Produsul „facultate de studii europene”, în România

Îmi amintesc, şi acum, despre apariţia în România a primei Facultăţi de Studii Europene. Atunci, în jurul anului 1994, dacă nu mă înşel, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj punea bazele unei structuri academice, profitând şi de buna implementare a două granturi Tempus. Şi, aşa cum stă bine oricărei inovaţii, întrebările au început să apară: „La ce bun aşa ceva?”, „Ce diplomă vor lua absolvenţii?”, „Cine îi angajează după absolvire?”. Timpul a confirmat că produsul „facultate de studii europene” a prins în România, iar, acum, la mai bine de 15 ani de la momentul Cluj 1994, avem facultăţi sau mastere în studii europene aproape în fiecare judeţ din România. Nu este momentul să analizăm calitatea acestor instituţii, ci să lăsăm piaţa să cearnă bunul de rău. Există, însă, momente critice în istoria unei naţii, când anumite decizii trebuie luate pentru a ajuta o corectare a deficienţelor. România trăieşte anul cinci de membru UE cu puţin entuziasm. Iar, dacă speranţa moare ultima, permiteţi-mi să zic că prea puţini mai cred că UE are puterea de a face fericit românul de rând.

Absolvent român, derută maximă

Există un paradox greu de depăşit însă. Avem nevoie de specialişti pentru a beneficia de statutul de membru UE şi, în acelaşi timp, avem mii de absolvenţi „de studii europene” în fiecare an. Absolventul român de studii europene intră pe o piaţă a muncii insuficient dezvoltată. La nivel local există câteva locuri pe la Primărie sau Prefectură, şi pe la ceva agenţii descentralizate. La nivel naţional, câteva locuri pe la Executiv şi pe la Parlament. Dacă ar fi să comparăm cu alte ţări europene, nu cred că stăm rău la oferta instituţională pentru experţii comunitari, chiar dacă mai e loc de îmbunătăţit, în special la capitolul remunerare. Alte sectoare însă sunt deficitare în ofertă. Integrarea României în UE nu este doar treaba exclusivă a instituţiilor româneşti, priveşte în egală măsură sectorul privat, organizaţiile guvernamentale, presa şi alţi jucători într-o piesă complexă, în care România are nevoie de resurse.

Piaţa expertului european din Bruxelles

Aproximativ 100.000 de oameni îşi desfăşoară activitatea în Bruxelles-ul european şi, dintre aceştia, doar 50% lucrează în instituţiile europene. Regiunile şi marile oraşe europeane se regăsesc şi la Bruxelles – o „aglomeraţie” de peste 400 de entităţi juridice, în care lucrează permanent cel puţin 2.000 de persoane. Centrele de gândire („think tank-urile”) au şi ele un rol deosebit în lumea afacerilor europene. O statistică recentă ne arată că avem un număr de 46 de centre de gândire inserate în capitala Europei. Consultanţii sunt masiv reprezentaţi în Bruxelles. Câteva sute de companii îşi prezintă serviciile celor interesaţi, oferta fiind diferită ca preţ sau calitate de la o marcă la alta. E greu de clasificat firmele de consultanţă. În opinia mea acestea se grupează în 4 categorii mari: specializate pe relaţiile cu presa (PR), pe lobby-ul legislativ (PA), pe managementul proiectelor europene şi pe managementul asociativ. Unele firme din Bruxelles se pot încadra în fiecare din cele 4 categorii, altele doar în una sau două. Într-o lume atât de dinamică e normal ca şi presa să îşi trimită reprezentanţii. Bruxelles-ul este, în opinia experţilor, cel mai mare pol de presă din lume, dacă luăm în considerare numărul de ziarişti care îşi desfăşoară activitatea în acest oraş. În jur de 1.500 sunt acreditaţi la Comisia Europeană, plus încă pe atâţia care scriu corespondenţe de presă de la Bruxelles. Asociaţiile profesionale (grupurile de interese) sunt cheia în implicarea stakeholderilor din România. Trebuie să existe un proces de coagulare şi consolidare a acestora. Dacă la nivel comunitar, doar în Bruxelles, avem în jur de 3.000 de federaţii, fiecare încadrând în staff-ul lor în medie cinci persoane, în România e altă poveste. Suntem o ţară mare, a şaptea putere politică a UE, nu? În mod normal, fiecare dintre aceste federaţii europene au, sau trebuie să aibă, un corespondent în România. Doar dacă 1.000 dintre ele ar activa normal în România, aşa cum se aşteaptă de la mecanismul comunitar, cu echipe mici, de 2-3 persoane, şi am ajunge la câteva mii de absolvenţi de studii europene care ar găsi un loc de muncă calibrat pe pregătirea lor. Şi putem continua extrapolarea la nivel de sector neguvernamental, unde, hai să fim serioşi, există câteva zeci de mărci de calitate şi mii care se joacă cu aplicaţii europene fără a înţelege nici măcar diferenţa dintre Consiliu şi Comisia Europeană.

Cine face politica europeană a României?

Integrarea europeană a României nu se poate face doar cu 100 de oameni care formează echipa Reprezentanţei Permanente a României pe lângă UE şi încă vreo sută în România, frustraţi de salarizările instituţionale româneşti şi suprasolicitaţi în responsabilităţi. Cine şi cum face politică europeană în România? Este o întrebare fundamentală a anului 2011. Dacă nu înţelegem realitatea, ne vom mărgini în a propune doar iniţiative geo-politice la nivel european (Dunăre, Moldova, Delta Dunării), fără a juca pe dosarele tehnice. Şi sunt mii de dosare tehnice în care România poate câştiga sau pierde.

Tactica unui Guvern responsabil

Merg chiar mai departe cu o sugestie Guvernului actual sau, dacă nu, celui care va urma şi va avea timp să asculte. Nu neglijaţi Europa şi transformaţi totul într-un populism neînţeles! Aveţi un plan, o strategie, o tactică, dar stimulaţi – chiar şi printr-un program guvernamental – absorbţia absolvenţilor de studii europene în mecanismul „României complete”. Clădiţi armata de specialişti de la primul om şi nu defilaţi cu promisiuni efemere. Efectul se va vedea mai repede decât credeţi, transformând România într-un jucător european, cu absorbţie imediată a fondurilor comunitare spre beneficiul întregii populaţii.

Dan Luca – Bruxelles-Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene