Pur sânge spaniol

„Spaniola o vorbesc cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbații, iar germana cu calul meu”, este un dicton atribuit regelui Carlos al V-lea, faimosul suveran habsburg al Spaniei, care a dominat mare parte din Europa în secolul al XVII-lea. Se înțelege de la sine că suveranul își respecta calul ca pe un prieten prețios, căci germana era limba sa maternă.

Caii și Spania, o simbioză la care aproape că te simți tentat să te întrebi ce-a fost mai întâi. Datorită ceremonialelor fastuoase care se practicau pe la curțile regale ale Europei, tradiția cavalerească a înflorit în Peninsula Iberică mai ales în perioada medievală. Nu exista pe atunci nicio casă nobiliară care să nu dispună de dotări grandioase pentru călărie, de grajduri pe măsură, cu personal numeros și cu instructori renumiți. Erau la modă vestitele „palate de călărie”, edificii care își meritau pe deplin numele și renumele.

Mergând însă înapoi în istorie dăm peste conchistadorii călări. V-ați întrebat vreodată, în timp ce vizionați filmele americane cu cowboy, de unde aveau coloniștii și indienii acei mândri bidivii, din moment ce rasa cabalină n-a existat anterior pe continentul american? Ei bine, evident că de la conchistadori, deci din Spania și din Portugalia! În fapt, majoritatea raselor create în America au la bază calul spaniol. Lipițanii, Lusitano și Paso Fino sunt obținuți prin combinații de rase central-europene, toate încrucișate cu calul andaluz.

Calul de rasă pură face parte din tradiția Spaniei, fiind privit ca un legământ cultural, un simbol ce sporește renumele patrimoniului iberic. Înseși picturile rupestre de pe teritoriul Peninsulei Iberice demonstrează vechimea și originile calului spaniol.

Din perioada preistorică, din cele mai îndepărtate timpuri, calul a fost prezent în bătăliile care au decis soarta țării și i-au marcat istoria. Călare, cartaginezii au câștigat multe războaie iar mai târziu, la descinderea lui Hanibal în Peninsula Iberică, elefanții și caii le-au fost de mare folos la traversarea Alpilor, ajutându-i să-i învingă pe romani. Mândrii armăsari au contribuit decisiv la reușita expediției legendare care a intrat în anale drept episodul cel mai glorios din istoria războaielor punice dintre Roma Antică și Cartagina.

Ulterior, autorii romani Plutarh, Pliniu cel Bătrân și Seneca vorbesc despre calul hispanic ca despre un animal deosebit de frumos, docil, curajos și mândru, ideal în război și în jocurile care se celebrau prin arenele acelor vremi. Numai aristocrații foarte bogați și patricienii puteau să-și permită să țină unul și doar o mână de norocoși aveau privilegiul de a-i încăleca.

Calul andaluz a fost martor și protagonist al Conquistei arabe, purtând pe spate agilii călăreți berberi. La acea vreme era adulat de califi, de nobilime și de regi. Simboliza distincție și era enorm de scump (vă amintiți de El Zorab?).

Rasa cabalină spaniolă pură supranumită „cal andaluz”, este una dintre cele mai vechi din lume. Se caracterizează printr-o deosebită sensibilitate și inteligență, fapt pentru care este considerată ca fiind una dintre cele mai bune rase la nivel global. În zilele noastre, calul de rasă andaluză pur sânge continuă să culeagă premiile cele mai de soi pe la competițiile și olimpiadele modernității.

În catalogul iepelor spaniole intră varietățile cu păr sur, brun și negru, iar din anul 2003 au fost incluse și nuanțele roșcat și cafeniu, precum și foarte rarele exemplare de Palominos,  Perlinos, Cremellos, Perlas și Champagne. Dar atenție, combinațiile de culori (tărcat) nu sunt admise!

Pornind de la locuțiunea engleză purebred sau purebreed s-a creat în anul 1912 denumirea de nomenclatură Pura Raza Española (prescurtat PRE), categorie în cadrul căreia este rezervată o secțiune pentru calul cel mai nobil, Cartujano (care provine din hergheliile călugărilor mânăstirilor Ordinului Iezuit Cartusian). Unele exemplare au originea documentată încă din Evul Mediu, cu o linie genealogică fără încrucișări, neîntreruptă, nepătată.

Grație inițiativei Regelui Felipe al II-lea, care a ordonat crearea Hergheliilor Regale în secolul al XVII-lea, transformate mai apoi în Herghelie Națională, rasa pură a calului spaniol și-a atins apogeul în momentul extinderii spre continentul american.

