Dan Caragea: Academia și dicționarele sale – DOOM, ediția a treia (7)

ACADEMIA ȘI DICȚIONARELE SALE

DOOM – EDIȚIA A TREIA (VII)

Continuăm astăzi cu alte dublete lexicale din DOOM², revizuite în ediția a treia a dicționarului.

Să vedem pe îndelete exemplele din tabelul de mai sus.

Sextil Pușcariu considera termenul baligă de origine vestică (e cunoscut de aromâni și meglenoromâni, dar nu și de bulgari). „Am avea deci a face cu un cuvânt venind din vest în evul mediu și ajuns la Dacoromâni prin contact cu Românii din sudul Dunării”, se spune în Dicționarul Academiei (1913), p. 458. Mai încoace s-a acreditat ideea că balegă este un cuvânt mult mai vechi, preromanic (cf. Grigore Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983) și are, ca mai toate cuvintele poporane, și variantă. Scriban arăta, în Dicționaru limbii românești (1939), că acesta s-ar fi extins și în alte limbi: albaneză, sârbă, ucraineană.

Tratarea ca element de substrat, în tradiția lui Rosetti, Russu și Brâncuș, apare în DELR (2011), unde sunt respinse toate celelalte ipoteze. Este, așadar, cel puțin ciudat, la prima vedere, ca DOOM-ul să se ocupe, în secolul al XXI-lea, de normarea unui cuvânt din substrat. La fel de ciudat este și faptul ca „așezarea” limbii române standard, un construct al civilizației citadine moderne, să aibă în vedere și vorbele vechi, din limba de zi cu zi a țăranului. Această constantă tendință spre dublete, lexicale sau de paradigmă, din orice perioadă a limbii române, constituie o particularitate de nedezmințit a sistemului nostru lexical, cu o dinamică și o abundență de forme ce nu se regăsește în celelalte limbi romanice. Iată de ce cuvântul discutat este exemplar.

În DA este preferată forma baligă. La fel, la Șăineanu, Scriban, în DLRLC, DLRM, DEX, DOOM (1982). Nimic, în esență, nu pare să se fi schimbat de la prima ediție a Dicționarului Academiei, unde este dată și varianta balegă. Iată însă că acum DOOM decide în favoarea formei balegă. Ce putea conduce la o asemenea decizie? Fie o analiză a frecvențelor pe diverse corpusuri, fie simpla decizie a autoarelor. Doar prima ipoteză este verificabilă. Astfel, în texte literare publicate după 2005, al căror corpus poate fi cercetat pe Internet, forma balegă apare de 29 de ori, în timp ce baligă, de 28 ori. Diferența nu este semnificativă. În știri, în schimb, găsim 292 de știri cu balegă, și doar 72 cu baligă. Prin urmare, criteriul frecvenței în manifestările actuale este cel decisiv. Altfel, nu există niciun temei pentru a susține azi că o formă e mai îndreptățită ca alta, exceptând frecvența în corpusuri. La fel, la celelalte cuvinte din familie: verbul a bălega, substantivul bălegar, preferate variantelor băliga și băligar, care nu mai sunt recomandate. DELR dă la termenii înrudiți atestări, multe din secolul al XX-lea, ceea ce dovedește o superficială cercetare a surselor. De exemplu, băligar, „grămadă de baligă”, prin varianta bălegar, este atestat abia la 1905. Oare autorii nu s-au uitat în Hasdeu sau în DA?

„Mirosea puturos a balegă încinsă și fiartă în zeama ei și Toma Mutu deschise gura și spuse: — Să știți că am căzut în groapa cu bălegar.” (Ștefan Agopian, Tache de catifea, Iași – București, Editura Polirom, 2004, ebook [ediția întâi: Editura Cartea Românească, 1981])

În privința dubletului belarus/bielorus, motivația este cu totul alta. Pe vremea URSS, pe când a fost scris DOOM¹, etnonimul era bielorus, după transliterația din rusă. După declararea independenței, am început să spunem, belarus, după transliterația oficială din limba belarusă. Cu toate acestea, DOOM³ nu a făcut pasul decisiv, menținând ambele forme ca normă, cu preferință pentru belarus. În schimb, forma bielorus este considerată în această ultimă ediție ca învechită, ceea ce ni se pare exagerat. Este drept că, după căderea URSS, forma scurtă, Belarus, a fost preferară pentru numele țării, întrucât Bielorusia făcea trimitere la Rusia. De asemenea, s-a acreditat și ortografierea fonetică cu -a- (Belarus), în locul lui -o-, așa cum e în rusă sau poloneză. Totuși, forma bielorus etc. se menține în franceză, spaniolă, portugheză etc. Trebuie să mai supunem că astăzi, în Republica Belarus, cele două nume circulă în egală măsură. Este, desigur, bună soluția din DOOM, cu preferință pentru termenul oficial, dar eticheta „învechit”, care însoțește forma bielorus este, neîndoios, exagerată. Dacă așa ar fi, atunci menținerea ei în normă ar fi o eroare. De la numele țării, se vor trage numele locuitorilor, adjectivul etnonim, numele limbii: belarus, belarusă, belaruși, belaruse; (limba) belarusă.

