Pușa Roth: A fost o vreme când, pentru orice intelectual român, Craiova însemna Elena Farago

M-am gândit că luna decembrie este luna bucuriei, a cadourilor pentru toți, mai ales pentru cei mici, m-am gândit la poeziile copilăriei, mai ales atunci când îl învățam pe fiul meu poezii precum „Cățelușul  șchiop”, „Gândăcelul”, „Rândunica”, „Fluturii” etc., poezii pe care le recita mai ales  în luna decembrie, în așteptarea cadourilor de la Moș Nicolae și Moș Crăciun. Poezia ,,Cățelușul șchiop” plină de tandrețe pentru soarta tristă a animalului, recitată de un copil, storcea lacrimi asistenței, motiv pentru care am să o reamintesc chiar la începutul acestei evocări.

Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă ,,cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!…

Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet
Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi de fel…

M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
De picior, să mă răzbun,

Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.

Elena Farago nu mai este astăzi în atenția publicului, dar opera ei rămâne un reper pentru literatura română a începutului de secol XX. Referindu-se la creația Elenei Farago, Eugen Lovinescu apreciază originalitatea, profunzimea și farmecul afirmând că ,,nu e poezie cântată la lumina crudă a soarelui de amiazi, nu e strigătul de bucurie al învingătorului, – ci e poezia îngânată în amurgul unei zile de toamnă… Poeziile d.nei Farago n-au contururi lămurite, simțirea e învăluită și discretă, cuvintele, deși sunt simple, au înțelesuri îndepărtate… E un farmec”.

Descendentă dintr-o veche familie de origine greacă (Tomaide după mamă, Paximade după tată) este cel de al doilea copil din cei şapte ai soţilor Anastasia şi Francisc Paximade. Elena Farago (29 martie 1878, Bârlad – 4 ianuarie 1954, Craiova) a urmat clasele primare şi două clase gimnaziale la Bârlad, la pensioanele Varlaam şi Drouhet. Între anii 1884-1890, familia Paximade pierde trei din cei şapte copii, iar în 1890, când Elena împlinea 12 ani, rămâne orfană de mamă, însă, la o distanță de numai cinci ani, în luna ianuarie 1895, tatăl se îmbolnăveşte și moare.

În 1896, grav bolnavă, este internată la spitalul Colţea din Bucureşti. În timpul convalescenţei, locuieşte la fratele mai mare, Ernest, stabilit în Bucureşti. Refăcută după boală, se angajează în casa lui Gh. Panu, ziarist şi om politic. Aici o întâlneşte marele dramaturg I.L. Caragiale, care, aflându-i povestea vieţii, ar fi exclamat ,,o viaţă de roman, subiect de dramă”. Timp de doi ani, viitoarea poetă este guvernanta copiilor lui Caragiale.

Într-un interviu acordat revistei ,,Rampa”, în 1927, mărturisea că această perioadă în care a locuit în casa Caragiale au fost cei mai frumoşi ai tinereţii sale. Elena Farago debutează în viaţa literară în 1898 cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul Fatma. În această perioadă cât s-a aflat în casa Caragiale i-a cunoscut pe Al. Vlahuţă şi G. Ranetti. Frecventând cercul socialiştilor, îl întâlneşte pe Francisc Farago, de profesie economist, cu care se va căsători. Din 1905, Francisc Farago este numit director al Băncii Populare din Craiova, unde vor rămâne toată viața, după o perioadă petrecută la Constanța și Brăila.

În anul 1907 familia Farago a adoptat un băiețel, Mihnea, iar în anul 1913 se naște o fetiță, Ana Virginia, căreia poeta îi consacră ciclul de poezii ,,Din preajma leagănului”. Ana Virginia, ea însăși poetă, este cunoscută sub numele de Coca Farago. Prietenă şi confidentă a marelui istoric Nicolae Iorga, Elena Farago publică prima poezie în 1902 în ziarul ,,România Muncitoare”. Și tot la îndemnul acestuia publică primul său volum de poezii intitulat ,,Versuri”, în 1906, la Editura ,,Luceafărul” din Budapesta.

