Presa românească reprezentată la maratonul din Chicago

Ioan Iacob: Cum s-a născut ideea promovării presei prin sport (în cazul dumneavoastră este vorba de N.A.R.P.A. (North American Romanian Press Association), al cărei președinte sunteți) ? De obicei se întâmplă invers…

Marian Petruța: În Statele Unite, există o tradiție în a alerga maratonul pentru o anumită cauză, de obicei caritabilă, pentru a atrage atenția asupra anumitor probleme. Pe lângă dorința de a încuraja o viață sănătoasă și activă, alte două obiective au fost atragerea atenției asupra dificultăților cu care se confruntă presa de limbă romană din SUA și Canada, și un proiect caritabil, pe care îl derulez din 2004, pentru copiii din România. În ceea ce privește mass-media românească de aici, am dorit să atrag atenția asupra greutăților cu care ea se confruntă din punct de vedere financiar. Unele ziare în formă tipărită și-au scăzut drastic numărul de apariții sau chiar au dispărut complet de pe piață. Cât privește proiectul caritabil pentru copii, la fel ca și-n ceilalți ani, adunăm bani pentru a cumpără rechizite școlare sau haine pentru copiii proveniți din familii defavorizate. Am considerat că cea mai bună investiție pe care o putem face pentru viitor este în educația copiilor.

I.I.: Care este, de fapt, povestea „maratonului”? Știu că sunteți legat de Ardeal, iar pe blogul dumneavoastră am văzut chiar menționată distanța dintre Cluj și Chicago.

M.P.: Îmi place să reamintesc faptul că după o anumită vârstă când nu mai crești pe verticală începi să crești pe orizontală. Acumularea de kilogramele în plus atrage după sine și diverse problemele medicale. Cu toate că am 185 de centimetrii înălțime, când am început să mă apropiu de 100 de kg am zis că este cazul să fac o schimbare. Nu am avut probleme medicale însă nici nu am dorit să ajung să le am. Înainte să trebuiască să tratez probleme de sănătate cred că este mai bine să le previn, ducând o viață mai activă și mai sănătoasă. Luați de val alergăm mult prea mult uneori să acumulăm lucruri materiale, neglijând sănătatea și plătind apoi scump pentru asta. Este ca în povestea cu stăpânul și măgarul. Stăpânul care s-a chinuit să-l obișnuiască pe măgar să nu mai mănânce și când a reușit să-l învețe fără mâncare, acesta a murit. Dacă această criză economică a fost bună la ceva, în cazul meu, m-a făcut să realizez, care ar trebui să îmi fie prioritățile în viață. Unele lucruri le-am experimentat personal altele le-am observat la cei din jur. Am văzut oameni care după mulți ani de muncă, alergat, efort, stres, nopți nedormite, păr alb, etc. au pierdut, datorită crizei tot ce au acumulat material și ce era mai de preț: sănătatea. Având o amică ce se ocupă de nutriție a fost ceva mai ușor să mă apuc de slăbit, iar cum aceasta fără sport nu prea dă randament, inevitabil am început să mă apuc de mișcare. Am un prieten care după ani de zile de fumat s-a lăsat și s-a apucat de sport slăbind vreo 15 kilograme iar anul trecut s-a înscris la maraton. Eu am fost doar să îl susțin atunci, dar mi-am propus să particip și eu pe viitor lucru pe care l-am și făcut în acest an. Da, sunt clujean de origine, iar cât privește distanța Cluj-Chicago am postat-o pe blog doar așa pentru a face o legătură imaginară și sentimentală între cele două orașe.

I.I.: Există proiecte N.A.R.P.A. despre care ne puteți vorbi? De obicei se spune că este mai bine întâi să înfăptuiești și abia apoi să vorbești. Sunteți în acest context un superstițios?

M.P.: Nu, nu sunt genul de persoană care să creadă în superstiții, cred puțin în vorbe și mai mult în fapte, pentru că cele din urmă vorbesc de la sine. Legat de proiectele N.A.R.P.A. pot reaminti desfășurarea ediției a doua a forumului presei românești din SUA și Canada care a avut loc în această vară la Chicago. Cu acest prilej, pentru prima dată, au fost desemnate și premiate, cele mai bune articole din presa românească de pe continentul nord american. Am ținut foarte mult în a recunoaște munca, de cele mai multe ori, voluntară a celor care scriu la aceste publicații. Am mai avut apoi proiecte în care am fost parteneri media. Aș aminti aici expoziția de pictură românească din Chicago unde trei pictori bucureșteni și-au expus lucrările de artă. Promovarea unor scriitori români sau americani care au scris cărți despre români sau România. Aș aminti aici pe fostul ambasador american în România James Rosapepe, scriitoarea Sharon Rushton sau colegul de presă Nicholas Buda. Chiar zilele acestea promovăm un eveniment artistic, o piesă de teatru care se joacă la teatrul Saint Sebastian din Chicago, în care rolul principal îl are Simina Contraș, o tânără actriță clujeană. De asemenea participarea membrilor asociației la diferite întâlniri și dezbateri publice pe tema votului prin corespondență, lege de care noi românii din diaspora avem mare nevoie. În plus ne dorim să găsim tinere talente pe care să-i ajutăm să scrie pentru presa românească de aici, încurajându-i cu timpul să devină jurnaliști. Suntem tot timpul deschiși la propuneri și la evenimente prin care să promovăm limba, cultura și tradițiile românești. Din păcate nimic nu se face fără efort fizic și mai ales financiar, iar în vremurile acestea de criză nicăieri nu este ușor. Ne străduim să mergem înainte, iar dacă există interes și bunăvoință se găsesc și resurse.