„Nadia îmi relatează o întâmplare din perioada lui Hrușciov, care a ținut aici o întâlnire cu importanți lideri locali: un general belarus i-a spus lui Hrușciov, după ce a vizitat cea mai mare plantație de ceai din regiune, că în jur sunt prea multe case mari și că totul arată ca și cum oamenii ar trăi în capitalism, cerându-i să schimbe lucrurile.” (Sabina Fati, Ocolul Mării Negre în 90 de zile, București, Editura Humanitas, ebook)

Nici burduhan/burdihan nu ar fi trebuit să constituie un caz de revizuire în DOOM. Etimologic este format din burduh (adică burduf, stomacul rumegătoarelor) și sufixul augmentativ -an. Prin urmare, dacă la bază este burduh, forma burdihan nu poate fi decât variantă, prin alterarea populară a pronunției. Scriban dă chiar mai multe variante, dar forma normală e burduhan. La fel, în DA (unde se spune că este înrudit cu burduf, nu că ar proveni din acesta), DLRM, DEX și DELR (2011) se dă aceeași etimologie, de la burduh. Prin urmare, Institutul de Lingvistică ar fi trebuit să mențină această formă din 1982 încoace. În DOOM² apare în normă dubletul, la care se renunță în 2021. Firește, o asemenea decizie nu se putea întemeia decât tot pe criteriul frecvenței. Să apelăm, așadar, la presă, așa cum am procedat și în cazul anterior. În presă, burduhan are 1 ocurență, în schimb, forma burdihan, 66. În scrieri literare, am găsit 6 ocurențe pentru burduhan și 22 pentru burdihan, ceea ce înseamnă că varianta la care s-a renunțat era cea mai frecventă. Misterioase sunt, adesea, deciziile autoarelor care, nefiind argumentate, par luate „după ureche”.

„Nu cu mult timp în urmă avusese probabil un corp mai degrabă atletic, acum însă burta îi devenise destul de impozantă – burdihan de băutor de bere, cum crezusem eu de cuviință să precizez cauza –, foștii mușchi acoperiți cu straturi nu foarte groase, dar vizibile de la distanță de țesut adipos.” (Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, Iași – București, Editura Polirom, 2012, ebook)

Calmar sau calamar? Cum numim aceste fructe de mare? Forma calmar provine din franceză, așa cum se indică în DN și DEX, dar care nu merg, din punct de vedere al etimologiei și înțelesului, mai departe. În schimb, Dicționarul etimologic al limbii române (DELR), din 2015, tratează bine etimologia formei calamar pe care o atestă devreme, la 1826, dar nu ne spune și unde. Am localizat-o la Dinicu Golescu, după indicațiile din Tiktin și MDA. Pentru pitoresc și abundența denumirilor vom cita întreaga frază:

„Când descarcă lămâile și portocalele din corăbii, parcă descarcă cară cu fân într-o șiră; cum și feliurimea și mulțimea peștelui este nesocotită, din care: sardele, pește roșu, șchilopsar, licurini, heli, midii, stridii, raci, căride, scoici, ahivade, ctenii, supii, cracatiță, scatharii, melanurii, rufi, mumgrii, palamide, gufari, pețude, chefali, xifii, barbuni, scorpidii, scumbrii, zmaridii, salahii, calamaruri, paguromane, pagurii, țaganii, petalide, zvurducle, pine, stacoji.” (Dinicu Golescu, „Însemnare a călătoriei mele” în Scrieri, București, Editura Minerva, 1990, p. 64 [scrisă în 1826])

Așadar, după DELR, „Ngr. kαλαμάρι (kαλαμάριoς) inițial „vas în care se păstra cerneala” < lat. târzie calamarium „penar, cutie pentru păstrarea penelor de scris; călimară” < calamus „trestie, folosită și la scris”; asocierea dintre numele moluștei și călimară se explică prin faptul că secreția pe care o împroașcă atunci când se apără este asemănătoare cu cerneala). Var. calmar < fr. calmar (< it. calamaro < lat. târzie calamarium).” Așadar, după ce am mai luat o dată numele din franceză, ne-am întors în anii din urmă la forma împrumutată din neogreacă, desigur și sub influența din ultimele trei decenii ale bucătăriei mediteraneene. Puțină lume mai face azi legătura între calamar și călimară, și acesta este un bun exemplu pentru a dovedi neajunsul modului de a aborda, în dicționarele noastre, etimologia. Așadar, vechea formă este și cea recent adoptată ca normă, justificată etimologic, prin tradiție, dar și uz actual.

„— Șampanie, am comandat autoritar, știind că au numai din cea proastă, românească, dulce, spumantă. Și inele de calamar, am precizat.” (Dan Alexe, Miros de roșcată amară, București, Editura Humanitas, 2021, ebook)

Autor: Profesor Dan Caragea (Lisabona, Portugalia)

Nota Redacției:

Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Scrie la Occidentul Românesc din anul 2011. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990 a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013 la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.