Profesor Dr. Dragoș Calma, explorator al filosofiei medievale și pionier în editarea textelor

Profesor Dr. Dragoș Calma este o personalitate marcantă în domeniul filosofiei medievale, cu o carieră academică remarcabilă la University College Dublin, Irlanda. Licențiat în filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, România, și doctor în filosofie medievală la prestigioasa Sorbona (Paris IV), profesorul Calma reprezintă o forță de conducere în studiul și conservarea gândirii medievale. Dr. Calma se distinge prin profunzimea cercetării sale în teoria sufletului, focalizându-se în special asupra perioadei cuprinse între secolele al XIII-lea și al XVI-lea. Căutarea sa pentru înțelegerea evoluției conceptelor filosofice legate de suflet îl plasează în prima linie a cercetătorilor specializați în filosofia medievală.

Ca editor și autor prolific, Dr. Calma a adus contribuții semnificative la cunoașterea averroismului latin și a neoplatonismului, cu o atenție deosebită la receptarea textelor în Cartea despre cauze (Liber de causis) și Elementele de teologie (Elementatio Theologica). Publicațiile sale au cucerit comunitatea academică, evidențiindu-l ca un specialist de prim rang în domeniul său. Cele mai recent publicate volume, cum ar fi Reading Proclus and the Book of Causes (Brill trei volume publicate între 2019 și 2021) și Neoplatonism in the Middle Ages (Brepols, două volume publicate în 2016), reprezintă un monument de înțelegere a istoriei neoplatonismului (peste 2.600 de pagini de studii), oferind o privire proaspătă asupra evoluției acestui curent de gândire între secolele al IX-lea și al XVI-lea.

În calitate de coordonator al unui proiect important finanțat prin Grantul ERC Consolidator (2018-2023), Dr. Calma explorează conexiunile dintre neoplatonism și tradițiile abrahamice. Acest proiect amplu reflectă angajamentul său față de o cercetare sistematică și extinsă, integrând moștenirea neoplatonismului într-un context global și abordând o istorie a cunoașterii care depășește frontierele culturale.

Profesor Dr. Dragoș Calma a fost onorat cu prestigiosul premiu internațional Friederich Wilhelm Bessel Research Award de către Fundația Alexander von Humboldt în 2018, recunoscându-i contribuțiile de excepție în domeniul cercetării științifice. A fost bursier al mai multor instituții internaționale: bursier Newton la Academiei Britanice la Universitatea din Cambridge (2016-2018), bursier al Alexander von Humbolbdt la Universitatea din Bonn (2010-2012), bursier A.W. Mellow la Institutul Warburg din Londra (2009), bursier Fritz Thyssen la Universitatea Sorbona (2003-2005 și 2007-2008), bursier al Școlii normale superioare din Pisa (2002), și elev al Școlii normale superioare din Paris (École normale superieure, rue d’Ulm), selecționat prin concurs național (2001-2003).

Figură cheie în cercetarea filosofică medievală, Dr. Calma nu doar contribuie la înțelegerea moștenirii culturale din perioada medievală, ci și încurajează explorarea unor aspecte mai puțin cunoscute ale gândirii medievale. Conferințele sale, precum cea despre editarea textelor medievale, reprezintă nu doar o oportunitate de a aprofunda cunoștințele despre această disciplină, ci și o provocare la descoperirea unor părți neexplorate ale istoriei filosofiei. Profesorul Dr. Dragoș Calma se impune ca un cercetător distins, un editor prolific și un promotor al cunoașterii profunde a gândirii medievale. Contribuțiile sale remarcabile continuă să îmbogățească peisajul academic și să ilustreze importanța unei abordări cuprinzătoare și interdisciplinare în studiul filosofiei medievale.

Profesor Dr. Dragoș Calma a fost nominalizat în campania excelenței românești din Occident, „Noi susținem excelența!”, ediția a IV-a, 2023-2024, lansată de Occidentul Românesc la 15 ianuarie 2015. 

