Potsdam, o bijuterie a landului Brandenburg

Cu excepția episodului despărțirii temporare din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, când orășelul Bonn a funcționat pe post de soluție de compromis pentru Germania Federală, Berlinul și „vecinul” Potsdam au fost dintotdeauna fruntea țării.

După ce a vizitat Germania de Est în anii șaptezeci, mama mea s-a întors extrem de impresionată mai ales de de splendorile Potsdamului. La insistențele ei, așadar, am făcut un lucru care nu intră în programul tururilor clasice prin Berlin: am dat o raită și pe la Potsdam. Socoteala mea s-a dovedit însă pripită: o zi nu a fost de ajuns. După ce în prima zi am parcurs orașul pe uscat, am adăugat încă una, vizitându-l încă odată din perspectiva canalelor sale navigabile.

Construită pe o mulțime de insule și insulițe, în ambele ei variante – de la sol și de pe apă – Potsdam este o bijuterie. Multe celebrități berlineze locuiesc de fapt în această capitală a landului Brandenburg, formând un fel de nou val de navetiști de lux. Orășelul cu 170.000 de locuitori este pur și simplu fermecător și, în același timp, zdrobitor de impozant. Tot ce se poate închipui în materie de palate regale și împărătești, construite generație după generație, se concentrează în spațiul său relativ stâmt. Un adevărat muzeu în aer liber!

Firește, n-a fost întotdeauna așa de bine pus la punct. Multe clădiri s-au degradat sau au fost demolate în perioada proletcultistă, dar grație suportului financiar oferit de câțiva milionari ai mileniului trei – cum ar fi cel mai iubit prezentator de dueluri televizate din Germania, sau șeful gigantului informatic SAP – chipul orașului revine din ce în ce mai mult la gloria din trecut.

Cine ar fi crezut vreodată că se poate stabili atâta armonie între stilurile complet diferite ale barocului francez, clasicismului englez din perioada dinastiei Tudor, Rivierei italiene, brizbrizurilor romantice ciolpite în lemn, tipice Rusiei, flerului cărămidei roșii, specific porturilor nordice, îndeosebi Olandei, robusteței construcțiilor Boemiei sau fastului sclipitor suflat în aur pur, prusac?! Practic, fiecare nobil suveran al Germaniei și-a construit la vremea sa o rezidență reprezentativă la Potsdam, imitând stilul care i-a plăcut mai mult. Cu toate acestea, rezultatul nu este deloc un amestec pestriț, ci o matrice în care totul se potrivește, creând o atmosferă cosmopolită, dar calmă, blândă, așezată.

Deși sună a clișeu, favoritul meu este invariabilul Palat Sanssouci, care fascinează nu numai prin frumusețea arhitecturii și grădinilor, ci mai ales prin excentricitatea constructorului său, controversatul rege iluminist, prieten bun cu Voltaire, Friedrich al II-lea. După cum și-a dorit, după multe tergiversări, monarhul ciudat odihnește în curtea palatului, fiind îngropat alături de câinii săi credincioși.

Se pune că nu i-a plăcut deloc fastul princiar și că, în loc să rezideze în imensul complex reprezentativ Neues Palais, prefera să se aciuiască în palatul său romantic. Când se întâmpla însă să-l oblige funcția înaltă să facă act de prezență și în palatul cel nou – fie pentru a se întâlni cu alți mari demnitari, fie pentru a semna înțelegeri care schimbau cursul lumii – prefera să înnopteze în modesta aripă din lateralul clădirii, un fel de dependință pentru personal.

Nu știe nimeni nici până astăzi la ce e bună virgula de pe frontispiciul palatului – „Sans, souci“. Și acest mister a fost luat de suveranul-filozof în mormânt. Totuși, în ciuda simpatiei mele pentru el, mă tem că nu m-ar fi tolerat prin preajma sa, căci, după cum se știe, femeile nu-i plăceau defel. Accesul Doamnelor la Sansoucci era pur și simplu interzis!

Un loc din Potsdam care emană teroare și dă fiori este vestitul pod Glienicker Brücke, unde, în mod tradițional, se schimbau în acord reciproc, tacit, spionii capturați în Vest și, respectiv, în Est. Exact ca-n filmele cu spioni, majoritatea americane, podul din fier forjat și beton, perfect finisat, continuă să fie înfiorător de rece, gata parcă oricând să-și continue datoria ambivalentă, de unificator-despărțitor.

Tot în Potsdam se găsește și sala în care cele trei Mari Puteri învingătoare ale celui de al Doilea Război Mondial, reprezentate prin Stalin, Truman și Churchill, au ciopârțit lumea, dându-i frontierele între care trăim până astăzi, de bine de rău în pace, minunându-ne.

Cel târziu la momentul la care am intrat în zona tenebroasă a „orașului interzis”, care încă mai emană mister și teroare, m-am trezit din reveria inspirată de idilicele grădini „fără de grijă” (Sans souci). Nu demult s-au deschis porțile acestui cartier care a stat încuiat ermetic timp de decenii, fiind accesibil numai ocupanților sovietici. Astăzi, acest adevărat „stat în stat” compus din vile somptuoase, școli, biserici și tot ce-i trebuie unui mic orășel rus pare de-a dreptul ireal, teleportat parcă direct de la Moscova. Este locul din care, în perioada războiului rece, KGB-ul își țesea ițele peste toată Europa. Se zvonește că nici Putin, care și-a început cariera ca agent în RDG, nu este străin de el.

Revenind însă la secolul anterior, mucaliții susțin că monarhul Germaniei antebelice, Friedrich al II-lea, cel cu inima pe veci dăruită Potsdamului, a mers așa de departe cu toleranța încât … nici măcar regulile gramaticii n-au mai fost ferme sub domnia lui. Dintre citatele pe care le-a lăsat moștenire posterității, unul este foarte sugestiv, dar greu de tradus, tocmai din cauza greșelilor care-i fac deliciul. O variantă aproximativă ar suna cam așa: „Religiile trebuie să fie tolerizate (…) aici trebăind ca fiecare să fie fiericit după cum îi este fasonul.” Întâmplător sau nu, acest îndemn la bună pace între oameni a rămas valabil până în zilele noastre.

Autor text și foto: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania)
Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc din 2012.

Articol publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc / aprilie 2019.

 

Citește și