I.I.: Recunosc că am descoperit blogul dumneavoastră târziu. Și am fost încântat de deschiderea care o manifestați acolo față de muzică. Nu vă lipsește, măcar uneori, muzica din Ardeal?

M.P.: Am promovat și promovez în continuare ori de câte ori am ocazia talentele muzicale românești, atât din muzică ușoară cât și cea populară. Tehnologia din ziua de azi ne ajută în acest sens. Internetul și televiziunile din țară ne permit ca să ascultăm mult mai ușor muzica românească. Bineînțeles că ne face plăcere să vedem artiștii noștri dragi din România prezenți la diferite concerte sau evenimente cultural-artistice pe care comunitățile românești de pe întreg cuprinsul Americii le organizează în mod regulat. Avem însă și artiști locali, români din diferite zone ale țării, inclusiv Ardeal, care s-au stabilit aici și care pot fi întâlniți și ascultați cu diferite ocazii. Avem apoi la Chicago și un liceu românesc care pregătește tineri muzicieni, în special de muzică clasică. Nu de puține ori am avut plăcerea să-i ascult concertând pe la diferite evenimente comunitare.

I.I.: Îndrăznesc să vă pun o întrebare și în calitate de membru asociat N.A.R.P.A. : dacă voi rămâne în contextul adoptării noii legislații din educație, ce prevede obligativitatea înscrierii la doctorat, în ce măsură s-ar putea implică N.A.R.P.A. să mă ajute pentru obținerea unui loc de muncă în presă? Cunosc, dintr-o emisiune de televiziune, cazul unui român care a fost primit foarte frumos în Statele Unite de către șeful unei comunități românești, care l-a primit în casă, l-a primit la masă, dar i-a spus deschis: „Nu te voi ajuta pentru că nici pe mine nu m-a ajutat nimeni când am venit aici.”

M.P.: Noi putem face recomandări dacă este vorba de angajări în presa din România. Nu putem însă să obligăm pe cineva să angajeze sau să garantăm cuiva o angajare undeva. Cât privește presa românească din America eu personal cred că în contextul în care presa aici se face mai mult în mod voluntar este greu ca proprietarul unui ziar să promită angajarea cuiva din România. Cu unele excepții toți proprietarii de ziare lucrează altceva decât în media pentru a-și susține financiar propriul ziar. În plus în condițiile actuale de criză cred că și cei de la imigrări o să obiecteze aducerea de personal din afara Statelor Unite. Cât privește povestea cu ajutatul, exemplul de care spuneați, îmi amintește de istoria acestei națiuni, de cei care au fondat-o și de spiritul lor de a reuși și învinge greutățile pe cont propriu. Poți primi recomandări sau sfaturi dar depinde de fiecare să se descurce. Aici ești pe cont propriu, nu ai ce să aștepți ca să vină cineva să îți dea ceva sau să te ajute. Dacă totuși cineva o face trebuie să o iei ca pe un bonus. Este o poveste mai complexă și nu are de-a face cu rea voința sau egoismul, este o cultură diferită. Asta nu înseamnă că nu sunt și excepții pe care oamenii le fac.

I.I.: Cum se vede de la Chicago presa de pe ambele maluri ale Atlanticului? Există perspective sumbre în ceea ce privește dispariția presei tipărite?

M.P.: Dacă mă întrebați de calitatea ei, pot să vă spun că sunt încă multe ziare așa zis centrale în România care la jurnalismul practicat ar trebui să dispară complet, nu doar din forma tipărită ci și din cea electronică. Același lucru este valabil și pentru televiziuni. Treptat, tendința este de a trece în format digital, nu cred însă că presa scrisă va dispărea complet, cel puțin nu în următorii ani. Se va reduce tirajul dar va exista încă mult timp de acum înainte interesul de a citi un ziar de calitate tipărit pe hârtie.

I.I.: Mi-am propus să vă trimit doar șapte întrebări. Sunteți nu doar un alergator, ci un maratonist. Ați făcut sport și v-ați asumat Maratonul de la Chicago bazându-vă pe o experiență sportivă anterioară?

M.P.: Am cochetat doar cu sportul prin liceu și facultate când eram la Cluj, dar n-am practicat nimic de performanță. O viață sănătoasă poate fi menținută practicând cât mai mult sport. Conceptul meu este că decât să dau banii la doctor sau pe medicamente încercând doar să repar, prefer să-i dau pe un abonament la sală, o înscriere într-o competiție sportivă, sau o alimentație mai sănătoasă. Dacă foarte multe lucruri costă și ne plângem că nu avem bani, va spun un secret: mișcarea este gratuită, accesibilă tuturor și totodată sănătoasă, indiferent de vârstă.

I.I.: Și dacă ar fi fost posibil ca la trecerea liniei de sosire, să adresați un gând, un mesaj, să spuneți ceva prin intermediul Clubului presei transatlantice (la care sunt afiliate canale media de pe ambele maluri ale Atlanticului ), ce ați fi dorit să transmiteți? Aveți cumva și o urare pentru aceasta având în vedere faptul că la sfârșitul lunii noiembrie 2011, va împlini un an?

M.P.: Mă bucur să văd publicarea unui număr mare de articole pe teme de artă sau cultură, și mai puțin pe cele negative sau de scandal. Aș dori să felicit și să încurajez și pe viitor, efortul și munca celor care administrează site-ul sau scriu pentru acest Club al Presei Transatlantice, indiferent pe ce mal al Atlanticului s-ar afla.

Interviu realizat de Ioan Iocob

Foto: Marian Petruța – Chicago/USA