Mult e(ra?) dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim…

“A vorbi despre limba în care gândeşti, este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”, spunea Nichita Stănescu. Oare câţi dintre românii din Spania – şi nu numai –  mai subscriu la cuvintele marelui nostru poet? Cine mai ţine cont de îndemnul lui Gheorghe Sion – “Limba, ţara, vorbe sfinte / La strămoşi erau; / Vorbiţi, scrieţi româneşte, / Pentru Dumnezeu!”?!

Direct proporţional cu numărul din ce în ce mai ridicat al spaniolilor şi persoanelor de altă naţionalitate ce îşi manifestă interesul pentru învăţarea limbii române, creşte şi numărul românilor – mă refer mai ales la cei care trăiesc în Spania – care se străduiesc, parcă, să-şi uite propria limbă, rămasă o comoară îngropată în amintire. Despre acest fenomen periculos am vorbit cu o persoană avizată, un adevărat ambasador al limbii şi culturii române pe tărâm cervantin, în măsură să-şi spună opiniile pertinente, fondate pe experienţa sa profesională şi de viaţă. Ileana Bucurenciu, Doctor în Filologie la Universitatea din Bucureşti (1982), şi, din septembrie 2003, profesor de limba şi cultura română la Centrul de Limbi Străine din cadrul Universităţii din Alcalá de Henares, a sosit în Spania în anul 1997, cu o bursă de hispanist, după ce predase, printre altele, Cursul Cervantes la Universitatea din Bucureşti. După cum mi-a mărturisit, consideră venirea în Spania o mare şansă, mai ales pentru că putea astfel beneficia de o şedere mai îndelungată alături de soţul său, poet şi ziarist cubanez care, după doi ani de viscole de tot felul în Bucureşti, încerca să-şi reia firul vocaţiei în patria mamă.

Ana-Maria Marinescu: Sunteţi profesoară de limba română la Centrul de Limbi Străine din cadrul Universităţii din Alcalá de Henares. Vorbiţi-mi puţin despre cursul pe care îl predaţi, oferit de acest centru: cui i se adresează, care sunt condiţiile de participare, care sunt beneficiile absolvirii acestuia etc.

Ileana Bucurenciu: Centrul de Limbi Străine al Universităţii Alcalá a fost pentru mine o şansă extraordinară. Şi nu numai pentru mine. Nu e vorba doar de a preda limba şi a face cunoscută cultura românească, în ore sau prin diverse activităţi  – de felul celei organizate de curând cu prilejul comemorării celor doi giganţi ai poeziei române, Blaga şi Barbu -. Ci, aşa cum îmi spunea profesorul Georg Pichler, directorul Centrului, în 2003, când a acceptat propunerea mea de a ţine cursul, acest curs este o şansă în viitor pentru românii care au venit în Spania cu 5-8 ani, sau se vor naşte aici şi vor avea nevoie să-şi pună la punct limba română, pe care o vor fi uitat sau o vor fi învăţat parţial. Cursul, care face parte din ceea ce se numeşte Estudios Propios, prezintă un mare avantaj: are nivel universitar, pentru studenţii Universităţii acordându-se credite (de la 3 până la 15), fără a cere în schimb altă condiţie decât să fi împlinit 18 ani. Dezavantajul însă, faţă de cursurile de română de la Centrul Hispano-Român din Alcalá sau Coslada, de cel organizat de Institutul Cultural Român sau chiar faţă de cel de la Escuela Oficial de Idiomas, este costul destul de ridicat (aproape 200 de euro pentru 45 de ore), chiar dacă pentru studenţii Universităţii, şi pentru a doua limbă, există o reducere. Cursul se întinde pe patru ani – nivel elementar, mediu, avansat şi superior şi, în funcţie de calificativul obţinut, se pot acorda şi burse.

A.M.M.: Ce părere aveţi despre rumaniol? Este o realitate, tragică, din punctul meu de vedere, atunci când limba română este mutilată, când de exemplu, verbele spaniole sunt conjugate după model românesc, sau când formele de plural ale substantivelor spaniole declinate ca în limba română dau naştere unor elemente, nu ştiu dacă pot fi numite cuvinte, tragi-comice.  Credeţi că s-ar putea face ceva pentru a ameliora, chiar estompa, acest fenomen?

