„Nu pot scrie decât românește, în altă limbă nu simt nimic”

Despre experiența emigrării în perioada regimului comunist. Un interviu cu Letiția Vladislav, care locuiește, alternativ, în trei țări: Germania, Spania și Brazilia. Așadar, viziunea sa despre capacitatea de adaptare a românilor la viața în străinătate este mult mai complexă.

Ani Bradea: Pentru început, vă invit să vă faceți o scurtă prezentare și să precizați, vă rog, când ați plecat din România și, mai ales, unde ați plecat?

Letiția Vladislav: Numele meu este Letiția Vladislav, am absolvit filologia la Universitatea din București, aproape doi ani am lucrat la o școală, ca suplinitoare, apoi la Radio România. Am plecat din țară în Germania, în anul 1981, legal, după ce am așteptat doi ani ca cererea de emigrare să fie aprobată de către autoritățile comuniste. Până în acel moment, am scris și am publicat în reviste culturale, precum și un volum, aveam deja două cărți apărute. În prezent sunt pensionară, locuiesc în Germania, dar și în Spania (o bună parte din an), și, din doi în doi ani, plec pentru o perioadă de timp în Brazilia.

Ani Bradea: În ce context, socio-familial, ați hotărât să emigrați? Povestiți-mi puțin despre situația dvs. și a familiei dvs. din acel moment. Care au fost motivele care v-au determinat să luați o asemenea decizie?

Letiția Vladislav: Soțul meu, un foarte capabil geolog, nu se putea realiza profesional sub nicio formă. Am implorat, ne-am umilit, nimic. Rămânea pe loc. Primea oferte din străinătate, pentru a participa la diferite evenimente care aveau loc acolo, lucrările lui fiind cunoscute peste hotare, dar plecau numai cei cu relații sus puse. Până la urmă Institutul Geologic l-a amenințat că va fi transferat la Caransebeș. Devenise incomod. Mai ales cu mine în spate. Scrisesem o scrisoare de protest către Ceaușescu și, spre surprinderea noastră, a fost verificată povestea, dar el tot pe loc a rămas. Așa că am depus actele. Fiind de origine germană am hotărât să plecăm în Germania. Nu am plecat pentru că eram săraci. Nu eram. Aveam un apartament mare, al nostru, câștigam bine, eu aveam succes. Am lăsat totul în urmă. Aveam treizeci de ani, publicasem două cărți foarte bine văzute, una premiată, cu cronici fantastice, făceam emisiuni la Radio, care aveau succes, aveam tot viitorul înainte. Tensiunea profesională a soțului începuse să se simtă în casă. Certurile erau tot mai dese, nemulțumirile deveniseră zilnice, el nu mai avea șanse, eu eram Letiția Vladislav, tânăra de succes, iar el în spatele meu. L-am iubit enorm. Am plecat. Și în urma mea a rămas tot ceea ce construisem cu atâta muncă și atâtea renunțări. Am fost săracă. Visam să scriu și să fiu cineva. Am reușit. Și-apoi am pierdut… Dar mi-am salvat căsnicia. El a suferit mult. Tânjea după munții lui, după Institut, după țară. Deși neamț, era mai român ca toți cei cunoscuți în ultimii ani printre străini. După zece ani soțul meu a murit. Eu am rămas acolo până la pensionare. Mi-am construit o casă în Spania. Unde stau mai bine de cinci luni, an de an. Mai plec și în Brazilia. Nu stau mult. Iubesc acele locuri. Este un sentiment greu de descris. Practic, iubirea mea pentru Brazilia nu are granițe. Mă simt acasă în acele locuri. Vorbesc portugheza braziliană mai mult decât româna. Însă NU POT SCRIE DECÂT ROMÂNEȘTE. În altă limbă nu simt nimic. Sunt goală. Când scriu, întorc timpul în mine. Sunt din nou eu, cea de treizeci de ani.

