Pamfil Şeicaru – „Un patriot român şi eminent ziarist”
„Mă numesc Pamfil Şeicaru, născut în anul 1894, luna aprilie… Am intrat în presa cotidiană în aprilie 1918, după ce am fost demobilizat şi de atunci am continuat să fiu comentator al evenimentelor politice interne şi externe, colaborând succesiv la diverse ziare şi reviste. În 1923 am fost angajat la ziarul Cuvântul, ca şef-redactor, proprietar fiind ing. Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat de mine. În anul 1924 am fost ales preşedinte al Sindicatului ziariştilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul şi am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societăţi anonime, unde am funcţionat ca director şi redactor-şef… Din ianuarie 1927 şi până la 9 august 1944, când am plecat din ţară, articolul de fond era semnat de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în Parlamentul ţării”. (Revista Magazin, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru”, de Victor Frunză, Editura Victor Frunză, 2001)
Ca în orice altă profesie, jurnalismul are reprezentanţi care rămân ca repere în istoria acestei zbuciumate activităţi, în care ţelul suprem este – sau ar trebui să fie – aflarea adevărului. S-a spus, pe bună dreptate, că jurnalistul este ,”câinele de pază al societăţii”, iar el, jurnalistul, ar trebui să fie ochiul care vede ,”enorm”, urechea ce aude ,”monstruos”, riscându-şi uneori viaţa în căutarea adevărului. Nu este o profesie uşoară, nu este una în care partea subiectivă să primeze, ci este – sau ar trebui să fie – acea putere care să pună mereu în lumină faptele, să ,,alimenteze” opinia publică cu ştiri corecte, să se ştie că această categorie socio-profesională este unică prin menirea ei.
Creatori ai spaţiului public virtual, formatori ai opiniei publice sau „câinii de pază ai democraţiei”, cum am mai spus, jurnaliştii au un rol esenţial în lume şi nu este o simplă figură de stil. Fără ei, nu ar exista o agendă publică comună, nu s-ar cunoaşte noutăţile de zi cu zi şi, poate cel mai important, nu s-ar putea ști şi critica injustiţiile sau abuzurile celor care ne guvernează. Statutul jurnalistului este special, datorită dreptului publicului de a fi informat, corelat cu dreptul inviolabil la libera exprimare a jurnalistului. Datoria principală, indiferent de tipul de jurnalism practicat (de investigaţie, de opinie, foto-jurnalism, cultural, economic, medical etc.), este informarea corectă a publicului. Profesia are propriul cod deontologic care enumeră câteva principii care stau la baza practicii jurnalistice, dar spre deosebire de medici, magistraţi sau aviatori, oricine poate deveni jurnalist, fără să aibă nevoie de o acreditare specială.
Nu oricine, însă, poate deveni un jurnalist profesionist şi recunoscut, iar drumul către performanţă începe întotdeauna de jos. Jurnalist eşti non-stop, spun oamenii din breaslă. Cu alte cuvinte, atunci când termini lucrul, continui să fii jurnalist prin felul în care observi şi gândeşti. M-am gândit că cititorii publicaţiei Occidentul Românesc merită să afle câteva date despre un mare ziarist şi scriitor, care şi-a pus amprenta asupra timpului în care şi-a exercitat meseria de jurnalist în mod cu totul deosebit. Este vorba despre Pamfil Şeicaru, considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale (18 aprilie 1894, Buzău, România – 21 octombrie 1980, München, RFG), director al ziarului ,,Curentul”, pe care l-a înfiinţat în anul 1928, cel mai combativ cotidian românesc (cu orientare de dreapta şi, uneori, de extremă dreaptă) în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Pamfil Şeicaru a condus publicaţia până în anul 1944, atunci când a părăsit ţara. Deşi a plecat, el a avut ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susţină cauza României după încetarea războiului. În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că aşa-zisele garanţii militare oferite de Marea Britanie şi Franţa pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. „Activitatea sa publicistică nu a fost dintre cea mai comodă pentru autorităţi. În diverse arhive, civile şi militare, există numeroase articole care i-au fost cenzurate, mai ales în timpul campaniei dinspre Răsărit. În aprilie 1939 a fost singurul ziarist român care a prezis că faimoasele garanţii franco-britanice aveau să se dovedească fără valoare. Figurează la loc de cinste în istoria încă nescrisă a presei române polemica pe care a purtat-o în paginile „Curentului” cu comentatorul britanic Wickham Steed, care, prin intervenţiile sale în emisiunile postului de radio BBC, inducea în eroare opinia publică românească asupra raţiunii participării României la un război pe care şi-l dorise” (Mihai Pelin): în faţa pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare şi abia după asta să garanteze şi frontierele altor ţări”. Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939 a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a ţărilor mici şi mijlocii din Europa acelui timp.