I.B.: Am înţeles că termenul de rumaniol (fiind de fapt un cuvânt spaniol, de la rădăcina rumano, ar trebui scris cu ñ; varianta românească ar fi romaniol) a fost creat prin anii ´60, când studenţii cubanezi veniţi în România, au trecut, ca şi noi acum, printr-un  proces de adaptare la noile condiţii lingvistice. Este un proces firesc ce răspunde unui principiu elementar, acela de economie a efortului. Dar dacă pentru o situaţie – două el poate fi acceptat, ca o soluţie de moment, chiar ingenioasă şi simpatică, în nici un caz nu poate fi acceptat ca soluţia definitivă care, aşa cum bine spui, înseamnă o mutilare a limbii române, pornite din comoditate (ca să folosesc un eufemism!!!) şi din lipsa unor repere culturale solide (ca să folosesc din nou un eufemism!!!). Folosesc aceste eufemisme nu doar pentru a nu jigni pe cineva ci pentru a mă cruţa pe mine însămi căci, mărturisesc, m-am surprins căzând în acest…păcat, după ce tunasem şi fulgerasem împotriva lui. Există tendinţa din partea unor tineri uşor neştiutori de a afirma că ne aflăm chiar în faţa unei noi limbi. Şi chiar dacă asemenea afirmaţie este exagerată – ca să nu spun periculoasă – fenomenul există, fiind complex şi amplu, meritand să i se dea toată atenţia. Există deja studii ştiinţifice (dna. prof. Eugenia Popeanga de la Universidad Complutense conduce câteva teze de doctorat pe această temă, realizate de studenţi spanioli sau români) care duc la concluzia că, odată cu integrarea totală a românilor în cultura spaniolă, el va dispărea ca fenomen masiv. Va mai exista, desigur, dar nu „ameninţând” limba română, mai ales dacă între timp aceasta va fi apărată cum se cuvine, prin măsuri oficiale şi neoficiale. Şi îndeosebi la cele neoficiale, care ne incumbă tuturor, îmi este speranţa.

A.M.M.: Putem cădea în extrema cealaltă – din hipercorectitudine să nu mai folosim unităţi lexicale din vocabularul limbii spaniole? Înainte, utilizarea unor cuvinte din limbile franceză sau engleză era considerată un indicator al nivelului de cultură al vorbitorului. Acum unii o consideră snobism. Cum comentaţi acest aspect?

I.B.: Nu cred că există pericolul unei hipercorectitudini. Aşa cum merg lucrurile nimeni nu mai vrea şi cred că nici nu mai poate să evite folosirea cuvintelor străine. Chestiunea este măsura şi modul în care se folosesc. Abuzul, care ţine de snobism, de comoditate şi de ignoranţă, este cel care ne pândeşte. Şi doar o acţiune susţinută, continuă şi la toate nivelurile cred că ne poate feri.

A.M.M.: În ceea ce priveşte copiii românilor care trăiesc în Spania, am văzut foarte multe cazuri în care aceştia refuză să vorbească în limba maternă, ba chiar îşi reneagă originea. Spun acest lucru pentru că, recent, am văzut un caz al unor copii români, cu vârsta între 8 şi 10 ani, absolvenţi ai aceluiaşi curs, care au cerut în unanimitate ca, la înmânarea diplomelor, să le fie menţionate doar prenumele, nu şi numele, care le trădau naţionalitatea.  Ce credeţi că ar trebui făcut pentru ca generaţiile de copii români din Spania să nu-şi uite limba maternă?

I.B.: E o realitate tristă, născută dintr-o reacţie de apărare dar şi de o proastă înţelegere a lucrurilor. Când mi s-a povestit, acum peste 10 ani, cazul unui părinte care se lăuda, în faţa preotului, cu faptul că fiul lui ştia doar spaniola, pur şi simplu nu am putut crede. Cine ştie ce motive o fi avut acel tată ca să gândească astfel?! Ştiu persoane, cu sentimente patriotice adânci care, din pricina unor circumstanţe vitrege, au renunţat pentru o vreme la folosirea limbii române. Dar, oricât de înţelegători putem fi cu  opţiunuile unui om, în general o asemenea opţiune nu poate veni decât dintr-o mare lipsă de cultură, în sensul cel mai amplu posibil. De n-ar fi decât complexitatea fonetică a limbii noastre, ce permite românilor să înveţe atât de uşor o limbă străină, şi tot merită să o învăţăm, pe deasupra cu efort minim, având pe părinţi ca profesori. Şi să nu vorbim de bunicii care ne aşteaptă cu atâta dor, ca să ne vadă apoi, cu atâta durere, că nu suntem în stare – sau, şi mai rău, nici nu vrem! – să vorbim în limba lor.

Există cuvinte din limba spaniolă care, pentru românii din Spania cel puţin, s-ar putea să intre în vocabular. Dar pe uşa din faţă, legal, acolo unde este absolut necesar (cum sunt deja, corrida, de exemplu, sau junta) şi nu pe uşa neatenţiei noastre.