Ani Bradea: Dintre cei care au răspuns până acum întrebărilor mele, sunteți prima persoană care a plecat din România înainte de 1989. Așadar, experiența emigrării în perioada regimului comunist este o zonă nouă pe care o explorez. De aceea mi-aș dori să-mi vorbiți puțin despre momentul în care ați depus cererea de emigrare și, mai ales, ce s-a întâmplat după aceea? Mă refer la atitudinea autorităților, la repercusiunile, dacă au fost, ale unei asemenea „îndrăzneli”. Din punct de vedere social și profesional, ați avut de suferit, atât dvs. cât și soțul dvs., de la momentul depunerii solicitării și până când ați reușit să plecați?

Letiția Vladislav: Enorm de multe probleme nu am avut. Eu, nu. El, da. De fapt nu era nimic nou. Erai „neiubit”, mureai „neiubit”. Rău era că trebuia să merg o dată pe săptămână la miliție, unde venea cineva, bănuiesc ceva mai cultivat, ce încerca să mă (să ne) convingă să nu plecăm. Până la urmă a renunțat. Hotărârea era definitivă. Mergeam acolo, scotea dosarul, ce se umpluse de hârtii, apoi discutam banalități cotidiene. Ba chiar și despre literatură. Uneori sunau noaptea la ușa apartamentului și cereau o cafea. O primeau. Mai venea sectoristul, unul care întreba ca papagalul dacă plecăm sau zicem numai așa. Când am fost să iau documentul cel mai important, că ni s-a aprobat plecarea, m-au îmbrâncit pe scări și m-am rostogolit peste toate treptele până la subsol. Era pe Nicolae Iorga. Și eu eram cu cei mici. S-au speriat teribil. Peste drum era o ambasadă. M-au chemat la ei, am fost văzută de un doctor, eram numai lovită, nu aveam nimic serios. Iar cu documentul acela în mână mi-a trecut și durerea. În concluzie, nu pot spune că am avut probleme foarte grave cu societatea comunistă. Nu eram singurii cu actele depuse.

Ani Bradea: Îmi spuneați mai devreme că în acel an, 1981, când ați părăsit definitiv  România, din punct de vedere profesional, dvs., dar și soțul dvs., aveați realizări importante. Pregătirea călătoriei a presupus și găsirea unei locuințe, a unor locuri de muncă în Germania? Din România comunistă ați avut această posibilitate? În momentul plecării, știați spre ce anume vă îndreptați?

Letiția Vladislav: Noi aveam rude în Germania. Străbunicii soțului se născuseră acolo, aproape toată familie era în Germania. Am stat într-un Centru pentru înregistrarea noilor veniți, căruia noi îi spuneam „Lagăr pentru cei întorși în țara lor”. Am căutat de lucru și am luat totul de la capăt. Prea multe nu știam despre ce ne aștepta. Rudele povesteau, însă, greu de spus, dacă habar n-ai de alt sistem, alți oameni, altă mentalitate. Știam că NIMENI NU NE AȘTEAPTĂ. Rudele ne-au ajutat, dar noi trebuia să începem din nou, nu ei. Vorbind limba nu au fost probleme de comunicare. Soțul a găsit repede un serviciu, bineînțeles ca geolog. Eu am fost ani de zile casnică. Mai lucram câte trei, patru ore pe zi, pentru că, altfel, aveam senzația că-mi cade acoperișul în cap. Trebuia să fac ceva. A fost greu. A fost foarte greu. Am reușit. Soțul mergea chiar la congrese afară din țară. Era apreciat. Rolurile s-au schimbat. Eu nu mai eram decât mamă și soție. Nimic altceva. Asta m-a ros teribil. Scriam pe ascuns, pentru că nu doream să mă vadă soțul. Promisesem că mă voi simți acasă acolo. Nu am fost niciodată acasă în alte locuri. Era țara în care trăiam. Acasă era satul meu și Bucureștiul. Nici acum nu sunt acasă. Am pierdut absolut totul, m-am pierdut pe mine căutând un loc al meu. Nu l-am găsit. Poate sunt prea sensibilă, nu știu… 

Ani Bradea: Povestindu-mi despre problemele întâmpinate cu autoritățile comuniste, despre incidentul în care ați fost agresată odată cu obținerea ultimului document necesar ieșirii din țară, ați amintit de „cei mici”. „Și eu eram cu cei mici” – ați spus. Înțeleg că este vorba despre copiii dvs. Ei cum s-au adaptat acestei schimbări, cum au perceput ei mutarea definitivă, erau de vârstă școlară, sau mai mici?