Cum a început interesul dumneavoastră pentru editarea textelor medievale și care au fost factorii care v-au condus către această arie de cercetare?

Interesul pentru textele păstrate în manuscrisele medievale, și deci puțin cunoscute cercetătorilor, a apărut relativ la puțin timp după ce am ajuns la Paris, ca elev al Școlii Normale Superioare. Eram de pe atunci interesat de unul dintre cele mai fascinante momente din istoria gândirii occidentale: receptarea gândirii lui Averroes (Ibn Rushd), gânditor musulman de la sfârșitul secolului XII, în lumea latină. Averroes a fost un autor extrem de original care a reușit să exprime în mod creativ propria sa înțelegere a marilor teme metafizice, epistemologice și logice din majoritatea operelor lui Aristotel și a celor mai importanți comentatori greci (Themistios, Alexandru din Aphrodisias, Theofrast), care i-au fost accesibile în arabă. Textele lui Averroes au fost traduse în latină (din arabă) în aceeași perioadă cu operele lui Aristotel (din arabă și unele din greacă) la începutul secolului XIII.

Pentru mai bine de patru veacuri, textele lui Averroes au avut un rol determinant în lumea occidentală atât în receptarea lui Aristotel cât și în dezvoltarea a numeroase poziții originale atât filosofice cât și teologice. În 2001-2002 lucram sub îndrumarea Profesorului Rémi Brague (cunoscut publicului din România prin numeroase cărți traduse în română) la studiul doctrinal și la traducerea în franceză a unui text al lui Siger din Brabant, autor din secolul XIII, care este cunoscut ca reprezentant al unui curent de gândire cunoscut sub numele „averroism latin” (o sintagmă criticabilă, dar care are meritul că denumește curentul de receptare a gândirii lui Averroes în lumea occidentală). Tot în aceeași perioadă, Emanuele Coccia, azi un cunoscut filozof tradus în multe limbi printre care și în română, lucra la doctoratul lui – care consta într-o ediție de text dintr-un manuscris medieval – trăia la Paris (ca și azi, de altfel) și era interesat de averroism (prima lui carte de succes a fost o interpretare personală a unor teze averroiste). O intensă colaborare științifică s-a transformat într-o prietenie. Cu el am învățat paleografie, și tot cu el am editat și primul text inedit al lui Siger din Brabant.

Lumea aceasta a manuscriselor este foarte amplă, specială, frumoasă dar și foarte dificilă, mai ales pentru că, fiind tehnică și presupunând mai ales cunoașterea limbilor vechi, suferă adeseori din pricina privirilor superioare ale celor care consideră speculația filosofică superioară filologiei. Dar am avut imensa oportunitate să fiu ghidat cu multă prețuire, generozitate și grijă de Părintele dominican Louis-Jacques Bataillon, un monument de erudiție și bunătate; de Olga Weijers, membru al Academiei Olandeze și corespondent al Academiei Franceze; și mai ales de Profesorul Zénon Kaluza, membru al Academiei de Știință din Polonia, unul din cei mai importanți cercetători ai secolului XX în domeniul nostru, și care în foarte puțin timp a devenit mentor și mai mult decât un amic fidel, a devenit parte din familia noastră, iar pentru mine va rămâne unul din modelele umane și științifice care mă poate face mai bun (pe toate planurile).

Este important să încep acest interviu numindu-i pe acești maeștri. Fără ei nu aș fi putut fi unde sunt. Lor le revine mult din ceea ce am realizat, și consider că este obligația mea morală să fiu pentru alții ceea ce au fost ei pentru mine – și nu este ușor, dar tocmai aceasta rămâne motivația principală a muncii mele. Nu consider premiile, granturile, publicațiile decât ca pe o serie de încurajări care mi-au permis să fac față numeroaselor dificultăți întâmpinate de-a lungul anilor, și încă mă așteaptă multe!, dar aceste recunoașteri nu constituie nicidecum rațiunea pentru a continua.

