Moros y Cristianos

„Costa Blanca” sună familiar şi armonios, trezind amintiri din cele mai diverse, mai cu seamă plăcute. Pe-un ecran imaginar se proiectează plajele, într-o Mediterană bleu, de-un marin indubitabil. Umbrelele şi şezlongurile pestriţe sugerează forfota vacanţelor. Coastele, periculos de abrupte pe alocuri, trezesc ambiţiile drumeţilor temerari. Zgârie-norii cei mai înalţi din Europa străjiuiesc Benidormul, pe post de ciclopi moderni. Fără îndoială, componenta „la vedere” e predominanta amintirilor din această zonă eminamente estivală a Spaniei. Însă ar fi mare păcat să reducem frumuseţea locurilor la un tablou strâmt, cu titlul „Benidorm şi împrejurimi”. Am comite o nedreptate la adresa localnicilor, spanioli vioi, cu preocupări care depăşesc cadrul strict al… visurilor unor nopţi de vară.Dincolo de vioiciunea şi veselia care, fără tăgadă, îi caracterizează pe locuitorii „Coastei Albe”, există şi o încrengătură complicată de reţele sociale şi tradiţii responsabile pentru unitatea lor de, să-i spunem aşa „monolit”. Căci monolitic e simbolul „Peñon de Ifach”, uriaşa stâncă răsturnată în Mediterană lângă portul oraşului Calpe, care ar avea de povestit multe, dacă ar fi putea vorbi. Sub numele de „Micul Gibraltar”, piramida semeaţă era cunoscută navigatorilor din cele mai vechi timpuri. De la înălţimea celor 333 de metri pe care îi măsoară, „Peñonul” a fost martorul confruntărilor neîntrerupte dintre localnici şi vizitatori din lumea largă, mai mult sau mai puţin bineveniţi. De la fenicieni, greci şi romani până la hoardele maure şi, mai nou, la puhoaiele de turişti occidentali, nimic omenesc posibil nu le-a fost străin celor de aici. Odată cu sosirea toamnei, când ultimii menţionaţi în enumerarea de mai sus prind să-şi rărească rândurile, viaţa de pe Costa Blanca revine la ritmul ei „normal”. Ghilimelele sunt pentru că o normalitate în sensul consacrat nu se instalează niciodată. Prea blândă şi primitoare se arată clima în sezonul rece, pentru a putea garanta retragerea completă a musafirilor. Ba dimpotrivă, cetăţenii nord-europeni preferă să vină tocmai acum la casele lor de vacanţă. Vor rezida până la vara următoare, aidoma coloniei de păsări flamingo din laguna oraşului Calpe, care a renunţat la neajunsurile migraţiei de zburătoare călătoare.

