrie 1853, Odobescu susține bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină, fiindcă nu s-a mai prezentat la examenul de licență. Anul următor se întoarce în țară și în 1855 publică poezia Oda României în revista „România literară” care apărea la Iași.

„În sânul României acum va să-nflorească

O floare care varsă miros încântător,

A păcii dulce floare, al artelor izvor.”

În luna septembrie publică tot aici studiul Despre satira latină, urmat de poezia Întoarcerea în țară pe Dunăre. Este numit șef de masa la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de apel din București și funcționar la Ministerul cultelor. În 1857 este numit la Secretariatul de stat, șef al biroului francez, avându-l ca subordonat, printre alții, și pe Grigore Alexandrescu. În octombrie, revista „Românul” publică în foileton nuvela istorică Mihnea-Vodă cel Rău, care apare și în volumul Scene istorice din cronicile Țării Românești – Mihnea-Vodă cel Rău (1508-1510).

La 14 august 1858, Alexandru Odobescu se căsătoreşte – „urmând de altfel chemarea unei pasiuni autentice”, notează istoricul literar Constantin Cubleşan – cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff, descendentă, pe linie maternă, din marea familie a prinţilor ruşi Bagration. Cuplul va avea o singură fiică, Ioana. În 1860 scrie nuvela istorică Doamna Chiajna, în „Revista Carpaților”, condusă de poetul G. Sion.

Între 1862–1864 a fost ministru al monumentelor și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei Istoria arheologiei, apărut în 1877 și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887–1900).  În aprilie 1861, editează „Revista română pentru științe, litere și arte”, împreună cu G. Cretzianu, D. Berindey și P. Iatropol. A publicat studii de folclor: Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, (1861); Răsunete ale Pindului în Carpați.

A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea: Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII. La 1 februarie 1862 este numit de către Alexandru  Ioan Cuza în funcția de director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru departamentul Valahiei. Apare în „Revista română”, eseul Câteva ore la Snagov, un „fals jurnal de călătorie” caracterizat mai târziu de Tudor Vianu  o „călătorie arheologică”. Se evidențiază atât plăcerea scriitorului de a-și desfăta cititorii prin erudiție, cât și înclinația acestuia spre o retorică neobișnuită a textului:

„O! Matei Basarab, cu adânc respect îți datorează națiunea română pe care azi, din negura anilor, tu încă ai ști s-o înveți a-și apăra și a-și dobândi drepturile sale răpite! Numele tău glorios, pe care-l întâlnim în fruntea oricărei propășiri naționale, ar trebui să insufle o venerațiune religioasă poporului pentru care ai jertfit, în muncă și sudoare, o viață de aproape optzeci de ani! În chipul tău smead și costeliv, înconjurat de o barbă albă și rară, în buzele-ți subțiri și zâmbitoare, în fruntea ta lată și înaltă, în ochii tăi mici și vii, afundați sub sprâncene negre și stufoase, îmi place adesea a descoperi câtă finețe, câtă înțelepciune și câtă energie trebuiesc spre a forma caracterul unui mare domnitor.”

La 25 noiembrie 1864, prin decretul nr. 1649 semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Odobescu a fost numit, alături de V. A. Urechia, Laurian și Mavros (acesta din urmă președinte pe viață), membru al Comitetului Arheologic din România. Tot el a lansat inițiativa întocmirii unui repertoriu arheologic al României defalcat pe județe. Pentru a strânge informația necesară a redactat un Cestionariu arheologic. În iulie1871, inițiază publicarea unor cercetări asupra așezămintelor antice din România. Începe cu Notițe despre localitățile însemnate prin rămășițe antice în districtul Dorohoi, tipărită mai întâi în „Monitorul oficial”, apoi preluată de „Trompeta Carpaților” și „Românul”.

La 9 decembrie 1873 devine membru-corespondent al Institutului Arheologic din Roma. În 1874, Alexandru Odobescu preia conducerea Teatrului Național din București. Format la școala clasicismului francez, critică Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. Ministrul Instrucțiunii, Titu Maiorescu, inițiază la Universitatea din București o serie de cursuri speciale, și îl invită pe Odobescu să susțină cursul de arheologie.

În anul 1875, apar basmele Jupân Rănică Vulpoiu și Tigrul păcălit. Pe 28 februarie 1876  i se conferă medalia „Bene merenti”, iar la data de 15 septembrie 1877, i se acordă premiul „Năsturel” pentru lucrarea recent apărută, Istoria arheologiei. La data de 23 mai 1879, împreună cu membrii Societății Academice, Odobescu ia parte la înființarea ca instituție de stat a Academiei Române. În1887 publică volumul Zece basme mitologice (prelucrate după Tales of Ancient Greece de G.W. Cox).

În 1877 apare, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în „Revista Română”). Un an mai târziu îi apare cartea Moții și curcanii, conținând două conferințe ținute la Ateneul român. Eseul Pseudokynegetikos (1874), despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate câmpii cu grație”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm (Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la vânat) și chiar și un fragment autobiografic în care autorul povestește o vânătoare de dropii în Bărăgan, pasăre dispărută de pe teritoriul României. În 1891 Alexandru Odobescu devine directorul Școlii Normale Superioare, calitate în care publică manuale școlare, printre care și unul de gramatică. Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, sinucigându-se în urma unor tragice evenimente de ordin familial și public. Prin vasta, întinsa şi variata sa cultură, el se ridică deasupra  epocii sale, o stăpâneşte, o influenţează, devine îndrumătorul ei.

„Noi… care nu ne facem spaimă de carte, ştim cu toţii – şi de pre băncile de unde d-voastră îmi acordaţi o binevoitoare ascultare şi de pe înalta catedră unde această bunăvoinţă mă întăreşte – ştim, zic, că orice ştiinţă adevărată îşi află adăpostul şi temeiul său în cărţi, pre cum ştim iarăşi că ele sunt vama cea mai înaltă şi cea mai netăgăduită a ştiinţei celei adevărate”. (Alexandru Odobescu).

Pușa Roth – București