Puteți oferi detalii suplimentare despre proiectul ERC Consolidator Grant (2018-2023) pe care îl coordonați mai ales la University College Dublin, Irlanda, dedicat neoplatonismului și tradițiilor abrahamice (creștinism, islam și iudaism)? Care sunt principalele obiective și realizări ale acestui proiect?

Proiectul ERC de la Dublin îmi permite să extind și să completez două proiecte pe care le-am coordonat în aceeași direcție de cercetare. Primul a fost finanțat de guvernul României la Universitatea Babeș-Bolyai, între 2010 și 2015, proiect care a introdus practic paleografia și studiul manuscriselor în acea instituție, și care mi-a permis nu doar să formez în paleografie o echipă de cercetători (dintre care unii sunt azi ei înșiși directori de grant ERC), dar mai ales să descoperim o serie de comentarii inedite la Cartea despre cauze (Liber de causis). Singuri sau împreună, acei tineri cercetători din Cluj, au publicat primele lor articole în reviste internaționale sau la edituri de prestigiu.

Al doilea proiect de cercetare a fost finanțat de guvernul Franței la CNRS (2013-2015), prestigiosul centru de cercetare științifică. O echipă de doisprezece cercetători de prestigiu (printre care Zénon Kaluza și Olga Weijers pe care i-am menționat mai sus, dar și Olivier Boulnois sau Adriano Oliva) au lucrat sub îndrumarea mea pentru a studia doctrinele comentariilor descoperite în cadrul proiectului de la Cluj. Proiectul european mi-a dat ocazia de a extinde cercetarea asupra mai multor perioade din istoria gândirii și de a avea acces la mult mai multe manuscrise (în mai multe limbi vechi) din diverse biblioteci (atât din practic toate țările Europei dar și din Georgia, Armenia și din America). Dar pentru a înțelege mai bine sensul acestui proiect, ar fi necesar să prezint foarte scurt scopul cercetărilor despre care vorbesc.

Cartea despre cauze este un text relativ scurt, nu mai mult de 30 de pagini, dar extrem de dens filosofic. A fost compus în secolul IX, în Bagdad, fie de gânditorul musulman Al-Kindi, fie de cineva din cercul lui de traducători. Al-Kindi este una din figurile fondatoare a ceea ce numim perioada de aur a gândirii islamice, pentru că a fost nu doar un autor prolific (se cunosc mai bine de trei sute de texte atribuite lui, de diverse dimensiuni și pe diverse teme, dar fie timpul nu ni le-a transmis pe toate, fie ele nu au fost încă identificate), dar mai ales, a fost organizat după un plan riguros și bazat de fundamente teoretice, traducerea din greacă în arabă a multor tratate din filosofia clasică, mai ales ale lui Aristotel, dar și ale neoplatonicilor Plotin și Proclus (printre alții).

Scopul teoretic era să extindă cunoașterea despre manifestarea Creatorului în lumea în care trăim, prin cercetarea acelor filosofi din alte culturi care, chiar dacă au fost păgâni, s-au preocupat de căutarea fundamentală a ceea ce este dincolo de vizibil. Dar pentru că filosofia greacă pretindea la o cunoaștere diferită și anterioară Coranului, aceasta trebuia prezentată ca fiind coerentă: adevărul înseamnă pentru Al-Kindi coerența tradiției. Prin urmare, el s-a străduit să anihileze toate contradicțiile dintre Platon și Aristotel recurgând la texte ale neoplatonicilor care, sub anumite aspecte și la o dimensiune mult mai redusă, au încercat anumite sinteze doctrinale ale acestor doi filosofi. De aceea textul principal pentru compoziția Cărții despre cauze a fost mai ales Elementele de teologie, un text sintactic, scris în secolul V de neoplatonicul Proclus într-o formă axiomatică. Acesta din urmă descrie felul în care un prim creator produce, fără voia lui, doar prin simpla sa prezență a substanței sale supra-abundente, toate lucrurile din univers, printr-o serie de intermediari. Iar Cartea despre cauze preia tezele principale din Proclus, dar le mai modifică, uneori substanțial, sub influența Eneadelor lui Plotin și a tratatului Despre suflet a lui Aristotel.

