Un an împreună – La mulți ani!

„Ce faci?“, mă întreabă din priviri soţul, mirat că mă găseşte răsfoind cu maximă concentrare colecţia anului precedent din „Occidentul Românesc”. El este cel care mi-a inoculat microbul ordinii nemţeşti şi, implicit, arhivatul metodic, organizat. Dar tot îi vine greu să priceapă avântul care mă cuprinde la răstimpuri, când mă reped asupra ziarului, căutând înfrigurată te miri ce: numărul de telefon al Serviciului Consular, data naşterii lui Eminescu, o reţetă de piftie, sau calendarul creştin ortodox. Oare când pică Paştile în România? Dar onomastica mătuşii Teodora? „Occidentul Românesc” le ştie pe toate. Azi fac o copie xerox după sfatul psihologului, pentru prietena mea care nu se mai înţelege cu fiul ei, adolescent; mâine caut pentru gestionarul român de la alimentara din colţ, o lămurire cu privire la pensia comunitară.
Un anişor împlineşte ziarul nostru; e tânăr, dar bun la toate, ca o cheie franceză. Mai abitir ca un om mare! Sunt mândră că fac parte din colectivul lui. Şi asta fără întrerupere, încă de la prima apariţie. Nu-i de ici, colo, căci fluctuaţia se poartă în zilele noastre, când e la modă să fii mobil, să te adaptezi. S-a adaptat şi „Occidentul Românesc”, din mers şi fără sunare de trâmbiţe, dar a rămas fidel dezideratului de la înfiinţare. Anume, de a informa complet şi, pe cât posibil, nepărtinitor.
Aniversarea e prilej de bilanţ, mi-am zis şi m-am apucat de treabă, luând încă odată fiecare număr la citit. „Ingrată ocupaţie”, conchid după prima ochire, confruntată cu un top de hârtie de dimensiuni deloc neglijabile. Aş fi putut, fireşte, să deschid calculatorul şi să răsfoiesc ediţiile de pe ecran, salvate în internet, în virtualul care iartă şi conservă. Făceam un inventar din perspectiva vulturului, scăpam ieftin, mă achitam satisfăcător şi gata! N-am putut! De ce? Pentru că e păcat să pierdem, şi eu şi cititorii, asemenea ocazie rară, de adevărat festin jurnalistic.
O iau pe puncte şi încep cu aspectul formal. La prima atingere, prin buricele degetelor, publicaţia ne pătrunde direct, fără intermediari. Pe vremuri circula axioma „hârtia e răbătoare”. În zilele noastre e altfel: acum hârtia e cea care fixează, spre deosebire de wikipedia, google sau „punct-com”, care îşi schimbă părerea de la o secundă la alta. Internetul iartă şi binecuvântează multe, vrute şi nevrute, scrise de cine vrea şi poate, fără nevoia de a corecta sau verifica. Suportul tradiţional, de hârtie, în loc să dispară, se impune şi e îndrăgit, nu numai printre nostalgici. Aşadar, „scripta manent” e unul din aspectele la care „Occidentul Românesc” punctează cu brio. Un ziar pe hârtie e infinit mai costisitor, dar şi mai impunător decât un blog din internet. Nu oricine se avântă în aşa aventură investiţională. Cu atât mai mult merită evidenţiat succesul unei atari cutezanţe.
În dreptul articolelor semnează autori din carne şi oase, nu pseudonime de avataruri. Sunt oameni cu pregătire, dar şi cu convingere, care îşi asumă riscuri pentru ceea ce spun, cu bune şi rele. Vertical stil, demn de ridicat pălăria! Cine are ceva de îndreptat, e binevenit şi invitat s-o facă, pentru că loc este pentru toată lumea, câtă vreme nu rămânem încremeniţi în contemplare, fără curajul la replică.
