Nicolae Milescu Spătarul – Printre marile figuri ale culturii universale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

pusa roth

Personalitate marcantă a veacului său, diplomat, filozof, filolog, geograf, etnograf, memorialist şi teolog, Nicolae Milescu sau Neculai Milescu Spătarul s-a născut la 1 iunie 1636, pe moșia tatălui său Gavril, la Mileşti (Vaslui) care era, posibil, de origine aromână.

A învăţat la şcoala de la Trei Ierarhi din Iaşi – Academia Vasiliană, continuându-și studiile la Academia Patriarhiei din Constantinopol (filozofie, teologie, istorie, literatură) şi în Italia (ştiinţe naturale şi matematici), învăţând totodată multe limbi străine (elina, latina, slavona, greaca, turca, araba, chineza), fapt atestat de cronicarul Ion Neculce în ,,O samă de cuvinte”.

În 1655–1658 era grămătic (secretar) al domnului Gheorghe Ştefan al Moldovei, spătar al noului domn Gheorghe Ghica (1658-1659), pe care l-a însoţit apoi în Ţara Românească (1658-1660). Reîntors în Moldova în timpul lui Ştefăniţă Lupu (1660), merge din nou în Ţara Românească (1661-1664), sub Grigore Ghica, acesta numindu-l reprezentant al său (capuchehaie) pe lângă Înalta Poartă din Istanbul. După 1664 peregrinează prin Europa, întâi la Berlin apoi, alături de fostul său domn Gheorghe Ştefan, la Stettin (azi Szczecin, Polonia), cu misiuni din partea acestuia la Stockholm (1666) şi la Paris (1667), revenind în Moldova pentru scurt timp (1668).

La Paris s-a dus să solicite ajutorul lui Ludovic al XIV-lea. Invitat să ia parte la discuțiile asupra ,,transsubstantiatiei”, ce-i pasionau pe teologii timpului, el scrie în greacă și latină opusculul ,,Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens”. A fost cunoscut și sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut funcția de spătar la curtea Țării Românești.

Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ștefăniță Lupu conform lui Ion Neculce, Iliaș Alexandru – după alte surse) pentru a i se potoli presupusele ambiții de a accede la domnie.

Iată cum îl descrie Ion Neculce: „Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moșia lui, pre învățat și cărturar, și știea multe limbi: elinește, slavonește, grecește și turcește. Și era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și cu paloșe, cu soltare tot sîrma la cai. (…) Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de bine și de cinstea ce ave la Ștefăniță-vodă, ce au ședzut și au scris niște hârtii viclene și le-au pus într-un batu sfredelit și le-au trimis la Constantin-vodă cel Batrân Basaraba, în Țara Leșască, ca să se ridice de acolo cu oști, să vie să scoată pre Ștefăniță-vodă din domnie.”

Nicolae Milescu a fost socotit trădător, pedepsit prin tăierea nasului, dar fiindcă era o persoană deosebită, Vodă  nu a lăsat călăul să-i taie nasul cu satârul obișnuit, ci i-a dat hangerul personal: „Scoțând Ștefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat călăul nasul. Și n-au vrut să-l lasă pe călău să-i taie nasul cu cuțitul lui de călău, ce cu hamgeriul lui Ștefăniță-vodă i-au tăiat nasul.” Un om „însemnat” nu mai putea deveni domnitor.

În 1671, cu o scrisoare de recomandare din partea patriarhului Dositei al Ierusalimului, pleacă la Moscova, fiind angajat la Departamentul soliilor (Posolski Prikaz), ca interpret pentru limbile latină, greacă şi română, iar mai târziu, fiind numit şef al traducătorilor din cancelaria diplomatică, rămâne în slujba ţarilor ruşi până la moarte. Se stinge din viaţă la Moscova, în anul 1708.

În perioada aflării la Curtea rusească a sprijinit interesele Țărilor Române, a ajutat numeroase solii la încheierea tratatelor cu Rusia și tot Milescu a mijlocit obţinerea unei tiparniţe pe care mitropolitul Moldovei, Dosoftei dar şi Miron Costin o cereau din Moscova (1679).

