„Pentru mine, imigranții români sunt adevărați eroi”

Chiar dacă au trecut peste 30 de ani de la căderea comunismului, descoperi că ţara nu dă doi bani pe tine decât atunci când constată că ai să-i plăteşti ceva şi îţi blocheză contul. Poate că ai de încasat de la stat o sumă egală, dar nu te poţi lupta. Nu ai bani să-l dai în judecată, iar legea oricum este făcută să-l protejeze pe el, statul, asistat social de milioane de troglodiţi romantici. Cu nervii întinşi, organul de simţ se ascute şi mai tare şi ceea ce nu băgaseşi de seamă atâţia ani, politica şi ai ei administratori, te calcă pe nervi. Şi dacă nimereşti într-o realitate mâncată de criză, în care nimeni nu-ţi dă speranţe, doar şuturi în fund, ai atins maturitatea răbdării.

În secunda doi apelezi la internet și descoperi care sunt condiţiile emigrării în Canada, țările din nordul Europei sau îndepărtata Australie. Sunt situații fericite, când mai ai ceva răbdare pusă de-o parte. Dar dacă nu ai, petreci zile întregi imaginându-ţi că munceşti în Franţa în serele de flori, în construcţii sau la menaj în Spania. Dacă eşti medic sau tâmplar, eşti un caz fericit și nu mai stai pe gânduri. Poţi să-ţi vinzi fără remuşcări pe 3.000 de euro vremurile când îţi iubeai paşii care străbăteau ulițele copilăriei tale şi te gândeai că ţării care te hrăneşte îi eşti dator.

Dar dacă pleacă toţi cei care au puterea să construiască, să tămăduiască, să inspire celorlalţi sentimentul că se poate, ce se va alege de biata ţară? Tineţi minte că ne puneam întrebarea aceasta mereu, acum 30 de ani şi o socoteam argumentul suprem al iubirii? Ei bine, cei care mai reuşesc să o găsească în minte sunt fericiţi. Dar aceştia sunt tot mai puţini. La serviciul de paşapoarte e coadă în fiecare zi. Speranţa a murit încet, dar sigur şi renaşte cu documentul în mână. Dar poate că aceasta este şansa naţiunii. Resursa umană a României este constantă, aşa că să plecăm, că poate într-o zi ne vom întoarce. Vom putea să le împărtăşim celor care nu au avut curajul să plece o lecţie de viaţă.

Reveniţi acasă din ţări unde legile se respectă, unde cine munceşte nu e fraier, unde vânzătoarele nu au aerul că-ţi fac o favoare, unde oamenii cer servicii de calitate pentru că altfel îşi caută alt furnizor, iar o hârtie aruncată pe jos te costă 100 de euro, ne vom transforma în dascăli de civilizaţie pentru „uteciştii de ieri”, „comuniştii de astăzi”. Ne vom întoarce cu paşi fericiţi pe plaiurile natale și vom descoperi că la televizor este aceeaşi „placă stricată” care se repetă de 30 de ani. Pentru că ei nu pleacă niciodată! Nu au niciun motiv. Au case de peste 1.000 mp, conturi în valută cu cinci sau șase zerouri, maşini scumpe, nu au credite bancare reale şi nici rate la casă. România e toată numai şi numai a lor!

Anticii spuneau: „Ubi bene ibi patria!”. Adică patria este acolo unde îţi este bine. De fapt, patria este mai curând un sentiment şi nu o doctrină şi de aceea e percepută în mod atât de diferit de oameni. Nu doresc să ţin lecţii de patriotism, să spun că dacă pleci din ţară, dacă emigrezi, eşti un trădător sau un laş. Dimpotrivă. Pe imigranții români care au reușit să trimită în țară miliarde de euro, cei ale căror cultură, inteligență, competență și comportament civilizat sunt greu de contestat în țările lor adoptive, îi consider adevărați eroi. Pentru că aduc un plus de valoare României și contribuie la imaginea acesteia acolo unde muncesc și trăiesc. Gratuit!