Toate aceste texte au fost traduse în arabă și folosite pentru a compune Cartea despre cauze, un tratat care folosește în mod explicit formule tipice din Coran, dar a fost în mod deliberat atribuit lui Aristotel. Scopul compunerii acestui fals tratat aristotelic era facilitarea asimilării filosofiei grecești politeiste în mediul monoteist al Islamului, într-un context de relativă deschidere față de alte culturi pe care o adoptaseră unii califi. Cartea despre cauze a fost tradusă în latină la sfârșitul secolului XII ca tratat autentic al lui Aristotel, și permitea același tip de asimilare a filosofiei grecești la un alt mediu monoteist, dar de data aceasta creștin. Dar a fost tradus și de trei ori în ebraică (în secolele XIII și XIV), cel puțin odată în armeniană în secolul XVII.

Până în 2011, când am început să lucrez cu echipa de la Cluj asupra acestui text, comunitatea academică internațională susținea că nu există în limba latină decât opt comentarii produse de nume importante (precum Albert cel Mare, Toma din Aquino, același Siger din Brabant numit mai sus, sau Egidiu din Roma). Căutând în cataloagele bibliotecilor din toată lumea, am descoperit încet-încet, zeci de comentarii până atunci ignorate de cercetători, produse între secolele XIII și XVII în multe universități europene. În 1270, după comentariul lui Toma din Aquino, nimeni nu ignora că este un fals tratat al lui Aristotel. Dar atunci de ce ar preda la cursurile lor zeci de profesori din toată Europa medievală, timp de sute de ani, acest text care nu este autentic? De ce era important pentru atâția autori latini, evrei și armenieni? Înainte să putem da răspunsuri la aceste întrebări, era nevoie să mai căutăm alte comentarii ignorate de cercetători. Și într-adevăr, căutările nu au fost zadarnice: azi avem o listă provizorie cu peste patru sute de manuscrise care transmit fie textul, fie cele optzeci de comentarii latine inedite. Toate aceste rezultate modifică definitiv cunoașterea noastră în ceea ce privește importanța neoplatonismului (de sorginte greco-arabă) în scolastică.

Pe scurt, cel mai adesea, scolastica este considerată perioada în care predomină gândirea logică și metafizica lui Aristotel. Ori, toată această receptare diversă și multiplă a Cărții despre cauze ne arată că, în realitate, scolastica a fost profund impregnată și de neoplatonism. Mai mult, și aceasta este ipoteza de lucru pe care o dezvolt acum, faptul că problema paternității tratatului era pentru mulți neclară, și foarte arareori asimilată doar cu Aristotel, autorii medievali s-au apropiat de doctrinele acestui text într-un mod mult mai creativ și liber decât o făceau de obicei cu alte tratate care puteau fi intimidante din pricina numelui important al autorului lor. Dar cu Cartea despre cauze putem adeseori vedea o mult mai mare libertare în expresia filosofică a comentatorilor, și găsesc adevărate comori conceptuale pe care le ignoraserăm cu toții până acum.

Revenind puțin la Elementele de teologie: acest text a fost de asemenea sursa principală a scrierilor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, un autor sau grup de autori (ipotezele cercetătorilor diferă), care la mai puțin de un secol după Proclus preia mai multe din ideile sale și compune tratate creștine ale căror influență în toată lumea creștină, atât înainte dar și după schismă, este incontestabilă. O parte din autorii din Bizanț citesc și comentează, fie pozitiv Elementele de teologie (precum georgianul Ioanne Petritsi, secolul XII, care îl și traduce și explică în georgiană), fie negativ (precum episcopul Nicolae din Methone, secolul XII, dar numele lui Proclus apare și în controversa în care este implicat Grigorie Palama în secolul XIV).