Impasibili la „valurile migratoare”, precum Mediterana când bate vântul, localnicii îşi îndreaptă acum atenţia spre orarul sărbătorilor locale. Andaluzia are Feria de Abril, Semana Santa, romerii şi coride, Valencia se mândreşte cu înflăcăratele Fallas, Santiago de Compostela cu pelegrinajele creştinilor, dar şi Costa Blanca îşi atinge punctul de „maximă fiestă” în parada „Moros y Cristianos”. Şi pentru că sunt ingenioşi, localnicii nu au rezervat o dată unică evenimentului. Alegerea săptămânii dedicate acestei nemaipomenite beţii sonore şi coloristice este la latitudinea fiecărui municipiu în parte. Aşa se întâmplă că, dacă ar fi să căutăm deliberat o ocazie de a participa la una din parade, am putea s-o facem aproape în fiecare weekend, migrând dintr-un loc în altul. În oraşul Calpe – mai noi „Calp” – „Maurii” şi „Creştinii” defilează în mod tradiţional în luna octombrie. Sărbătoarea se ţine aici toamna, nu primăvara, cum este cazul multora din oraşele vecine. Motivul este comemorarea unei întâmplări stranii, petrecute acum câteva sute de ani. Potrivit legendei, cu ocazia unui asalt pirateresc dintr-un octombrie medieval, una din porţile de închidere a cetăţii s-a blocat, lâsând o breşă periculoasă la îndemâna atacanţilor mauri. Încremeniţi de spaimă, cetăţenii baricadaţi în incintă pierduseră deja orice speranţă de scăpare. În ultima clipă, o tânără firavă a reuşit ca prin minune să închidă poarta grea, la doar câţiva centimetri de nasul întâiului războinic păgân. Gestul ei eroic a salvat vieţile concetăţenilor, intrând în istorie. Portalul „încăpăţânat” e astăzi una din căile de acces spre oraşul vechi iar ziua cu minunea e prilej de comemorare. Un alt motiv care împiedică stabilirea unei date comune e – cum se putea altfel? – de ordin financiar: fastuoasele straie de sărbătoare ale actorilor amatori sunt atât de scumpe încât nimeni nu-şi poate permite să le comande din buzunarul propriu. Aşa că se închiriază de la agenţi specializaţi. Obişnuită de pe acum să tolerez politicoasă exagerările entuziaste ale unora dintre spanioli, n-am dat prea mare crezare zvonurilor pe această temă, până n-am văzut cu ochii mei despre ce este vorba. De fapt îmi imaginam nişte ţinute de carnaval din stambă ieftină şi ceva săbii din tinichele sclipicioase.

Nu mică mi-a fost însă mirarea să pot admira reginele creştine şi prinţesele orientale împovărate de adevărate comori din catifea şi brocat, mătase sau ţesături cu fir de aur, ornate cu giuvaerurile corespunzătoare, care cântăresc adesea multe kilograme. Cu siguranţă, suveranii şi războinicii din realitate ar fi crăpat de ciudă la vederea imitatorilor lor de astăzi, adevăraţi eroi de film istoric. Dar cine poate verifica dacă, spre exemplu, porfira şi vizonul voievozilor din filmele lui Sergiu Nicolaescu au avut un corespondent real în rutina Curţilor Princiare? Se zvoneşte că ar exista o concurenţă acerbă între echipele care se întrec an de an în fast şi splendoare. O adevărată industrie manufacturieră s-a dezvoltat pe marginea acestor evenimente de prioritate maximă. Meşteşugari destoinici se îndeletnicesc pe tot parcursul anului cu confecţionatul încălţărilor şi straielor după moda de acum un secol. Fanfare şi orchestre exersează neîntrerupt muzica de marş, care se intrepretează numai şi numai în astfel de ocazii. „Maurii”, respectiv „Creştinii” se adună săptămânal la sediile lor, pentru a exersa pasul lent al defileelor de gală sau pentru a discuta programul şi situaţia colectării de fonduri. Frecvenţa şi seriozitatea cu care ei vizitează sedinţele ar face să pălească orice celulă de partid din zonă. În ce constă concret această Sărbătoare? Să ne imaginăm că retrăim o pagină de istorie pe viu. O zi normală de lucru, o dimineaţă aparent oarecare. Brusc bat clopotele, sună trâmbiţele iar vestitorii aleargă pe străzi, dând alarma în gura mare. Vin piraţii! Zarvă mare, tămbălău! Pe măsură ce se apropie bărcile „maurilor”, grupurile de „creştini” îmbracă armurile şi ies în întâmpinarea duşmanului. Pe fundalul asurzitor al armelor de foc, în nori de fum şi miros pătrunzător de praf de puşcă, lupta se dă cot la cot, pe plajă. Proaspăt debarcaţii ies învingători. Mai apoi, atât „maurii”, cât şi „creştinii” se retrag prin corturi; primii ca să sărbătorească victoria iar ultimii ca să-şi „lingă rănile”.