Letiția Vladislav: Copiii erau mici. Fetița mergea deja la școala germană, iar băiețelul la grădinița germană. Mult contact cu alți copii nu au avut. Deci vorbeau stricat românește. În Germania totul a fost perfect. Prieteni, activități, schimbarea a fost numai de loc. Limba o știau. 

Ani Bradea: Ați afirmat că rolurile s-au schimbat în Germania, între dvs. și soțul dvs., că de data asta el era cel care avea succes, iar dvs. tânjeați după viața împlinită profesional la care ați renunțat plecând din România. Spuneți, de asemenea, că v-a fost foarte greu, dar ați reușit. La ce anume vă referiți? Povestiți-mi puțin despre parcursul dvs. profesional în Germania.

Letiția Vladislav: Eu nu am putut lucra imediat. Copiii fiind mai mici, noi nu am vrut să le agățăm cheile la gât și să-i lăsăm să se hrănească numai cu mezeluri. Deci, mama lor gătea, se ocupa de casă, de copii, citea, dar nu avea serviciu. Când cei mici au crescut, și aș fi putut munci, s-a îmbolnăvit soțul. Chiar în anul extrem de dureros al bolii lui am început să lucrez la o școală din orășelul vecin. Aveam 38 de ani și doream să fiu sigură că-mi voi putea hrănii copiii. Soțul a murit. Eu am împietrit. Devenisem un robot. Casă – școală – cimitir. Nimic altceva. Toți iepurii de pe câmpul ce ducea spre cimitir mă cunoșteau. Nu mai fugeau de mine. Și așa au trecut anii. Când nu ne ajungeau banii lucram la un magazin de încălțăminte, apoi am făcut trei luni curățenie la o expoziție. Două joburi, durerea și stresul m-au ucis. Mi-am pierdut un rinichi. Și am înțeles că trebuie să schimb ceva. Altfel… poate muream. Am vândut casa. Ea îmi lua toți banii. Trebuia s-o plătesc. Era cu împrumut de la bancă. Nimeni nu se gândise la moarte cu zece ani în urmă. Copiii și-au făcut drumul lor în viață. Ba chiar un drum excelent. Am luptat. Carieră n-am făcut. Dar nici nu am trăit pe banii statului. Tot ce am, a fost realizat cu banii mei, munca și oboseala mea. Nimeni nu mă poate arăta cu degetul. Abia acum văd clar. Și sunt mândră de mine. Se poate și de una singură. Dacă vrei cu adevărat.

Ani Bradea: Într-un răspuns anterior mi-ați spus că, odată ajunși în Germania, ați stat într-un fel de „Lagăr pentru cei întorși în țara lor”. Ce anume presupunea această măsură a autorităților germane, ce obligații sau constrângeri vi se impuneau? 

Letiția Vladislav: Nu era o cazemată. Erau blocuri unde locuiau oameni. Veniți de afară, ca noi. Pentru că abia venisem și nimeni nu știa unde va rămâne, în ce sat sau oraș, pentru că mulți aveau rude în alte locuri, am rămas scurtă vreme în acest cartier. Ni se făceau documentele noi, germane. Apoi am plecat unde am dorit noi. Nu aveam constrângeri. Undeva trebuia să dormim. Nimic dur. Absolut normal. Aveam tot ce ne trebuia. Cumva trebuia să ne facem documente noi, să aparținem acelui loc. Puteam merge unde doream. Nimeni nu ne forța să stăm în casă. Nu se chema „Lagăr”. Așa îl numeam noi. Pentru că în acele blocuri locuiau numai etnicii repatriați. Da, cred că trebuie să explic mai bine asta cu „Lagărul”. Noi, cei noi veniți, numeam acest centru „Lagăr”. Nu avea nici ziduri, nici lacăte pe uși. Era centrul de înregistrare a noilor repatriați, pentru a putea primi documente noi. Aveam documente străine. Nu puteam pleca de nebuni să lucrăm cu acte românești, poloneze, rusești, ungurești. Odată ce am fost înregistrați și ne-am căpătat noile acte, am plecat unde am dorit să ne stabilim, ori unde am găsit de lucru.