În anul 1973, Àlvaro Domenecq, un dresor din orașul Jerez de la Frontera, compune cea dintâi coregrafie de dans pentru caii andaluzi. Inaugurată atunci, ea devine program standard și oficial al Școlii Regale Andaluze de Artă Ecvestră (Real Escuela Andaluza de Arte Ecuestre), spectacol care poartă faima cailor andaluzi peste tot în lume. În același an, Principele Spaniei Juan Carlos, devenit ulterior rege, îi înmânează lui Domenecq Medalia de Aur, distincția cea mai râvnită din domeniul echitației.

Asociația Națională de Crescători de Cai din Rasă Pură Spaniolă  (Asociación Nacional de Criadores de Caballos de Pura Raza Española – ANCCE), constituită în 1972, cu sediul la Sevilla, este recunoscută la nivel internațional. Numai ea este îndreptățită să țină evidența cailor în nomenclatorul genealogic al rasei pur sânge. Tot ea este și cea care organizează Salonul Internațional Anual al Cailor de la Sevilla (SICAB), manifestare care se ține începând din anul 1991.

La ora actuală, efectivul mondial de cai din rasa pură spaniolă atinge cifra de 180.000 de exemplare, repartizate pe herghelii din peste cincizeci de țări.

De-a lungul timpului, frumusețea și noblețea unor exemplare superbe a fascinat numeroși scriitori și pictori. Inspirându-le creația ei au dat lumii, indirect, multe capodopere de artă. Cine n-a auzit de simpatica și docila iapă a lui Don Quijote, blânda Rosinante? Sau de bidiviul arab Babieca, intrat în legendă în rând cu cei mai vestiți cai din istoria lumii, completând povestea eroului național El Cid Campeador și conferindu-i acea tușă finală specială, indispensabilă oricărei epopei de neuitat?

Dintre toate imaginile întipărite pe veci în memoria colectivă, cea mai durabilă este viziunea fantasmagorică a trupului neînsuflețit al Cidului, călare pe calul său credincios, conducându-și vitejii în ultima sa luptă. Sprijinit prin proptele ascunse pe sub veștmânt şi armură, Cidul iese victorios din ultima sa bătălie, deși în fapt este deja mort. „Ca un zeu nemuritor/ cel viteaz era călare”, se spune, în alt context, în vestitul poem al lui Alecsandri. Dar și în Spania se potrivește poezia. Tot ca acolo, barbarii speriați „fug potop, potop cu toții”.

Multe portrete și statui de personalități reprezintă comandanți de armate, împărați și împărătese, regi, regine, nobili și eroi în postură ecvestră, călare pe cai de rasă andaluză. Se poate spune așadar, fără teama de a exagera, că avem de-a face cu o rasă legendară.

Calul spaniol este considerat un cal baroc, pentru că are caracteristicile care erau la modă în acea epocă. Mai ales inconfundabila coamă bogată și coada stufoasă, ușor vălurită, fără să stea țeapănă ca la caii de rasă arabă le conferă maiestuozitate. Între timp, s-au dezvoltat însă și alte trăsături, mai utile în competițiile sportive. Pentru călătorii care vizitează azi Andaluzia, spectacolul pe care-l oferă multe distilerii din zonă include numere de călărie deosebit de frumoase. Tradiția dresurii acestor superbe animale dăinuie așadar peste veacuri.

Bizar este însă faptul că, grație înrudirii dintre casele regale spaniole, italiene, germane și austriece, nu în Spania ci prin alte locuri s-au consacrat cele mai avansate școli de echitație specializate pe cai spanioli. Cea mai renumită se află în Austria, la Viena (a) și a fost inclusă recent, în anul 2015, în patrimoniul  cultural imaterial recunoscut de UNESCO.

Totuși, nici caii ținuți la casa omului nu sunt o raritate. Ei continuă să facă parte din peisajul cotidian rural spaniol. Se mai întâmplă să apară semne indicatoare cu simboluri cvasi-hipice iar pe alocuri se mai vede și astăzi câte un cal priponit de stâlpul vreunei bodegi, ca o imagine încremenită-n timp. Nouă, românilor, ne amintește de căruțele deloc rare din peisajul mioritic actual.

Și, totuși, oare de ce i-a fost sortit celui mai frumos cal din lume să fie acasă tocmai în Andaluzia? Să aibă acest lucru vreo legătură cu faptul că tot acolo s-a format melancolicul stil muzical numit „flamenco”, însoțit de dansul grațios și nărăvaș care amintește de pasul mândru al cailor de paradă, ținuți în frâu doar în aparență?

Nu știm, dar cert este că destinul țiganilor, hoți și comercianți pricepuți, dar și artiști flamenco neastâmpărați, rămâne strâns legat de cel al cailor. Se șoptește pe la colțuri că aurul gitanilor ar mai străluci încă în umbră și ar necheza noaptea…

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania)
Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Articol publicat în ediția tipărită „Occidentul Românesc” a lunii august 2019.