La curtea țarului Aleksei și la școala slavo-greco-latină înființată de Petru Movilă, Milescu face o impresie atât de bună, încât țarul îi încredințează diverse misiuni. Reprezentant al curentului grec la curtea țarilor, el compune în rusește un faimos pamflet în care se străduia să dovedească superioritatea culturii și a limbii grecești asupra celei latine.

În 1675, țarul Mihailovici l-a însărcinat să plece cu o misiune în China, spre a culege informații asupra acestei țări și asupra drumurilor ce duc la ea. Descrierea călătoriei sale prin Siberia și jurnalul său de călătorie, precum și scrisorile trimise țarului au o valoare mai mare decât însăși ,,Descrierea Chinei”, care e mai mult o prelucrare a operei iezuitului Martini, la care Spătarul a adaugat capitole noi. Scrierile lui treceau drept izvor principal pentru cunoașterea Asiei. Contemporanii îl considerau o autoritate în chestiunile referitoare la Extremul Orient.

Între 1661 și 1664, pe când se găsea la Istanbul, Nicolae Milescu-Spătarul a tradus în românește ,,Vechiul Testament”, după versiunea ,,Septuagintei” tipărită de protestanți la Frankfurt, în 1597. Traducerea lui a fost revizuită și îndreptată de viitorul mitropolit Dosoftei al Moldovei, pe când era episcop la Roman. Din Moldova, manuscrisul a ajuns la București, dus probabil de fostul episcop de Huși, Mitrofan, și prezentat lui Șerban Cantacuzino în vederea tipăririi. Înainte de a fi dată la tipar, traducerea a fost revăzută și de frații Radu și Șerban Greceanu. Întregul text tradus de Milescu a intrat în „Biblia de la București” din 1688 (reeditată în 1988).

Alături de cărțile necanonice ale ,,Vechiului Testament”, ,,Biblia” din 1688 cuprinde și lucrarea apocrifă ,,Despre raţiunea dominantă”, de asemenea în tălmăcirea lui Milescu Spătarul, şi care reprezintă cea dintâi scriere filozofică tipărită în limba română. Între anii 1675–1678 Nicolae Milescu face celebrul său periplu prin Orient, țarul Aleksei trimițându-l la ambasadă în China, cu care ocazie studiază flora, fauna şi obiceiurile din acele locuri, consemnând observaţiile sale în diverse lucrări ce l-au făcut cunoscut în toată lumea ştiinţifică şi diplomatică a vremii.

Relatarea călătoriei întreprinse, constituie un adevărat document istoric care, pe lângă descrierea moravurilor chinezești, întâlnim aspecte din Siberia și Mongolia. Relatarea călătoriei o va face într-un jurnal scris în rusă ,,Călătoria de-a lungul Siberiei de la Tobolsk până la fortul Nercinsk”, în 5 părţi, şi care este primul memorial de călătorie scris de un român, fiind editată în anul 1888 de G. Sion.

Fazele şi rezultatele acţiunii diplomatice sunt comunicate într-un raport oficial intitulat ,,Documentul de stat al soliei lui Nicolae Spătaru în China (1675-1678)”. ,,Raportul soliei în China” și ,,Descrierea Chinei” au atras atenția nu numai autorităților, savanților și literaților ruși, ci și lumii științifice. Aceste lucrări îl așeză pe Nicolae Milescu între marii etnografi ai lumii și între pionierii sinologiei.

,,Astfel cele trei lucrări ale lui Nicolae Milescu Spătarul – printre cele mai însemnate din întreaga lui activitate cărturărească – deși nu au fost scrise în românește, sunt opera unui învățat român care, prin bogăția de informații inedite asupra Siberiei și Chinei, prin seriozitatea științifică și prin frumusețea expunerii, îl așează printre marile figuri ale culturii universale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.” – Istoria literaturii române, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1964, p. 469.

Autor: Pușa Roth – Scriitor, Jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România/ Senior editor – Occidentul românesc

Articol publicat în ediția tipărită OR a lunii septembrie 2016.

 

Citește și