Ani Bradea: Statul german v-a oferit atunci un ajutor de integrare, existau anumite măsuri de protecție socială menite să-i susțină pe noii veniți până la găsirea unui loc de muncă? Dar în prezent, din ceea ce cunoașteți dvs., cum sunt ajutați imigranții? (Din discuțiile cu alți români stabiliți în Spania, sau Portugalia, am aflat că aceștia numesc Germania, alături de alte state vestice, „paradisuri sociale”).

Letiția Vladislav: Sigur că am fost ajutați. Am primit un fel de ajutor în bani, pentru mâncare și îmbrăcăminte, destul să ne putem plăti și chiria. Nu am ales o vilă, ci un apartament modest, cu trei camere, pe care îl puteam plăti. Nu am abuzat de bunătatea legilor și nici de a oamenilor. Soțul meu a găsit destul de repede o slujbă și nu am mai avut nevoie de ajutor. Nu am avut contacte cu imigranții români. Ceea ce știu, de la prietenii germani, este că acum vin o grămadă de români acolo, abuzează de generozitatea legilor, care sunt foarte umane, unii se declară bolnavi, prin urmare nu pot munci, alții stau prin România și merg acolo din trei în trei luni, ca să nu piardă ajutorul social. Nimeni nu-i cunoaște. Iar ei nu se trădează între ei. Cei cinstiți lucrează din greu. Copiii lor vorbesc nemțește. Sunt perfect integrați. Deci, ca peste tot, sunt oameni și oameni.

Ani Bradea: Ați lucrat doi ani în învățământ în România și, mai târziu, ați fost profesoară în Germania, probabil mai multă vreme. V-aș ruga să faceți o comparație între cele două sisteme de învățământ, ce deosebiri majore ați constatat la cel german, față de ceea ce știați că se practică în învățământul românesc?

Letiția Vladislav: Deosebirile sunt de la cer la pământ. Pe vremea aceea (când eu eram acolo), în țară nu era nimic nou. Material didactic mi-am făcut singură. Totul era cumva șters și plictisitor. Dar copiii doreau să învețe, erau ascultători, respectuoși, harnici. Și săraci. Cu clasa mea am fost și la cinematograf, apoi la o cofetărie. Le plăcea mult înghețata. Majoritatea erau țigani. M-au iubit. Și i-am iubit. În Germania totul mergea strună. Copiii, în general, își doresc să meargă înainte. Cei de aici aveau mai multă încredere în ei. Cu unii sunt și acum prietenă, deși au aproape 40 de ani. Alții nu aveau încredere. Eu veneam din Ost-Block. Deși, cu mâna pe inimă spun, noi, amărâții ăștia avem o super cultură generală. Poate suntem, ori eram, mai slabi într-o anumită direcție, dar putem rămâne cu capul sus în fața celorlalți. Până și unii profesori credeau că sunt mai proastă ca ei. M-am impus. Dar a rămas gustul amar. Până azi. Nu mi-ar plăcea s-o iau de la capăt. Nici aici și nici dincolo. Nu cred că am fost destinată să fiu dăscăliță. De fapt, aveam numai cursul de spaniolă. În rest conduceam, împreună cu alți patru profesori, biblioteca școlii. Să lucrezi printre cărți este o binefacere cerească. 

Ani Bradea: Ați atins un subiect delicat cu acest răspuns. Mă refer la trimiterea spre cărți, lectură, bibliotecă. În România se citește tot mai puțin, spre deloc aș zice. Scriitorii nu mai au cititori, cel mult se citesc între ei, editurile nu mai au desfacere, librăriile acceptă tot mai puține cărți, iar, în acest caz, editurile mici nu au nicio șansă. La modă este subiectul privind analfabeții funcționali, oameni care termină studii, chiar universitare, dar nu sunt capabili să înțeleagă un text. Cum stau lucrurile în străinătate? Având în vedere că sunt trei țări în care dumneavoastră locuiți, ce se întâmplă în Germania, Spania, Brazilia, din acest punct de vedere? Cartea este un produs vandabil acolo?