A.M.M.: Credeţi că proiectul MAE – Cursul de limbă, cultură şi civilizaţie românească – este o reuşită în acest sens?

I.B.: Nu ştiu ce să spun. Cunosc aspecte sporadice. Cu siguranţă că iniţierea acestui proiect a fost nu doar binevenită dar, după părerea mea, chiar urgentă. Însă, ca orice acţiune omenească, având în faţă o realitate complexă, roadele concrete diferă, în mare parte, de cele scontate. Nu m-aş fi aşteptat la o participare atât de redusă din partea celor cărora li se adresează, ceea ce înseamnă că, dincolo de orele propriu-zise, trebuie lucrat  la conştientizarea concetăţenilor noştri. Poate că, dacă învăţământul nostru nu ar fi decât gratuit dar nu şi obligatoriu, nici în ţară nu s-ar avea prezenţa care se are. Ar fi păcat ca urmaşii celor care au beneficiat – vrând nevrând – de avantajele unui învăţământ gratuit şi, dincolo de lipsurile inerente, de mare calitate, să nu înţeleagă ce li se oferă prin aceste cursuri şi să profite de ele. Însă înţelegerea acestui lucru depinde de…marketing! Să nu se sconteze prea mult pe conştiinţa părinţilor ci această conştiinţă să fie trezită de către cei care oferă „produsul”, după principiile celei mai autentice „desfaceri”. Presa, organismele româneşti dar şi spaniole, să fie antrenate concret, imediat şi susţinut, în această „operación rescate”. S-ar putea să pară exagerat ceea ce spun, dar sunt convinsă că de această acţiune, aparent secundară, va depinde viitorul multora dintre copiii noştri.

A.M.M.: Pentru mulţi dintre oamenii din ziua de azi, calculatorul a înlocuit/devenit caietul, stiloul şi, prin intermediul internetului, chiar şi cartea multora dintre noi. Incontestabil, este o unealtă folositoare, însă, ca orice lucru, are şi dezavantaje. Faptul că nu mai folosim diacriticele, că multe greşeli le punem pe seama neîndemânării atunci când e vorba de tastat, sau a grabei în care scriem… Unde credeţi că duc toate acestea şi ce putem face să nu se piardă plăcerea de a scrie, de a citi o carte cu miros de vechi…? Simţiţi nostalgie faţă de peniţă, călimara cu cerneală şi sugativă?

I.B.: Nu doar că are şi dezavantaje, ci sunt sigură că internetul, şi chiar şi informatica dintr-un anumit punct de vedere, au în primul rând dezavantaje. Nu am nostalgia tocului cu peniţa  – mă murdăream teribil! -, dar sigur că mi-e dor de acele vremuri. Progresul are aspectele sale pozitive şi negative. Şi, precum în toate cele, măsura e importantă. Informatica, descoperire ce se compară cred, cu cea a tiparului, are „păcatele virtuţilor sale”. Şi asta nu doar pentru că există un dezavantaj în orice avantaj, ci pentru că e vorba aici de „progresie geometrică”. Nici nu ne dăm seama încă de urmările catastrofale ale foloaselor pe care acest „dar al grecilor” ni le-a adus. Nu e vorba de cipuri (deşi este vorba şi de ele) ci de o mentalitate – a comodităţii şi plăcerii în primul rând – pe care o dezvoltăm şi care, în timp, duce la năruirea personalităţii umane.

A.M.M.: De ce credeţi că spaniolii întâmpină mai multe dificultăţi în învăţarea limbii române decât românii în învăţarea limbii spaniole, având în vedere asemănarea dintre cele două limbi-„ surori”?

I.B.: Cu siguranţă că sunt mulţi factorii care intervin în învăţarea unei limbi. Nu ştiu dacă este vorba de dificultatea spaniolilor sau de fapt de uşurinţa românilor. Privind din  acest unghi, aş spune că uşurinţa românilor de a învăţa limbi străine vine tocmai din complexitatea (fonetică, gramaticală, lexicală) a limbii noastre, care e un fel de trambulină pentru învăţarea oricărei alte limbi. Aceasta suprapunându-se peste o mentalitate specifică. Românii suntem un popor care a trebuit să se înfrunte cu o mulţime de alte popoare, pe care nu le-a cucerit, creând imperii, ci pe care le-a suportat şi cărora a trebuit să li se adapteze. Avem deschidere, şi un fel de respect, pentru orice altă realitate. Asta, sunt sigură, influenţează mult asupra capacităţii de asimilare a unui „corp străin” cum este limba.

Ana-Maria Marinescu

 

 

 

 

Citește și