Mihaela Biliovschi: În SUA ungurilor le stă berea în gât când văd steagul românesc…

Aflați în capitala Americană până pe 7 iulie, ungurii au participat la Festivalul ”Hungarian Heritage – Roots to Revival”  produs de ”Smithsonian Center for Folklife and Culture” în parteneriat cu ”Balassi Institute”, Budapesta. Alături de ei s-au aflat și maghiari din România care au pus în scenă un spectacol de zile mari. Spectacol a fost și atunci când, după încheierea festivalului, ungurii au cerut românilor și americanilor să părăsească mall-ul național pentru că se simțeau ”provocați”.

O americancă de 70 de ani, Maurleen, a spus că așa ceva nu a văzut în viața ei. Femeia a fost și ea admonestată de o dansatoare unguroaică pentru că purta o brățară din pânză în culorile României.

TOTUL A ÎNCEPUT CU UN FESTIVAL EXCELENT

De loc din Sfântu Gheorghe, Levente Fazakas și ceilalți colegi ai săi, unguri și români, au pus pe scena de la ”Hungarian Heritage” un spectacol de zile mari. Muzica, dansurile și tradițiile transilvănene i-au atras și pe români, americani și alte nații în cortul unde s-a desfășurat programul artistic timp de câteva zile. Deși încorporate drept tradiții ungurești, dansurile și cântecele puse în scenă în capitala americană au amintit românilor de țara lor. Și cum nu, când aproximativ jumătate din numărul artiștilor a fost adus din România.

Confuziile au început să apară imediat. Românii au ascultat inclusiv cântece în limba română pe scenă la Hungarian Heritage, au văzut dansuri din Moldova, dansatori din Bacău. Pe tot parcursul acestui spectacol, prezentatorii au anunțat că tradițiile sunt din ”Ungaria și Transilvania” însă nu s-a menționat România deloc. O alegere cel puțin bizară.

Imediat după ce și-a încheiat programul artistic am vorbit cu Levente Fazakas, membru al formației ”Heveder” din Sfântu Gheorghe. Levente este, de altfel, un artist talentat și profesionist atunci când vorbim de muzică. L-am întrebat cum s-a decis să se cânte, la ”Hungarian Heritage”, și muzică românească, și ungurească, și țigănească. ”Păi a fost simplu, pentru că noi cântăm mai mult muzică din Transilvania de fapt, și Transilvania este o zonă multi-etnică.”

”S-au produs niște influențe reciproce,” mi-a zis, ”sunt niște zone în Câmpia Transilvaniei unde este foarte mixtă populația, mai ales românescă și ungurească. Acolo nu poți să deosebești una de cealaltă. Un cântec se poate cânta și cu text unguresc, și cu românesc.”

 NOI NE DORIM UN FEL DE AUTONOMIE

În timp ce-l intervievam, Levente s-a oprit, s-a întors cu fața către scenă și mi-a spus: ”Uite, acest dans de exemplu e din Moldova.” Apoi, câteva secunde mai târziu, vorbim de Transilvania în contextul României. Și aici muzicianul Levente Fazakas și-a spus păsul pe larg: ”Noi, cei din secuime, suntem o populație compactă de maghiari acolo. Și guvernul de la București, de fapt, nu ne lasă să ne dezvoltăm așa cum noi dorim. Asta e problema noastră cea mai mare în secuime, că Bucureștiul vrea să ne impună reguli pe care noi nu prea le dorim. Noi ne dorim un fel de autonomie, mai ales financiară. Deci Bucureștiul ne zice că dacă nu ne dă bani nouă, o să murim de foame. Noi zicem, lăsați-ne să murim de foame. Că noi vrem să murim de foame, nu vrem să trăim din mila niciunuia. De fapt este o o tendință în toată Transilvania de a (se) autoguverna.”

L-am întrebat, de ce există această tendință de separare, pentru că tocmai vorbise de fuziunea culturilor și tradițiilor, de ce dorință de separare?

”Orice copil care crește, își dorește separarea de mamă. Nu? De ce oare? Pentru că are nevoia să fie el însuși. Să trăiască pe picioarele sale, să nu depindă de nimeni, asta-i independența. Ieri am sărbătorit, americanii au sărbătorit, independența lor. De ce oare au dorit independența, v-ați gândit la asta?”

”Fiecare nație, sau fiecare popor, sau fiecare grup de oameni care se diferă la un punct dat dorește să aibă regulile proprii, să trăiască cum dorește”, mi-a spus Levente Fazakas.