Letiția Vladislav: DA !!! Până și în Brazilia se citește mai mult decât în țara noastră. Idea că au numai samba și femei aproape goale, este falsă. Lumea citește. Nu știu ce fac cei de la „favela”, cartierele extrem de sărace, cu probleme de droguri si criminalitate. Poate că și acolo, niște copii săraci visează să iasă afară la lumina zilei. De asta sunt sigură. Mereu a fost așa. Și cel de jos are dreptul la o școală. Depinde de el. Se cumpără cărți. Eu comand mereu la o librărie. Și văd că și alții fac la fel. Biblioteca școlii noastre, unde lucram, avea peste 30.000 de volume.

Ani Bradea: În acest an se împlinesc 38 de ani (dacă am socotit eu bine) de când ați părăsit România. În tot acest timp, ați mai fost în vreo călătorie în țară? Dacă da, cum vi s-a părut peste ani, România? Ce schimbări în bine, sau, dimpotrivă, în rău, ați remarcat?

Letiția Vladislav: Singurul contact cu România au fost părinții mei. În țară am fost la doi ani după plecare. Tatăl meu era bolnav. La întoarcere am fost controlați ca bandiții, mașina ne-a fost întoarsă pe dos, până și roțile au fost scoase afară, control corporal și un milion de cuvinte urâte. Ne-au ajutat șoferii camioanelor ce așteptau acolo să montăm totul la loc. Străinii, revoltați, ne-au dat adrese și numere de telefon, să putem protesta. Iar grănicerii unguri, care au văzut totul, ne-au oferit un loc unde am poposit peste noapte. Controlul începuse la cinci seara și se terminase la miezul nopții. La moartea tatălui nu m-au lăsat să intru în țară. Am fost în 1990, o săptămână, trei zile în sat, trei zile în București. Tata nu mai era. Casa mi se părea tristă fără el. Mama tare singură. Plângea mult. Bucureștiul devastat. Peste tot șantiere, unele abandonate, găuri pline de apă, flori și cruci la Universitate, o armată de copii cerșind agresiv pe bulevard, alții, drogați la Sfântu Gheorghe și Gara de Nord. Era o zi cu soare, dar rece. Lipit de un perete, un copilandru gol pușcă. Imaginea m-a cutremurat. Am alergat la Cocor și i-am cumpărat haine. Papuci nu. Mă gândeam să-i dau bani. Când m-am întors, dispăruse. L-am căutat peste tot. Un alt pui de om mi-a spus că este sub pământ și mi-a arătat pe unde intrau. I-am dat niște bani. A luat hainele și a intrat acolo. Mi-a spus că n-ar fi bine să intru, și am rămas afară. A doua zi am plecat. Nu înainte să hrănesc cinci copilași la Universitate. Erau abandonați. Copiii poate aveau zece ani, nu mai mult. Nu mai era acel altădată. Așa ceva nu am văzut înaintea plecării. Înseamnă că acești oameni, aceste familii, aveau sămânța criminalității în ei, dar o ascundeau  perfect. Cine își abandonează copiii, motivând că pleacă afară pentru o viață mai bună, este un criminal. Copiii nu se abandonează! Atât de scârbită am fost, că 13 ani nu am mai intrat în țară. Apoi am venit tot pentru o săptămână. Și din nou o pauză mare. Acasă nu s-a schimbat nimic. Doar că unii oameni dragi mie au murit. Și satul fără ei nu mai avea farmecul din trecut. În  București s-a schimbat totul. Și acolo mi-au murit oameni tare, tare dragi. Am crescut, pot spune, la redacția revistei „Luceafărul”. Erau toți un acasă pentru mine. Cu ei împărțeam bucuriile scrisului și problemele personale. Unii plecaseră. Alții nu mai erau printre noi. A fost ultima dată când i-am văzut pe Laurențiu Ulici și pe Mircea Sântimbreanu. Din 2015 merg în fiecare an. Dacă în trecut am fost șocată de schimbările prea radicale, uneori chiar idioate, acum încerc să-mi descopăr tinerețea prin oraș. Cu durere și răbdare, înțelegere și multă iubire pentru cei rămași, m-am descoperit din nou. Sunt acolo. Este ceva ce nu-mi mai poate lua nimeni. Satul meu, orașul meu, viața mea. Unele lucruri nu mai sunt. Le-au aruncat la gunoi. Păcat. Erau frumoase. Chiar dacă veneau din trecut. Nu putem rade totul pentru a construi o nouă societate. Nu-mi place să mă plimb pe Magheru și să văd numai covrigării, farmacii, Sex Shopuri. Magheru era frumos altădată. Așa cum era. Nu-mi place să mă transform în dac, numai pentru că acum se poartă. Știu atât de puțin despre Dacia. Nu-mi plac exagerările. Goana după bani, o discuție unde nu poți zice nimic fără să nu vezi indignarea din ochii celorlalți: „Ce vrea baba asta, acum este tineretul la rând, nu cei de dinainte de revoluție”. Baba asta s-a întors acasă, pe ruinele propriei vieți. Și n-are de gând să-și  părăsească locul. Acum este conștientă că nu străinătatea te face om, că este o rușine să-ți renegi familia, rădăcinile, gândurile și sentimentele. Iubesc satul meu și Bucureștiul fără margini. Nu sunt sentimentală. Am rădăcinile acolo și vreau să rămână acolo. Aici exist. Acolo trăiesc. Unii nu vor înțelege. Treaba lor. Însă eu simt așa. 