Licenţiat în drept, Pamfil Şeicaru a luat parte ca ofiţer la operaţiile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu Ordin de zi pe Armată. A fost deputat în Parlamentul României în 1928, 1931 şi în 1933. Ziarist de mare talent, a fost director al ziarului ,,Bucovina” (Cernăuţi) şi a participat la editarea revistei ,,Gândirea”. Din 1945 se stabileşte în Spania, la Palma de Mallorca, până în 1953 şi apoi la Madrid, până în 1974, unde a publicat o ediţie trimestrială a ziarului „Curentul” şi, pentru câtva timp, publicaţia „Liberty and Justice”. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau. La moartea sa, în octombrie 1980, premierul Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român şi eminent ziarist: „Moştenirea pe care a lăsat-o compatrioţilor săi este lupta pentru dreptate, omenie şi pace”.
Cred că este interesant de menţionat părerea celebrului ziarist despre clasa politică românească din vremea sa: ,,Această minoritate reprezenta ţara minciunii constituţionale. Această minoritate zădărnicea orice acţiune menită să folosească ţării… Confiscase conducerea Statului şi, rând pe rând, treceau pe la guvern ca adevărate trupe de ocupaţie, grăbite să-şi facă provizii, nepăsătoare de ce s-ar putea să se întâmple a doua zi. Ce valoare au delimitările dintre partide, etichetele, presupusele deosebiri de ideologie – când în compoziţia lor, în metodele lor de lucru erau de o deprimantă asemănare? Însăşi uşurinţa cu care migraţiunile dintr-un partid într-altul erau posibile indică o similitudine de climat politic. De fapt, am avut un singur partid care a stat nemişcat la guvern de la Unire şi până azi: partidul nepăsării naţionale”.
Pamfil Şeicaru scrie fără menajamente despre politica externă a României interbelice: „Prizonieri ai unei iluzii, noi nu ne-am mai trudit să ne croim un drum al nostru, pentru siguranţa noastră, formula magică «marii noştri aliaţi» socotind-o suficientă. Tot sistemul nostru de alianţe nu este decât realizarea sistemului de siguranţă al Franţei faţă de eventualitatea unei revanşe germane. Biată nălucă; biet romantism al politicii noastre externe!”. După 23 august 1944 şi instalarea regimului comunist la putere, Pamfil Şeicaru a fost judecat în procesul ziariştilor „criminali de război vinovaţi de dezastrul ţării” (22 mai – 4 iunie 1945) şi condamnat „la pedeapsa capitală şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă”. Graţiat în secret de Nicolae Ceauşescu în 1966, celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977 la Bucureşti.
În perioada exilului, Pamfil Şeicaru a scris şapte cărţi care demonstrează că marele ziarist a ştiut şi a simţit evenimentele care se derulau sub ochii lui, a înţeles ceea ce se întâmplă în bătrâna Europă: Pax Americana o Pax Sovietica (1947); Dotla. Să rămână doar cenuşa (1948); Istoria partidelor politice în România (1959); La Roumanie dans la Grande Guerre (1968); Karl Marx – Însemnări despre România (1968); Die Donau – Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen (1975) – ,,Dunărea – fluviu a cinci mări. O problemă europeană în lumina controverselor româno-sovietice”; Adevăruri care trebuie amintite (1980). Pamfil Şeicaru rămâne, aşadar, un nume, un destin care a marcat istoria jurnalismului românesc, dar şi european.
Autor: Pușa Roth (București – România)
Jurnalist, dramaturg, membru a Uniunii Scriitorilor din România, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc din anul 2012.