Şi iată cum, din zbor, am atins acum punctul secund al analizei, cel care depăşeşte aspectul material şi pătrunde în adâncime, spre dreptul la opinie. „Posibilitatea de a exprima o părere, chiar şi cea mai neghioabă dintre ele, fără a fi pedepsit pentru ea – aceasta este definiţia cea mai pură a libertăţii”, spunea cândva un îndrăgostit de libertate. Parcă ne-a luat vorba din gură. Pentru noi, cititorii ziarului românilor din Spania (Occidentul Românesc), pentru că am plecat din România mânaţi de setea de a fi noi înşine, fără ascunzişuri şi fără compromisuri, libertatea a devenit o condiţie de viaţă de la sine înţeleasă. Singurul amendament la axioma de mai sus, legat de ziar, este că eu una n-am găsit neghiobii prin paginile sale, chiar dacă am căutat cu acribie. Poate pentru că s-au molipsit şi redactorii noştri de la neamurile care ne-au adoptat, cântărind limba de două ori în gură, înainte de a polua mediul cu supoziţii sau cu teorii fără acoperire. Fireşte, sunt frecvente luările de poziţie încărcate de critică şi de obidă pătimaşă. Nu lipsesc nici reportajele necruţătoare la adresa delicvenţei, crimei organizate, lipsei de omenie sau spiritului trădător al unora din concetăţenii noştri, nedemni deţinători de putere de prin ţară sau din afara graniţelor. Dar articolele sunt dublate de documentări riguroase, bazate pe date reale şi pe analize la faţa locului. Aşa ne-a obişnuit spre exemplu profesionistul în jurnalistică, „ziaristul de serviciu”, care ne-a revelat în serial, „misterele” întunecate ale Consulatului de la Madrid.
Arzătoare subiecte, dar nu-i aşa că ne ating, din moment ce le descriem şi le înfierăm? Ce dovadă mai convingătoare că ne pasă, se mai poate aştepta? Superbă e enunţarea axiomei noastre prin una dintre personalităţile române cele mai respectate, pe care am avut onoarea să o intervievăm în prag de vară. Conaţionalul nostru româno-spaniol, compozitorul şi interpretul de muzică rock Nicu Covaci, fondator al legendarului grup Phoenix, ne îndeamnă „Descoperă-ţi şira spinării şi învaţă să spui NU!”. Interviul său sădeşte soare în sufletele noastre, electrizează spiritele şi ne scutură întru demnitate, întru dorul de a ne regăsi pe un plan mai înalt. Mesajul său e simplu şi sublim: vom supravieţui şi aici, doar aparent izolaţi, cu toate acestea, în mod miraculos, împreună.
Graţie cui? Ei bine, nu numai, dar îndrăznesc să cred că în mare măsură datorită asociaţiilor culturale şi publicaţiei „Occidentul Românesc”, care ne ţin la curent cu pulsul vremii şi cu ştirile care ne afectează, prin spaţiul vast în care ne-a răsfirat mâna hazardului, pe suprafaţa Peninsulei Iberice. Şi iată cum alunec spre cel de-al treilea capitol al caracterizării, cel al finalităţii publicaţiei „Occidentul Românesc”, ziarul GRATUIT, care apare lunar, în LIMBA ROMÂNĂ şi se distribuie ÎN TOATĂ SPANIA. Vi se pare puţin? Nu cred.
„Cui prodest” – se-ntreabă latinul, sau, pe româneşte, cine profită de pe urma ziarului nostru? În niciun caz noi, cei care-l facem! Cel puţin nu sub aspect material, pentru că majoritatea membrilor echipei redacţionale suntem benevoli, fără remuneraţie. Scriem din pasiune şi cu maximum de profesionalism de care suntem capabili. Ne drămuim timpul de scris, prin răgazurile rare pe care ni le putem crea, în afara cotidianului aglomerat din patria adoptivă, dar cu gândul la România în care ne-am născut.
De câştigat avem de pe urma lui cu toţii, fireşte. E primul răspuns care ne vine în minte, nu fără dreptate. Pentru că, „Occidentul Românesc” ne hrăneşte cu informaţiile vitale pentru situaţiile cu care ne confruntăm aici: de la acte notariale, taxe consulare, drepturi cetăţeneşti, mijloace de exprimare, până la oportunităţi de afaceri, modalităţi de educaţie şi perfecţionare, oferte de muncă, sfatul medicului, familiarizarea cu ţara de reşedinţă sau ştirile nealterate despre evoluţia evenimentelor politice din România şi din Spania. Aşa este, noi suntem primii care aflăm din paginile sale ce se mai întâmplă în lume, dar să nu uităm că, deşi probabil nu ne pot citi, spaniolii înşişi, îşi formează o cu totul altă părere despre noi, când văd că mai existăm şi sub o formă coerentă, civilizată, negru pe alb, nu doar ca un zvon de senzaţie pe la ştirile ocazionale de subsol de prin paginile ziarelor lor naţionale.