Ani Bradea: Ce credeți că îi lipsește României acum pentru a ajunge din urmă statele mai dezvoltate ale Europei? Și ce credeți că ar trebui să păstrăm din ceea ce avem și ne deosebește de celelalte țări?

Letiția Vladislav: Ce-i lipsește României ? O să răspund punctual:

  1. Când eram la școala generală și mergeam la Orăștie cu ai mei, mama vânzând în fiecare sâmbătă verdețuri la piață, mă uitam ca hipnotizată după străini. Erau altfel. Uneori îl trăgeam pe tata după mine și vorbeam cu ei. Așa am cunoscut fete și băieți de anii mei, cu care am corespondat apoi. Necunoscutul mă atrăgea. Ei veneau din altă lume, erau ca noi, dar gândeau altfel. Deci: fiți curioși, oameni buni, străinii nu mușcă, poate sunt și ei curioși în privința voastră.
  2. Pe vremuri eram închiși într-o colivie. Cei cu relații sus puse puteau vizita alte țări. Ceilalți stăteau acasă. Este important să-ți cunoști țara, dar trebuie să vezi și peste gardul vecinului. Nu ca să-l furi pe vecin. Să te poți compara cu el, să poți concura cu el, să înveți de la el, să impui respect și încredere. Prea ne credem buricul pământului. Nu suntem. Definitiv, nu suntem!
  3. Nu toți pot avea firmă proprie. Este o mentalitate balcanică. Uitați-o! Învățați o meserie, lucrați conștiincios, fiți respectuoși cu voi și cu ceilalți!
  4. După revoluție au ieșit milionarii României afară ca ciupercile după ploaie. Unde și-au ascuns atâția ani averea? Cel fără bani, harnic, serios și corect lucrează, dar are puțin. Copilul lui visează la milioanele bogătașilor. Trebuie să le uitați! Și Becali, când își va lua rămas bun de la viață, va trebui să lase banii la bancă. Nu luăm nimic cu noi.
  5. Uitați mentalitatea „dă doamne să moară și capra vecinului”. Capra nu moare, doar cei care gândesc așa, fac infarct.
  6. Nu uitați: nu România trebuie să facă ceva pentru voi. Voi trebuie să faceți totul pentru România! Va dura mult această schimbare. Eu văd că și acum se gândește ca pe vremea strămoșilor. Că tot se poartă. Este un proces. Revoluția nu a schimbat absolut nimic. Hoția, minciuna, nepotismul, lăcomia, răutatea, invidia, prostia ridicată la nivel parlamentar, vulgaritatea ascunsă sub drapelul țării, sunt probleme imense la care toți ar trebui să lucrăm. Repet: NOI NU SUNTEM BURICUL PĂMÂNTULUI! 
  7. Dacă faceți un pas înainte, lumea va face și ea un pas spre voi.

Un interviu realizat de Ani Bradea – Revista de cultură Tribuna, colaborator al Occidentului Românesc.
Text publicat în Revista de cultură Tribuna nr. 402/1-15 iunie 2019.
Foto: Arhiva personală (Letiția  Vladislav)

Citește și