Acum când lumea noastră se sucește și se răsucește pe tema rostului religiei în școli, când s-a scris cam tot ce se putea scrie, de către o tabără și de către alta de preopinenți, cu încrâncenare, ușurătate, amărăciune sau chiar venin, mie nu îmi rămâne decât să discut aici conceptul din perspectiva etimologiei, adică a devenirii cuvântului în limbă.
Mulți oameni din jurul nostru, judecând după vechimea credințelor popoarelor în supranatural sau după faptul că regăsesc lexemul în atâtea alte limbi, ar fi îndreptățiți să presupună că avem de-a face cu un cuvânt a cărui formă și semantism se pierd în hăurile timpului. Oare așa să fi stat lucrurile?
Dacă cercetăm dicționarul nostru curent, DEX (2009), acesta ne arată că religie are în contemporanitate două sensuri și că ar fi fost împrumutat și din franceză, și din latina savantă, și din germană:
RELÍGIE, religii, s. f. 1. Ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relația cu grupul și universul; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.
Așadar, avem de-a face cu o etimologie multiplă, întrucât o singură cale nu satisface formal variantele înregistrate. În Dicționarul limbii române (Seria nouă, tomul IX, litera R, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975), primele atestări, ordonate istoric, pun în evidență următoarele forme:
Relighia adecă credința. ÎNCEPUTURI, 22. Dacă se va întîmpla vreo întîmplare grea în lucrul religiei …, va fi datoriu a întreba despre acel lucru și pe preacinstitul domnul episcopul pravoslavnic unguresc. ŞINCAI, HR. III, 40/20. Religia cea catolicească. MAIOR. I. B. 117. Și doară să facă o relighie noao, au adaus aceste din capul său. BUDAI-DELEANU, Ț. 325, cf. DRLU, LB. Religia cea stăpînitoare. CALENDARIU BUDA (1816), 60/14. Religia (credința) domnitoare aci [în Portugalia] este catolică. CR 1829, 1512/9. El mi-au zis că să duce pentru ca să facă datoriile relighiei sale. KOGĂLNICEANU, S. 43. Ea căuta să afle în sînul religiunei o mîngîiere și un agiutoriu la pătimirile sale. ASACHI, S. L. II, 16. Pe la anul 865, bulgarii, popor finez, prin românii din Dacia nouă priimesc religia creștină. BĂLCESCU, M. V. 7. Misiunea lor era religia a o face cunoscută poporului. CR (1848), 82/8. Începu a sili pre străini și pre catolici a-și lepăda relegea. NEGRUZZI, S. I, 144, cf. 145, 242. A voastre suvenire, ce sînt ni le-ați păstrat, Sînt limba și relegea. MUREȘANU, P. 54/15. Eu cunoșteam a voastră schimbare de relege. I. NEGRUZZI, S. VI, 518. Să frecvente școala acelei religiuni cu care se vor fi unit. BARIȚIU, P. A. I, 187, cf. HELIADE, O. II, 14. În Asia, leagănul omenirei, se naște civilizația, adică: ocîrmuirea politică, limba, religia, artele și științele. RUSSO, S. 51. Religia, dar, uni mai multe popoare. BOLINTINEANU, O. 310. Biciuia și dărîma tot ce i se părea vrednic de cîrteală și de dojană în religia, în politica, în instituțiunile și în năravurile tăriei sale. ODOBESCU, S. I, 47. Religia ‒ o frază dc dînşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. EMINESCU, O. I, 59.”
Credem că începuturile (sfârșitul secolului al XVIII-lea până dincolo de mijlocul veacului următor) sunt suficient de bine ilustrate. Pe acest temei, DLR conchide că neologismul a fost preluat din germană, latină, și din franceză. Așadar, ordinea din DEX ar trebui inversată, urmând exemplul din DLR.
Anterior însă, August Scriban (1939) aducea în discuție pentru forma scurtă, religie, influența polonă sau rusă:
*religiúne f. (lat. relígio, -ónis, scrupul, conștiință; religiune, d. re- și légere, a aduna, a alege, a citi. V. a- și cu-leg). Respect față de Dumnezeŭ, credință în Dumnezeŭ: religiunea e sentimentu dependențeĭ omuluĭ de Dumnezeŭ. Doctrină religioasă, felu de a te închina: religiunea creștinească. – Ob. relígie (rus. pol. religia).
Scriban considera forma religiune un cuvânt împrumutat din latina savantă, așa cum este germanul Religion sau francezul religion, iar forma scurtă, religie, ca provenind din rusă sau polonă (desigur, și în acest caz, etimonul îndepărtat este tot latin!). Scriban departajează astfel religiune (forma-tip, preferată, de pildă, în toate constituțiile României, de la cea din 1866 până la cea din 1938) de religie, sugerând, în acest caz, o altă filieră, ajustată sonorității. Totuși, așa cum am arătat în ilustrările de mai sus, scriitori precum Negruzzi (tatăl și fiul) sau A. Mureșanu, folosesc forme latinești etimologizante: relege, iar Asachi, religiune.