Există dealtfel în fiecare număr din „Occidentul Românesc” o pagină editată complet în limba spaniolă, din care se desprind activităţi culturale de prima mână, iniţiative de absolut vârf din planul dialogului dintre culturi. Cine are ochi, să vadă! Şi garantez că ne văd cu ochi buni, la propriu şi la figurat, cei care îi îndreaptă spre noi, cum a făcut şi Alteţa Sa, Regina Sofia, când a admirat expoziţia de fotografii realiste, din Bucureştiul plin de contraste (încă un eveniment despre care tot din paginile ziarului aflăm).
Încă de la primul număr, apărut în luna martie, anul trecut, aflăm prin gura unui bun cunoscător al românilor şi spaniolilor, directorul celor două Centre Hispano-Române din zona Madrid, Domnul Daniel Velásquez, că în fapt popoarele noastre se aseamănă până la suprapunere. Citez: „Românii sunt mândri, muncitori şi, într-o oarecare măsură, suspicioşi”. Cât despre spanioli, caracterizarea, tot în trei cuvinte, este următoarea: „mândri, muncitori şi, la fel ca românii, suspicioşi”. Să ne mai mirăm că ne simţim bine aici? Mai bine ne felicităm pentru fericita alegere. Altfel spus, loc mai bun nici că se putea găsi, pentru a ne construi aici o a doua soartă, din nou, tot într-un fel de acasă. V-aţi gândit vreodată la faptul că „acasă” e un cuvânt comun castilianei şi românei? Nu e o întâmplare.
Programul activităţilor Centrelor Culturale Româno-Spaniole menţionate mai sus, face parte din fiecare număr lunar al ziarului nostru. Mai mare dragul să participi la evantaiul de activităţi, atât de vast încât fiecare îşi va găsi ceva pe gustul său: expoziţii, simpozioane, concerte, ateliere pentru copii, concursuri literare etc. Harnic şi consecvent, ziarul e prezent la toate şi informează cuprinzător.
Ediţia din aprilie continuă tradiţia de primăvară, făcând trecerea de la ghiocelul care îmbobocea cu primul număr, la iepuraşii de Paşte. Tot ea ne atenţionează asupra unor escroci, care ţin neapărat la tradiţia … păcălelilor de aprilie şi trag pe sfoară românii din Spania. Editorialul fondatoarei şi redactorului nostru şef, Doamna Kasandra Kalmann-Năsăudean, punctează din nou problemele de mentalitate la care mai avem de lucrat. De data aceasta ne propune reflecţia pe tema felului exemplar în care poporul japonez înţelege să-şi asume destinul său tragic, după catastrofa cutremurului şi accidentului atomic. Comportamentul lor ne poate servi drept bun exemplu. Stilul Domniei Sale, inconfundabil, de ziarist profesionist, ne va însoţi de acum în fiecare număr. În pagina a treia, vom găsi mereu de aici înainte teme actuale care ne ating pe toţi, imbold la dezbatere şi reflecţie.
Treptat se conturează temele majore, articolele şi autorii. Domeniile sunt din ce în ce mai diverse. Predomină reportajele despre românii din diasporă, mulţi dintre ei cu cariere exemplare şi cu performanţe demne de admiraţie, dar nu lipsesc nici rubricile permanente pe teme mai largi: originile limbii române, clasici ai literaturii române, sfatul psihologului, asistenţă juridică, interviurile cu personalităţi prestigioase, corespondenţele de peste Ocean, spiritualitate, tradiţiile româneşti, reţete savuroase, concursuri, muzică, poezie, stil de viaţă sănătos, stil şi eleganţă, sport. În special, rubrica sub semnul inimii albastre – apelul umanitar pentru sprijinul unor români loviţi de soartă – merită o menţiune specială. Campania umanitară „strigăt de disperare” a reuşit să colecteze o parte din fondurile necesare achiziţionării unui scaun medical special pentru bolnavul Alin Rus, aducând o rază de lumină în viaţa familiei sale.
