Orice „mucegai” se crede rudă cu Penicilina
Bunul-simț, iată un termen des folosit în viața cotidiană. Oamenii, în diferite împrejurări apelează cel puțin teoretic la folosirea termenului, iar alții pretind că ar fi chiar posesori ai acestei stări. Nu există o definiție exactă și cuprinzătoare a bunului-simț, însă cugetările despre această calitate abundă din plin.
La prima vedere se poate spune că bunul-simț reprezintă capacitatea omului bazată pe viața cotidiană de a judeca și de a aprecia just oamenii, lucrurile și evenimentele, în scopul de a trăi viața frumos, fără a pricinui suferință sau disconfort semenului de relaționare. Cu alte cuvinte, înseamnă atitudinea de a respecta niște reguli de conviețuire bazate pe principiul „Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.
Bazându-ne pe acest mod de gândire putem afirma că bunul-simț este o măsură a bunei-creșteri, a bunei-cuviințe, a respectului pentru cei din jur. Așadar, trebuie să existe un bun-simț în orice civilizație. Bunul-simț nu este un instant, nu este dat de undeva și nu este dobândit, nici măcar ereditar. Acesta se învață, iar responsabilă pentru deprinderea lui este chiar persoana în cauză. Evident, acest lucru depinde de educația primită în familie, iar mai apoi de cultivarea progresivă în sistemul de învățământ. Realitatea demonstrează însă că educația primită nu constituie neapărat o garanție sigură că o persoană va face bine în momentele de provocare.
Generozitate, bun-simț, bună-voință. Pentru mulți sunt cuvinte care s-au prăfuit de multă vreme în dicționar… Observ cu bucurie că în țările civilizate există un interes din ce în ce mai mare pentru cursurile de bune maniere, pentru crearea unui mediu de lucru cât mai prietenos, pentru relații umane cât mai benefice. Din păcate, unii dintre noi nu suntem interesați de așa ceva.
Deși ne lăudăm că trăim în străinătate de cel puțin un deceniu, că suntem vorbitori a „trei” sau „cinci limbi străine” (oare?!), că deținem „vile și mașini de lux fără număr”, că „nu lucrăm și nu avem de-a face cu români numai cu străini” (pe bune?!), păstrăm în comportamentul nostru de zi cu zi aceleași metehne.
Avem șansa să trăim în țări civilizate, să ne reinventăm și să pornim o viață nouă de la zero, să ne debarasăm de obiceiurile comuniste și să învățăm de la cei care ne-au adoptat tot ce considerăm că poate fi benefic pentru noi și familiile noastre. Cu toate acestea, continuăm să ne evidențiem prin același comportament comunisto securist pe care l-am importat cu noi: suntem preocupați în permanență de „capra vecinului”; încercăm să părem ceea ce nu am fost niciodată; utilizăm la maximum – și în orice situație – obrăznicia și minciuna; dacă nu avem motive să denigrăm pe cineva care ni se pare că e mai bun decât noi, inventăm, facem scenarii, intrăm cu bocancii grei în viața celorlalți fără pic de rușine și lovim fără milă; ridicăm tupeul, obrăznicia și nesimțirea la rang de aptitudini utile pentru reușita în viață; apreciem tupeiștii și-i considerăm slabi pe oamenii bine-voitori; profităm de generozitatea oamenilor din jurul nostru cât mai mult posibil; deși conștientizăm că suntem departe de ceea ce pretindem a fi, continuăm să ne impunem prin duritate, obrăznicie și minciună. Cum s-ar spune: multă lume, puțini oameni!
Și tot în țările civilizate se vorbește despre beneficiile gândirii pozitive, dar unii dintre noi am vrea ca întâi ceilalți să fie pozitivi și apoi o să încercăm și noi… Toată lumea oftează după gesturi ca sărutatul mâinii sau ridicarea pălăriei în semn de salut. La noi nu mai sunt la modă. Primele, pentru că doamnele s-au „emancipat” și majoritatea timpului și-l petrec pe Facebook sau butonând telefonul mobil de ultimă modă, celelalte pentru că domnii nu mai poartă… pălării.
Acasă, în România, generozitatea a devenit spectacol de televiziune. Lipsa bunului-simț la fel. De ce să fii bun dacă nu te vede nimeni, de ce să ai bun-simț când se apreciază tupeul, minciuna și obrăznicia?! Și totuși, așa cum occidentalii ne-au inspirat în atâtea direcții, n-am putea oare să ne lăsăm inspirați și de aceste aspecte? N-am putea ca în micul nostru univers de familie, de grup, de prieteni, de muncă, să fim generoși, amabili și bine-voitori unii cu ceilalți?!
Nu doresc a jigni pe nimeni, dar e frustrant și dureros să observi comportamentul benefic al altor nații, modul de a se bucura unii de realizările celorlalți, de a se mândri sincer, fără falsitate și ipocrizie, de toți cei care prin propriile forțe s-au reinventat în țările lor de adopție, au luat viața în piept de la zero și au ajuns pe cupola succesului de unde nimeni și nimic nu-i mai poate da jos. Nici măcar invidia, răutatea și micimea unora.
În țările civilizate, în marea lor majoritate, oamenii se respectă unii pe alții pentru că muncesc, creează, se țin de cuvânt, nu mint, nu înșală și nu fură, sunt echilibrați, nu-și pierd cumpătul, nu țipă, nu ridică tonul unii la alții atunci când lucrurile nu ies așa cum le place lor. Au un simț al discernământului și nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorințe ci se mai gândesc și la ceilalți. Își cunosc locul și rostul pe lume, admit când greșesc, știu să ceară iertare și să ierte.
În zilele acestea, fie că trăim în România sau în străinătate, putem observa cu ușurință dar și cu multă tristețe, o criză spirituală manifestată printr-o alta de autoritate, culmea, pe fondul inflației de autorități. Și autoritatea persoanei umane suportă o eroziune socială în decorul general compus din tot mai mulți indivizi și din tot mai puține persoane. Multă lume, puțini oameni sau mult „mucegai” ce se crede rudă cu Penicilina. Un peisaj trist și frustrant totodată.
În Occident justiția este legea! Iar legea este încercarea omului de a stabili principiile bunei-cuviințe. Buna-cuviință nu este marfă de schimb. Nu e câștig, nu e fraudă! Nimeni nu cumpără, nimeni nu vinde. Buna-cuviință este ceea ce ne-a învățat pe fiecare dintre noi cândva, mama sau bunica…
Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean – Director editorial la Occidentul Românesc, economist, analist financiar independent, scriitor și jurnalist de investigații, membru CCNMA.