Mircea Arman: Forme ale adevărului – scurt excurs în gândirea europeană
Ideea de adevăr a preocupat gândirea umană încă din cele mai vechi timpuri. Ea a fost dezbătută variat încă din vremea aşa-ziselor culturi primitive și până în contemporaneitate. Din China antică până în India, din Sumer şi până în Grecia noţiunea de adevăr se confundă cu însăşi existența şi dezvoltarea gândirii umane. Această constatare este de necontestat şi prin chiar exprimarea ei implică cercetarea noţiunii de adevăr. Dar ce conţinut are această noţiune pe care o numim adevăr şi care apare peste tot, în vorbăria cotidiană, în discursul ştiinţific, în filosofie, în matematică? Ce este de cercetat asupra unei noţiuni cu care toată lumea a fost de acord şi a resimţit-o ca universală acum şi dintotdeauna? Problema, însă, capătă o altă nuanţă. Una este să recunoşti valabilitatea unui adevăr şi alta este a şti ce este adevărul (Heidegger).
La o primă vedere, în perspectiva mentalităţii contemporane, întrebarea primă care se pune este următoarea: este sau nu valabil un lucru? Cu aceasta ne ancorăm deja în mentalitatea ştiinţifică. A doua întrebare care se pune are în vedere o altă întrebare: ce este ceea ce este valabil? şi face referire la interogația de tip filosofic. Cele două întrebări s-au disjuns şi problematica lui ce este adevărul a fost preluată de filosofie. Acest fapt ține de istoria însăși a gândirii umane și distincția apare cu claritate încă în gândirea lui Platon. La Platon încă, se va face distincția între filosofia adevărului privit ca aletheia și cea care vede adevărul ca fiind anamnesis. Se trece, deci, de la gândirea oracular-revelatorie a „stăpânitorilor de adevăr” la cea a gânditorilor sistematici cum a fost și Platon, chiar dacă încă tributar metaforei și mitului dar posesor deja al limbajului de tip analitico-discursiv (dianoetic) al filosofului. De aceea vom parcurge, mai întâi, la modul succint, concepțiile celor mai însemnaţi filosofi europeni asupra acestei probleme.
Aşa cum aminteam deja, Aristotel a influenţat decisiv modul de a gândi al filosofiei occidentale ca, mai apoi, scolasticii să definească adevărul prin formula arhicunoscută adequatio rei ad intellectus – adecvarea intelectului la lucrurile reale. Această formulă thomistă s-a vrut, mai apoi, a fi depăşită şi a căpătat diverse alte conotaţii şi explicaţii.
La Descartes[1], adevărul reiese din claritatea şi evidenţa a ceea ce este gândit. Ideile clare şi distincte ale lui lumen naturale au un temei în ele însele, acest temei fiind veracitas Dei, adică Dumnezeu, care prin modul său de a fi nu ne poate înşela, așa cum ne spunea încă Sf. Augustin.
Spinoza, cartezian prin excelenţă, ne spune același lucru într-o altă formulare: Idea vera debet convenire cum suo ideato, adică faptul că Ideea adevărată trebuie să corespundă cu ceea ce este gândit prin ea, afirmație coroborată cu alta: Omnes ideae, quatenus ad Deum referuntur, verae sunt. Toate ideile, deoarece se raportează la Dumnezeu, sunt adevărate[2]. Tot el ne spune, în aceeași Etică despre faptul că relaţia gândire – fiinţă are acelaşi conţinut care odată există în forma gândirii, apoi în forma ființei, fiecare exprimând aceeaşi esenţă, gândirea şi fiinţa fiind acelaşi tot. Aceeaşi substanță sub atributul gândirii este lumea inteligibilă iar sub atributul întinderii este natura. Natură şi gândire exprimă aceeași esenţă a lui Dumnezeu – substanţa unică şi absolută. „Nu există decât esenţa eternă a lui Dumnezeu, spiritul nu are libertate, fiindcă el este mod, determinat de alte moduri”. Prin acest mod de gîndire atât Descartes cât și Spinoza se situează clar în plin augustinism, dincolo de orice speculație care ar lega concepția acestora de realismul thomist.
Malebranche, un alt cartezian, crede că există două feluri de adevăruri: „Car il y a deux sortes de verites, Ies unes sont necessaires et les autres contingentes”[3]. „Adevărurile necesare, imuabile prin natura lor şi toate celelalte care sunt contingente”. Morala, matematica, fizica şi metafizica conţin adevăruri necesare. Istoria, gramatica, dreptul pozitiv laic, obiceiurile, ţin de voinţa omului şi conţin adevăruri contingente. Malebranche este un spinozist, însă unul într-o formă pioasă, teologică.