Ar fi hazardat să încerc o enumerare a tuturor autorilor care contribuie la completarea repertoriului atât de variat al ziarului „Occidentului Românesc”. Prea mare ar fi riscul de a omite pe cineva, pe nedrept. Cred că sunt în asentimentul tuturor dacă le adresez din inimă un mesaj de recunoştinţă pentru performanţa lor excepţională. Parafrazând mottoul: „carte frumoasă, cinste cui te-a scris” aş zice fără şovăire: „ziar frumos, cinste cui te-a zămislit”. Pun însă majusculă în dreptul celor doi fondatori – Doamna Kasandra Kalmann-Năsăudean şi Domnul Florin Valentin Barbu – precum şi coordonatorului de proiect, Domnul Michael Harrison Cronkite, fără de care mai mult ca sigur nimic din toate aceastea nu ar fi fost posibil.
Continuând răsfoitul, îmi dau bineţe florile de liliac ale lunii mai şi cireşele în pârg ale lunii iunie, simboluri plasate cu drag pe prima pagină, de o echipă de graficieni care şi-a dat de fiecare dată concursul pentru aspectul ireproşabil, bine echilibrat al ziarului, în culori vibrante. Simbolurile adaptate anotimpului, plasate în colţul din dreapta sus al primei pagini, sunt doar unul din numeroasele detalii, care nu sar în ochi la prima vedere, dar contribuie hotărâtor la imaginea profesionistă de ansamblu. V-o spun cu musca pe căciulă şi cu informaţii de insider, pentru că nu odată am fost dojenită pentru calitatea neîndestulătoare a unora din fotografiile livrate pe lângă câte un articol: dacă este să fie un ziar bun, atunci criteriile de calitate la „Occidentul Românesc” se aplică de la excepţional în sus, până în cel mai infim amănunt.
Odată cu venirea toamnei, ziarul relatează şi despre efectele nefaste ale crizei, inclusiv despre românii nevoiţi să se întoarcă la vatră. Valorificând experienţa acumulată în străinătate, unii dintre ei şi-au deschis propriile afaceri, dar ironia soartei face să nu prea aibă cu cine să lucreze. Amuzantă e constatarea unui agricultor, care şi-a construit un solar după modelul din Spania, dar foloseşte la polenizare bondari belgieni, „pentru că şi ei sunt mai harnici decât cei din România” (sic!). Iată că soluţii se găsesc, indiferent cât de complexe ar fi problemele, căci românii sunt ingenioşi şi inventivi din naştere.
În diaspora, se duc şi se reduc românii, nu e ceva nou. La fel şi politicienii: „Guvernele se duc, ţara rămâne” se intitulează editorialul din numărul lunii trecute, cu accent amar pe datoria imensă acumulată pe cap de locuitor, moştenire funestă pentru generaţiile viitoare. Liberatea de a ne alege propriul drum e la latitudinea fiecăruia. Se simte îndemnul mult mai important: acela de a fi oameni, indiferent unde ne aflăm.
Nu întâmplător anul 2012 este dedicat scriitorului I.L. Caragiale, cel care a reuşit ca nimeni altul să ironizeze demagogia, confruntându-ne cu o oglindă, ca o lupă imaginară. Tot de la el provine şi citatul folosit de autoarea Puşa Roth în paginile ediţiei din luna februarie, care rezumă menirea jurnalismului de calitate: „Într-o ţară tânără ca a noastră, intrată de curând în sistema constituţională şi în concertul marilor puteri, gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice. Gazetarul prin urmare, este brutarul inteligenţii.” Să ne dorim aşadar pentru „Occidentul Românesc” un cuptor „de aur”, în care să se coacă aluatul unei pâini spirituale demne de zilele noastre cele mai bune!

Gabriela Căluţiu Sonnenberg – Benissa