Au urmat volumele ,,Şoapte din umbră” (1908), ,,Traduceri libere” (1908), ,,Din taina vechilor răspântii” (1913), ,,Şoaptele amurgului” (1920), ,,Poezii alese” (1924), ,,Nu mi-am plecat genunchii” (1926), ,,Poezii” (1937). A scris literatură pentru copii, majoritatea volumelor fiind în versuri: ,,Pentru copii” (I, 1913; II, 1920), ,,Copiilor” (1913), ,,Din traista lui Moş Crăciun” (1920), ,,Bobocica” (1921), ,,Să nu plângem” (1921), ,,Să fim buni” (1922, proză), ,,Ziarul unui motan” (1924, proză), ,,Într-un cuib de rândunică” (1925, proză), ,,A ciocnit un ou de lemn” (1943), ,,Într-o noapte de Crăciun” (1944), ,,4 gâze năzdrăvane” (1944).  Din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească din 1907, Elena Farago a fost arestată și eliberată la intervențiile lui Nicolae Iorga.

În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații.

În anul 1922 fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară „Năzuința”, revistă tradiționalistă și autohtonistă prin program, dar cu o largă deschidere spre știință și literatură, adunând colaborări dintre cele mai prestigioase: Ion Barbu, Radu Gyr, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Simion Mehedinți, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea, a patronat și revista educativă pentru copii și tineret „Prietenul Copiilor” (1943-1946).

După preluarea conducerii fundaţiei, poeta s-a mutat în casa care putea „servi drept locuinţă personalului în servicul bibliotecii şi muzeului”, conform testamentului Aristiei Aman. În casa memorială se păstrează cărţi, documente, fotografii, scrisori, mobilier şi alte obiecte care au aparţinut poetei şi familiei sale. Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele ,,Șoapte din umbră”  (1908) și ,,Traduceri libere”  (1908), iar apoi pentru volumele ,,Șoaptele amurgului”, ,,Din traista lui Moș Crăciun”, apărute în 1920. În ședința solemnă din 12 iunie 1921 a Academiei, I.Al. Brătescu-Voinești  scotea în evidență ,,aceleași însușiri de muzicalitate a versului, de claritate în exprimarea imaginilor, pe care le admirăm la această stăruitoare și modestă scriitoare”.

A primit mai multe premii şi distincţii: Premiul Internaţional „Femina – Vie Heureuse” (1925), Premiul „Neuschotz” (1927), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Medalia Bene Merenti, Clasa I, şi Ordinul Meritului Cultural în grad de Cavaler, Clasa a II-a, acordate de Carol II.

În 1978, la propunerea UNESCO, Elena Farago a fost omagiată la împlinirea a 100 de ani de la naştere. Pentru a-i cinsti memoria se organizează, la Craiova, în fiecare an, în luna martie, un program de activităţi culturale sub genericul „Zilele Elena Farago”. Amintind de activitatea prodigioasă a poetei, Geo Bogza spunea: „A fost o vreme când, pentru orice intelectual român, Craiova însemna Elena Farago. Acolo, în capitala Olteniei, continua o bănie, datorită unei femei a cărei casă cu uşa mereu deschisă devenise o instituţie: oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea”.

În lirica poetei se pot detecta deopotriva influențe semănătoriste și simboliste însă ea rămâne ca „o remarcabilă poetă a dragostei pudice”, așa cum afirma George Călinescu, așa cum putem remarca și noi, cititorii de azi, din poezia „…Şi iar mi-i sufletul la tine”.
Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…

Aşa!… dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer…
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…

P.S. Urez redacției Occidentul Românesc, dar și tuturor cititorilor,,Sărbători fericite ” și un an bun!

Pușa Roth – Scriitor, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România