Astfel, germana ar putea explica varianta transilvană relighion, în schimb relighie, poate fi explicată convenabil prin rusă. Religiune e limpede latinesc, preluat din franceză sau italiană (cum zice Dicționarul de neologisme), religie e mai degrabă polon. Oricum, franceza nu pare să fi fost prima cale, cum arată DEX-ul, deși chestiunea nu este încă pe deplin rezolvată.
Așa cum spuneam, religie este și la noi un neologism, atestat cel mai devreme spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Înainte românii spuneau credință. Iată și o atestare a formei lungi la Nicolae Filimon:
„Acea sorginte fu muzica bisericească, care — din vechime și pînă la introducerea civilizațiunei moderne — a fost unicul nostru mijloc pentru propagarea muzicei, și este știut că tot ce se propagă prin religiune se întinde foarte lesne și prinde rădăcine adînci în toate clasile societății.” || „Lăutarii și compozițiunile lor”, în Buciumul, anul II, nr. 311, 3.12.1864, pp. 1241-1242.
În franceză, cuvântul religie, cu semantismul său deplin, apare încă din secolul al XII-lea (Psautier de Cambridge, Symbolum apostolorum, 20, p. 289b: treis deus u seinurs dirre par commune religion sumes deveed, apud TLFi; USITO dă ca primă atestare 1085, fără să specifice însă documentul). În portugheză, cu sensul de „cult, practică religioasă” apare în secolul al XIII-lea (religião, religion).
Întreaga semantică, așa cum o cunoaștem astăzi, se va constitui în limba creștină a Evului Mediu. Firește, apar evoluții în secolul al XVI-lea, apoi, în Secolul Luminilor până la înțelesul modern datorat veacului al XIX-lea. Termenul, cu toate că se poate referi la credințe de pretutindeni și din orice timp, este, de fapt, o creație a Europei creștine.
Marele istoric al religiilor, cel căruia Mircea Eliade îi datorează apariția Tratatului de istorie a religiilor, Georges Dumézil, în celebra sa carte La Religion romaine archaïque, avec un appendice sur la religion des Étrusques, Paris, Payot, 1966, demonstrează irefutabil că latinii nu aveau un termen pentru a numi ceea ce noi înțelegem azi prin religie, adică un sistem de credințe și practici care să-l lege pe om de sacru. Religio sau caerimonia nu acopereau semantismul termenului așa cum îl cunoaștem azi.
Astfel, religio a însemnat la începuturi „scrupul”, „conștiință” și chiar „superstiție”. Ulterior, sensul se specializează, însemnând: „scrupul religios, sentiment religios, credință pioasă, venerație, practică religioasă, cult, credință religioasă, religie”. În limbajul creștinătății apusene, apar și alte sensuri: „viață religioasă, mănăstire, profesiune religioasă, ordin religios” (cf. Trésor de la langue française informatisé). Originea cuvântului în latină este cel mai profund discutată de către Ernout și Meillet în Dictionnaire étymologique de la langue latine. Două etimologii sunt contrastate, pentru că religio apare ca un derivat fie de la relegere, fie de la religare.
- Etimonul relegere îl găsim la Cicero, De natura deorum, II, 28, 72: „Qui autem omnia quae ad cultum deorum pertinerent diligenter retractarent et tamquam relegerent, sunt dicti religiosi”.
- Pe de altă parte, etimonul religare îl întâlnim la Lactanțiu, Divinae Instituciones, in Migne, Patrologia latina, VI, col. 536: „Hoc vinculo pietatis abstricti deo et religati sumus, unde ipsa religio nomen accepit”.
În concluzie, religio apare format dintr-un prefix, re-, și un al doilea element, -ligio, absolut obscur. Semantismul se va construi treptat, începând cu secolul al XII-lea, fiind o creație, am zice, a lumii romanico-creștine.
Chiar dacă termenul poposește târziu în limba română, el ne apare ca un împrumut esențialmente romanic, întărit de latinismul nostru deșteptat de Școala Ardeleană. Să nu uităm, pe de altă parte, că una din operele lui Dimitrie Cantemir se numea Sistemul și întocmirea religiei muhamedane și, deși scrisă în rusă, Книга Систима, или Состояние мухаммеданския религии, și publicată la Sankt-Petersburg, în 1722, ne arătă că marele cărturar este cu siguranță primul român care atinge concepția sistemică a religiei/religiilor, așa cum o gândim și noi astăzi.
P.S. Mi-aș permite să adaug că cele trei forme de cunoaștere: religioasă, filozofică și științifică nu se exclud în educarea omului, care nu are de ce să confunde, atunci când vorbim de religie, școala cu Biserica. Cu atât mai mult cu cât înalții demnitari români sunt puși să jure pe Biblie, iar crucea creștină străjuiește în Parlamentul neamului, al cărui stat își zice, în legea fundamentală, laic. Ipocrizia nu se împacă cu dreapta, învățata și înțeleapta judecată.
Autor: Dan Caragea – Portugalia
Nota Redacției:
Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.