Săptămâna care urmează se derulează sub semnul trezirii timpurii, cu sonor tare. Ocupanţii sunt prezenţi la posturile-cheie din incinta oraşului. „Creştinii” provoacă „maurii” şi încearcă să-i alunge prin diverse ambuscade şi stratageme. Întreaga acţiune se finalizează în weekend, când tabăra musulmană depune armele. Urmează fraternizarea celor două tabere şi sărbătoarea propriu-zisă. Punctul culminant se atinge de obicei duminica, la parada participanţilor. În oraşul nostru se mai întâmplă să se devanseze parada cu o zi-două. Gurile rele spun că ar fi vina primarului petrecăreţ, care uneori e invitat concomitent şi la câte o nuntă. Săptămâna „Maurilor şi Creştinilor” nu reflectă doar un episod sporadic din istoria unei localităţi, ci un capitol întreg din istoria poporului spaniol, capitol care nu a durat doar o săptămână, ci peste o jumătate de mileniu. E fapt ştiut că maurii au cucerit Peninsula Iberică, menţinându-se aici mai bine de şase sute de ani, dar câţi dintre noi realizează că singura lor cale de acces a fost Marea Mediterană? „Aşadar şi prin urmare”, nu doar „grecii făceau comerţ pe mare”. Spre deosebire de vremurile postmoderne, pe atunci nu era o plăcere să locuieşti pe litoral, ba chiar era pericol de moarte.

Rămâne pentru mine un mister cum de creştinii şi maurii s-au despărţit după atâtea secole, ca şi când s-ar fi adunat abia în urmă cu o zi. Ce-ar fi dacă acum yancheii s-ar întoarce în Europa şi Lumea Nouă le-ar rămâne reprezentanţilor First Nations? Au supravieţuit puţini, dar din punct de vedere strict temporal, tot pe parcursul a şase veacuri.

Spaniolii au un cult inexplicabil pentru maurii înfrânţi. Pentru tot ce au adus şi lăsat aici în materie de obiceiuri şi construcţii civilizatoare, deşi au fost izgoniţi, sunt respectaţi în continuare, chiar şi în lipsă. Asta explică îmbulzeala la distribuirea rolurilor de căpetenii şi războinici barbari. Un alt argument este şi farmecul exotic al costumelor fistichii, podoabele excesive ale dansatoarelor din buric sau stilul sfidător cu care pufăie din ţigările groase de foi mai toţi purtătorii de turbane. Neglijenţa los studiată contrastează net cu scrobeala mândră a cruciaţilor reci.

Se cuvine menţionat în treacăt la acest punct că nu e caz de hlizeală permanentă şi ploaie de bomboane ca pe la carnavalurile clasice din Veneţia, Köln sau Rio de Janeiro. Maurii şi creştinii defilează încet şi sobri, salutând cumpănit la intervale regulate plebeimea bulucită pe margini. Chiria pentru un scaun în faţă e scumpă, dar merită banii, căci spectacolul perindării sutelor de personaje ţine peste trei ore.

Trec agale caruri alegorice flancate de alaiuri răsărite parcă din basm, unii călare pe armăsari superbi, alţii chiar şi pe dromaderi. Bubuie asurzitor tobele heralzilor şi ţiuie bicele păzitorilor ordinii, un fel de body-guarzi timpurii, îmbrăcaţi în pânză simplă de sac.

Într-un final apoteotic, undeva către miezul nopţii, explodează exorbitantele focuri de artificii. Îşi merită din plin faima de final glorios, pentru că durează zeci de minute, spre bucuria pirotehnicienilor şi spre spaima responsabililor cu bugetul municipiului. Asurzim şi ne înecăm în norii de catran, dar ochii înlăcrimaţi sclipesc de încântare.

Întorşi acasă, corpurile încă ne trepidează nervos, urechile repetă ca-ntr-o buclă interminabilă eternul refren marţial iar inimile bat involuntar tactul ritualic al tobelor de război.

Nu, n-a fost carnaval, cum cred câte unii. Doar cine vede cu ochii săi, se convinge. Atacanţi, apărători şi gură-cască, am ieşit cu toţii învingători.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Benissa/Costa Blanca/Spania