Pe de altă parte, nu îmi face plăcere să cred că în România trăiesc doar oameni imperfecţi, securişti corupţi, comunişti, manelişti, toţi de-a valma şi că de aceea singura soluţie este să te îndrepţi spre alte zări. Desigur că nu! Există români care au avut dintotdeauna valoare, pe care o păstrează cu sfinţenie şi astăzi şi o transmit mai departe urmaşilor lor, dar aceştia sunt din păcate atât de puţini, mult prea puţini raportaţi la marea masă manelizată şi coruptă. În momentul de faţă, termenul de patrie ar merita să fie redefinit, în condiţiile în care astăzi se poate circula mult mai uşor dintr-un loc în altul, identităţile multiple sunt adesea un avantaj, iar graniţele sunt tot mai largi. De ce ai depinde doar de un singur spaţiu, în aceste condiţii?

Exasperare, neputinţă, debandadă, birocraţie, corupţie, minciună – sunt doar câteva dintre motivele invocate pentru a pleca din ţară. Pe celălalt talger al balanţei se pot pune nevoia de familie şi de prieteni, dorinţa de implicare pentru a schimba lucrurile în bine, un mod de viaţă mai simplu în România.

„America e în criză! Europa e în criză! Rusia e în criză! China şi Japonia sunt în criză!” De unde să ne mai fie și nouă bine?! Hotărât lucru că şi noi suntem în criză! Doar cine nu are ochi nu vede! În mod natural, oamenii tind să ia lucrurile în serios! Să le iei în glumă cere antrenament, bună dispoziţie, umor şi un pic de filosofie a bunului simţ. Nu se găsesc pe toate drumurile şi nici nu cresc singure din pământ, ca iarba. Cer educaţie, cultură, ca să aibă din ce să se hrănească. Sub bombardamentul emisiunilor „fluviu” ale unor televiziuni care ar face orice doar să îşi crească cota de piaţă şi să îşi ridice veniturile din publicitatea pe care o vând pe cât nu face (unde se dezbat, se frământă, se „bolmojesc”, se oblojesc, se potcovesc, se umflă şi se dezumflă evenimentele curente din spaţiul public şi politic al României), nu puţini sunt cei care au început să creadă că, dacă o mai ţinem mult aşa, nu mai apucăm să mai trecem mâine strada, că musai dă apocalipsa peste noi! Un difuz şi apăsător sentiment de „fin du monde” se aşterne peste conştiinţa colectivă a României.

Guvernul nu poate să mai guverneze de „gura şi protestele” celor din stradă; preşedintele ales nu poate să mai prezideze din cauza „guvernului de bandiți” pe mâna căruia a „încăput biata ţară”; procurorii nu pot să mai „procureze” că le-a luat Curtea Constituţională de la gură pâinea „abuzului în serviciu”; Parlamentul nu are ce să mai parlamenteze când toată lumea parlamentează ba pe stradă, ba la televizor, ba pe Facebook, ba pe unde apucă; judecătorii nu mai pot să judece limpede căci legile se schimbă şi se anulează după cum bate vântul.

Cât despre administraţia ţării, ea nu mai administrează de multă vreme decât afacerile „băieţilor deştepţi”, plantaţi de partide şi servicii în poziţii cheie, ca să fie la nevoie bani negri pentru campanii electorale albe, iar ei, că de, sunt și ei oameni, să aibă un viitor, cât de cât asigurat! Vorba lui Caragiale, „Criză teribilă, monşer!” Ne place, nu ne place, asta este România de astăzi! Și atunci, se repetă din nou, iar și iar, întrebarea: „Merită sau nu să emigrăm?”

Autor: Kasandra Kalmann-Năsăudean – Director editorial al publicației „Occidentul Românesc”, jurnalist investigații, membru CCNMA.

Citește și