În lumea latină se cunoștea comentariul monumental, publicat recent în nouă volume, a dominicanului Berthold din Moosburg, activ în primele decenii ale secolului XIV. Dar am reușit să identificăm în manuscrisele medievale alte patru comentarii latine la Elementele de teologie, pe care le-am editat sau sunt în curs de editare în cadrul proiectului. Doctrinele și proiectul intelectual al lui Berthold nu au fost prea des studiate: până la urmă, de ce un preot catolic, cu funcții importante în cadrul ordinului dominican, ar decide să comenteze pozitiv și timp de zeci de ani textul unui politeist de la sfârșitul antichității? În cadrul proiectului ERC, am organizat prima conferință internațională dedicată exclusiv lui Berthold, ale căror Acte sunt accesibile gratuit online de celebra editură Brill (în colecția pe care am fondat-o și pe care o conduc, History of Metaphysics: Ancient, Medieval, Modern). Tot în cadrul proiectului ERC am supervizat scrierea primei monografii dedicată lui Berthold (de asemenea publicată de Brill, în aceeași colecție, și accesibilă tot gratuit), precum și scrierea unei teze de doctorat (susținută cu brio în decembrie 2023) de către un student italian, Giuseppe Vitale. Munca nu se oprește aici: cercetători de renume termină acum prima traducere în engleză din georgiană, cu note substanțiale, a comentariului lui Ioanne Petritsi, precum și publicarea Actelor primului colocviu dedicat lui Nicolae din Methone.

La toate aceste provocări trebuia să căutăm răspunsuri diverse, și era nevoie de o echipă mare, cu expertiză diversă (citirea textelor în manuscrise latine, grecești, arabe, ebraice, armeniene, georgiene) și care să colaboreze strâns. Nu mai puțin de paisprezece cercetători au lucrat în proiectul nostru, care a permis de asemenea colaborarea cu tineri cercetători.

Menționez cu bucurie, pe lângă doctoratul despre Berthold, alte două teze de doctorat scrise sub îndrumarea mea, și acestea cu adevărat inovatoare. Una dintre acestea, scrisă de un student spaniol, Álvaro Bo, deschide perspective nebănuite de nimeni despre impactul filosofiei matematice a lui Proclus asupra nașterii științei moderne (Kepler și Newton sunt printre cei care cunosc și utilizează comentariul lui Proclus la Elementele lui Euclid). Cealaltă teză de doctorat, scrisă de un student canadian, Matthew Vanderkwaak, studiază problema metafizicii sufetului nobil în secolul XIII, propune în anexă o ediție parțială a comentariului lui Egidiu din Roma la Cartea despre cauze. Toți trei au susținut doctoratele în decembrie 2023, dar deja sunt recunoscuți și acceptați de mediul academic internațional: doi dintre aceștia au burse postdoctorale (unul în Italia și Cehia, altul în Statele Unite și Italia), iar al treilea predă deja la prestigioasa universitate King’s College din Halifax, Canada. Doctoratul despre filosofia matematică a lui Proclus a fost deja acceptat spre publicare la editura Brill, celelalte două vor fi propuse spre publicare în cursul anului. Aș mai menționa printre rezultatele importante ale proiectului, pe lângă cele peste treizeci de articole publicate de membrii echipei și Actele de colocvii, o ediție de text a unui autor de secolul XV, Heymericus de Campo, realizată de Giovanna Bagnasco, și acceptată în celebra colecție Corpus Christianorum de la Brepols.

În cele din urmă, doresc să amintesc și despre baza de date pe care o pregătim și care va fi accesibilă cercetătorilor din lumea întreagă la Universitatea din Bonn (Germania) – a treia instituție care a dorit să găzduiască proiectul nostru european împreună cu Universitatea din Dublin și Academia din Viena; această bază de date va permite consultarea a peste 330.000 imagini de manuscrise medievale în latină și greacă pe care le-am cumpărat din fondurile diverselor granturi, și care sunt mărturia receptării, fie prin copierea textelor fie prin comentarea lor, a Elementelor de teologie și a Cărții despre cauze între secolele V și XVII.