Leibniz nu este de acord cu cei ce caută adevărul în cuvinte. El spune că dacă adevărul s-ar găsi în cuvinte, ar exista tot atâtea adevăruri câte limbi există, iar Hobbes ar avea dreptate atunci când afirmă că există atâtea adevăruri câți oameni există, acesta stând la cheremul lor. Această idee, a fost reluată în timpul, nostru de către Alfred Tarski în The Semantic Conception of Truth, ea fiind, aşa cum arătam, cu mult înainte expusă de Leibniz în Meditationes de cognitione, veritate et ideis[4], dar şi, mai ales, în Nouveaux Essais sur l’entendement humain.[5]Adevărul constă, în opinia filosofului monadelor, în corespondenţa propoziţiilor din spiritul nostru cu lucrurile pe care le numeşte. Ca şi Descartes, el ajunge la concluzia conform căreia o idee adevărată este sesizată de intelect într-un mod simplu care o face limpede şi evidentă. Mergând mai departe decât Cartesius, el spune că o condiţie necesară pentru sesizarea unei idei este ca aceasta să poată fi definită. Ideea nu este nouă şi îi aparţine lui Aristotel care spunea că o idee este clară numai atunci când îi posedăm definiția. Ce se întâmplă însă cu adevărurile complexe, de tip aritmetic sau geometric, care nu mai pot fi sesizate printr-un act indivizibil al intelectului? Acest lucru necesită o analiză mai atentă iar adevărurile de tip matematic sunt mai degrabă tautologice și au pronunțat caracter de veridicitate în sensul thomist decât pe cel de adevăr.
Kant îşi construieşte punctul de vedere referitor la natura conceptului de adevăr în Critica raţiunii pure şi reia această concepţie şi în manualul său de Logică apărut la Konigsberg în 1800. El spune că adevărul constă în acordul cunoaşterii cu obiectul cunoscut. Noi nu avem obiectul decât prin cunoașterea lui, aşadar cunoaşterea şi obiectul ei devine acordul dintre cunoaştere şi cunoaşterea obiectului ei ceea ce înseamnă: „Cunoaşterea mea trebuie să se valideze singură.” Acest fapt nu este însă de natură a determina adevărul fiind, de fapt, ceea ce pentru cei din vechime însemna argumentare în cerc, dialela. Mergând mai departe, filosoful german crede, cum bine se știe, că pentru a găsi condiţiile generale ale adevărului trebuie, mai întâi, găsit răspunsul la două întrebări: a. Dacă există un criteriu general material al adevărului şi b. Dacă există un criteriu general formal al adevărului. Un criteriu material al adevărului nu poate exista, întrucât ar fi contradictoriu în sine însuşi, deoarece orice cunoştinţă este formată din materia şi forma ei. Ar rămâne doar criteriul formal, ceea ce în ultimă instanță n-ar fi decât acordul cunoașterii cu ea însăşi, ceea ce este acelaşi lucru cu legile generale ale intelectului şi raţiunii, precum în aserţiunea ceea ce este este. Kant arată că acest criteriu nu este suficient pentru adevărul obiectiv dar trebuie considerat ca o condiţie necesară.
Pentru Hegel adevărul nu este un concept fundamental ci unul derivat. La început a fost fiinţa şi non-fiinţa care erau una şi aceiaşi. Treptat, prin mecanismul contradicţiei se face posibilă apariţia obiectului şi conceptului. De aici, apare adevărul care este ambivalent: obiectiv şi subiectiv. În sensul obiectiv adevărul este acordul obiectului, al lucrului cu el însuşi, adică realitatea lui este adecvată propriului său concept[6]. Subiectiv, adevărul face referire la concept dar conceptul nu este decât „ideea adevărată” şi aceasta este însăşi realitatea. Adevărul este privit de Hegel ca fiind împlinirea ideii prin devenirea ei dialectică care, urmare a mecanismului contradicţiei, se obiectivează şi devine obiect de gândire.
Scurtul excurs făcut asupra concepţiilor unora dintre cei mai importanţi filosofi europeni ne împinge să tragem următoarea concluzie: fiecare filosof şi-a construit un concept al adevărului în funcţie de propria raportare la lume şi cunoaştere. Heidegger a fost primul care a sesizat acest fapt în celebra lui lucrare Sein und Zeit. Cercetările efectuate după el îl fac pe un Johannes Lohmann să creadă că există forme ale adevărului. Într-un studiu intitulat Schimbarea esenței adevărului în gândirea grecească[7], acesta afirma că există o formă europeană a adevărului, o formă chineză a adevărului, o formă specifică unei limbi sau a unui cerc de cultură. Afirmația se susține, credem noi, atât timp cât există o raportare specifică acestor popoare la lume în funcție de percepția proprie a elementului timp.
Autor: Mircea Arman – Manager Tribuna
Text publicat în Revista de cultură Tribuna (Colaborator al Occidentului Românesc), nr. 395/16-28 februarie 2019.