Iată, am descris cât mai concis, dar totuși clar, șantierul științific la care lucrez de mai bine de treisprezece ani, șantier în care am fost ajutat și acompaniat de către mulți cercetători de prestigiu, dar în cadrul căruia s-au format și numeroși cercetători tineri.

De ce v-ați concentrat în mod deosebit asupra teoriilor sufletului din perioada secolelor al XIII-lea până în al XVI-lea? Ce aspecte specifice ale acestor teorii v-au captivat atenția?

Teoriile medievale despre suflet sunt celălalt mare șantier la care lucrez de mai bine de douăzeci de ani, dar căruia nu pot să-i dedic timp decât printre picături, deci voi fi mai concis. Am pomenit mai sus despre receptarea lui Averroes în lumea latină, și despre originalitatea gândirii lui. Una dintre tezele sale cele mai frumoase, și mai cunoscute, susține – pe baza unor explicații complexe inspirate din Alexandru din Aphrodisias și Themistios la Aristotel – că două facultăți care sunt responsabile de gândirea conceptuală, numite intelectul activ și intelectul pasiv, nu sunt unite firii omului. Altfel spus, fiecare dintre noi putem gândi la nivelul înțelegerii cotidiene pe baza experienței pe care o avem despre viață și despre lumea sensibilă folosindu-ne de anumite facultăți ale sufletului nostru, printre care un rol important le au imaginația, memoria și cogitarea sau capacitatea de a generaliza. Dar atunci când dorim să cunoaștem esența lucrurilor, de pildă să avem cunoașterea cât mai completă a ceea ce este un câine – cu toate specificitățile lui, până la ADN – sau a ceea ce este apă – cu toate specificitățile compoziției atomilor -, trebuie să facem un efort de cunoaștere suplimentar.

Acest efort constă în mai multe etape, iar prima presupune capacitatea de înțelegere abstractă: pot vorbi despre esența câinelui odată ce am experiența primară a înțelegerii unui câine prin imaginație, memorie și cogitare; și toți avem această capacitate, copiii sunt capabili să vorbească despre un câine fără să aibă în fața lor un câine anume și totuși fără să aibă o cunoaștere la fel de completă ca un veterinar sau un zoolog a ceea ce este câinele.

Pentru acest tip de discurs mai aprofundat este nevoie să aprofundăm cunoașterea noastră și să accedem la o înțelegere și mai abstractă, o înțelegere pe bază de concepte pe care fiecare dintre noi, indiferent de limbă și indiferent de experiența noastră personală, o putem avea dacă ne-o dorim. Dar, spune Averroes, dat fiind că această înțelegere este dincolo de specificul fiecărui parcurs individual: un francez care gândește ce este un chien înțelege același lucru cu un german care gândește ce este Hund și cu un mexican care gândește ce este perro. Aceasta înseamnă că toate conceptele posibile sunt aceleași pentru toți oamenii, și că ele sunt păstrate într-o minte sau un intelect comun tuturor oamenilor. Se pot găsi unele similitudini în filozofia contemporană care vorbește despre psihismul cosmic (cosmopsychism) sau trans-computaționalism. Dar interesul meu pentru aceste teze medievale nu a constat niciodată pentru a face comparații cu filozofia contemporană, ci pentru a descoperi profunzimea surprinzătoare ale autorilor care încercau să explice ce este gândirea fără a postula că există un „eu” care gândește, adică un subiect gânditor, un ego cogito.

Aș putea rezuma diferența majoră între modernitate și perioada medievală în ceea ce privește această temă, spunând că pentru Descartes interesul constă în întrebarea: „cum este cu putință ca să fie gândire în mine, cel care simte cu acest trup?”; iar pentru medievali întrebarea este: „cum este cu putință ca să existe gândire?”. Ambele sunt, în fond, întrebări metafizice, dar Descartes dă un răspuns surprinzător legând problema de înțelegerea corpului individual, iar medievalii dau un răspuns cu care nu suntem obișnuiți pentru că nu mai suntem obișnuiți să ne înțelegem pe noi ca parte a unui cosmos ordonat și structurat în care, nu individul contează ci participarea la o cunoaștere eternă. Teza lui Averroes adoptată în lumea medievală între secolele XIII și XVI este, în fond, o reflecție foarte complexă și variată despre participarea fiecăruia dintre noi la cunoașterea moștenită și transmisă din generație în generație, și cu precădere la istoria filozofiei.

Proiectele dumneavoastră au ca scop integrarea gândirilor medievale într-un context mai amplu și sistemul de cercetare include o investigație a legăturilor dintre diversele tradiții culturale. Cum vedeți contribuția gândirii medievale la un nivel global și interconectarea acesteia cu diverse teme contemporane?

Gândirea medievală acoperă o perioadă foarte amplă, cel mai adesea manualele încep cu Boethius, în secolul V, și cele mai generoase au tendința să se oprească la Marsilio Ficino. Eu încep fără probleme cu Proclus, un contemporan al lui Boethius, și termin cu Descartes, în secolul XVII, din rațiuni pe care nu le expun aici. Perioada medievală este cea mai amplă și cea mai complexă perioadă din istoria gândirii umane, prin extinderea ei, prin diversitatea ei lingvistică (se studiază autori care s-au citit unii pe alții și care pe lângă latină, greacă, arabă și ebraică mai scriau și în diverse limbi vernaculare), și prin multiplele ei discipline (de la logică și metafizică la gramatică speculativă și filozofia matematicii).

Dar vreau să menționez aceste repere cronologice pentru a sublinia faptul că un cercetător în gândirea medievală nu poate să ignore, fie și la nivelul cunoștințelor superficiale, toate evenimentele istorice care sunt fundalul în care au loc toate dezbaterile doctrinale: de la acceptarea creștinismului ca religie oficială la Constantinopol, act semnificativ pentru a înțelege proiectului lui Proclus, și închiderea școlilor filosofice antice la Atena (în 529) sub Împăratul Iustinian, până la exilarea neoplatonicilor în Persia; de la impactul educației și a studiului filosofiei antice asupra Părinților Bisericii, nu doar înainte de primul conciliu de la Nicea dar și mai apoi, mai ales la Părinții Capadocieni dar și la Maxim Mărturisitorul până la păstrarea, recuperarea și selectarea acelorași texte filosofice antice în mediul creștin al Brizanților; de la apariția Islamului, cucerirea Africii de Nord și o parte a Peninsulei Iberice, care aduce cu sine un transfer din lumea Bizantină a textelor grecești prin traduceri în siriacă și în arabă, din arabă în latină, dar și din arabă în ebraică, până la traducerile în georgiană și armeniană care uneori sunt mai vechi decât manuscrisele textelor grecești de care dispunem; de la cea de-a patra Cruciadă și nașterea universităților până la formarea puterilor politice și militare în Boemia precedând Reforma, fără să mai uităm căderea Constantinopolului. Pe scurt, este imposibil să studiezi în mod onest textele produse între declinul Imperiului Roman de Apus și nașterea modernității, fără să fii în permanență atent la schimburile majore care au loc între culturi și popoare.

Ce ne învață această atenție? Nu doar că Evul Mediu este cu mult mai complex și mai fascinant decât am bănuit, dar mai ales că studiindu-l mai îndeaproape putem înțelege, și adeseori cu folos pentru vremea noastră, cum au fost abordate problemele legate de imigrație, de contactul cu alte culturi și religii, dar mai ales că interesul pentru cunoaștere traversează veacurile în ciuda tuturor dificultăților. Timpul uită liderii locali, diversele lupte și răzbunări, intrigile, invidiile, micile glorii, dar păstrează textele, fie că sunt însemnări în marginile manuscriselor, fie că sunt expuse pe larg în cursuri de diverși profesori, fie că sunt notate în tratate sau în scrisori. Desigur, o parte din acestea sunt mediocre sau fără interes, și nu are sens să pretindem față de alții că tot ce studiem în manuscrise este absolut fundamental; dar pentru că nu se știe ce se ascunde în miile de manuscrise nestudiate, avem vie speranța să găsim lucruri excepționale, și nu este rar să găsim astfel de texte. Dar la aceeași judecată a profunzimii care merită sau nu atenția altor veacuri suntem chemați toți cei care scriem și publicăm. Studiul gândirii medievale este o lecție bună despre locul nostru umil în lume (mai ales în lumea academică).

Aveți experiență în predarea în mai multe universități și în supervizarea tezelor de doctorat în filosofia medievală. Cum încurajați cercetătorii în formare să exploreze și să contribuie la această arie de studiu?

Niciodată nu mi-am dorit să fiu profesor, visul meu în studenție fiind acela de a face cercetare în diverse biblioteci. Dar s-a întâmplat ca să predau destul de repede, deja în 2003 la Școala normală din Paris, și de atunci, cu diverse sincope, am predat la Sorbona, la Cambridge, la Dublin, la Cluj, la Vercelli (în Italia) și peste puțin la Roma și la Bruxelles. Acum nu m-aș vedea fără cursuri și fără studenți, deși îmi este foarte dificil să mă împart între familie, cursuri, avioane, și biblioteci. Foarte multe lucruri le-am înțeles pregătind cursurile, am citit o serie de texte pe care altfel – datorită specializării studiilor în bibliotecă – nu le-aș fi citit, dar mai ales am fost obligat să învăț să mă adaptez la nivelul tuturor.

Studenții mei din Dublin nu au nici aceeași pregătire istorică și filologică (mă refer la un minim de latină) ca studenții de la Sorbona sau de la Cambridge, dar asta nu înseamnă că nu sunt doritori să învețe. Am cele mai mari surprize la universitatea din Dublin unde absolut toate cursurile sunt opționale și, în funcție de numărul de locuri, orice student de la orice facultate poate alege orice curs de filozofie pentru examen. Mai mereu toate locurile puse la dispoziție pentru filozofie medievală sunt ocupate, și uneori trebuie să cer suplimentarea lor. Cel mai greu este să vorbești pe înțeles, fără să faci compromis la nivelul calității și totuși încercând să susciți vocații filozofice unor tineri care, fie studiază filozofia, fie sociologia, fie engleza. Studenții de la Sorbona sau de la Cambridge vin deja cu o bună pregătire filozofică, dar sunt adeseori reticenți la studiul tezelor din autori creștini (deși nu au probleme cu autori din tradiția islamică). Cei de la Vercelli vin cu studii de latină și greacă, și cu poftă pentru cunoașterea teoretică pe care o dobândesc prin frecventarea programelor de cateheză catolică. Fiecare experiență de predat, cu fiecare an și cu fiecare curs, este alta.

Țin minte că Profesorul Ruedi Imbach, o somitate în domeniul nostru, și care mi-a fost coordonator de doctorat și îmi este model în activitatea mea didactică, îmi spusese după un curs la Sorbona: „Înțelegi tu, dacă un singur student își pune întrebări despre temele pe care le discut la cursul meu, atunci mi-am făcut treaba”. Tot spre asta tind și eu, și mă simt mulțumit când studentul irlandez, campion la canotaj, vine la curs în șort, direct de la antrenament, ca să vorbească despre frumos la Plotin și la Marsilio Ficino; sau studentul italian care seara este chelner la un restaurant în Milano, dar ia trenul în fiecare dimineață până la Vercelli pentru ca în timpul cursurilor să discutăm despre imposibilitatea de a-l cunoaște prin concept pe Dumnezeu.

Un interviu marca Occidentul Românesc realizat de: Kasandra Kalmann Năsăudean
Fotografii: Profesor Dr. Dragoș Calma – University College Dublin, Irlanda (Arhiva personală)