VOR ȘI TRADIȚIILE ROMÂNEȘTI, CU CARE NU LE ESTE … JENĂ

L-am întrebat, dacă ar fi ca Ținutul Secuiesc să obțină autonomie, atunci vor renunța și la tradițiile pe care le-au împrumutat de la românii, de la țiganii din zonă.

”Nu. Nu. În nici un caz. În nici un caz. Deci cultura rămâne cultură. Deci sunt influențe și acum. Asta e ca o istorie. Istoria nu poți s-o influențezi. Deci nu renunțăm, și suntem mândri de faptul că … deci nu … nu atât de mândri … cum să zic, dar … nu ne e jenă de lucrurile pe care le-am împrumutat noi, ungurii, de la români. Nu ne e jenă. Nu ne e jenă. Și promovăm această cultură. De fapt, și contrar noi vedem că românilor le e jenă când aud că asta e influență ungurească. Acasă, nu aici. Aici e libertate. Dar acasă suntem, câteodată, puși la punct. Noi încercăm să trăim cum putem și sperăm să fim cât mai buni unii cu ceilalți, și să ne respectăm unii cu ceilalți. Așa cum și românii din Transilvania au cerut independența față de regatul austro-ungar, nu?  Și așa noi dorim ca să fim independenți. ”

I-am spus că deși festivalul se numește Hungarian Heritage, majoritatea programelor artistice sunt din România. ”Asta nu e adevărat. Nu. O parte este din România. … Nu, nu cred. Nu pot să spun, poate jumătate, dar … Jumătate, da. Dar cealaltă jumătate  e din Ungaria.”

După interviul pe care l-am purtat în limba română, i-am spus că îmi pare rău să aud ce se petrece în România, pentru că noi vrem ca oamenii să se înțeleagă între ei. ”Dacă ar fi respect reciproc …Reciproc, da. Asta e cheia. Până nu e respect reciproc, o să ne omorâm unii pe ceilalți,” a spus la Washington, Levente Fazakas, muzician român de etnie maghiară din Sfântu Gheorghe.

ROMÂNII S-AU SIMȚIT ONORAȚI LA FESTIVAL …

Frumusețea programului artistic i-a fermecat pe români, care au spus că s-au simțit un pic ”ca acasă.” Printre ei și Ana Ward, o româncă venită aici de mulți ani și care lucrează pentru Voice of America. Pentru dânsa a fost o onoare să vadă artiști din Ungaria și din România prezentând tradițiile împreună.

”Festivalul a fost impresionant. Și tradițiile lor mi-au amintit de tradițiile românești din Transilvania și din toată România. Mi-au plăcut călușarii cu dansul oltenesc, mi-au plăcut dansurile țigănești care sunt foarte similare cu cele din România. M-am simțit ca acasă aici la festival. A fost o zi minunată și aștept cu nerăbdare ca România să se întoarcă la Folklife Festival în Washington, D.C. E grozav să sărbătorim tradițiile ungurești, dar de-abia aștept să putem să sărbătorim și tradițiile românești aici”, mi-a spus Ana Ward.

ȘI MAI APOI HĂITUIȚI DE UNGURI

Totul s-a întors pe dos imediat după ce s-a terminat festivalul. Atmosfera minunată, creată de artiști excepționali, dincolo de militantismul lor pentru autonomie, s-a curmat brusc. Atunci o unguroaică vorbind engleză, care a și prezentat festivalul pe scenă, s-a apropiat de prietena Anei și a rugat-o să plece din fața cortului unde se vindeau băuturi alcoolice. Este vorba de Marcela Băjeanu, o româncă aflată în Statele Unite din 1999 și care iubește steagul României. De fapt, ea este recunoscută în comunitatea de la Washington pentru faptul că la fiecare eveniment românesc dăruiește steagul României conaționalilor săi.

Imediat înainte de a fi contactate de doamna unguroiacă și rugate să plece (nu i-am aflat încă numele) Marcela și Ana se fotografiau pe mall-ul național cu steagul României. Se aflau pe aleea din pietriș dintre Capitoliu și castelul Smithsonian. În spatele lor, la o masă în cortul unde se vindeau băuturi alcoolice, pe gazonul mallului național, un grup de unguri se găsise deranjat de priveliște și au trimis mesager să le fugărească.

”ȘI VREI SĂ SPUI CĂ TRANSILVANIA E ROMÂNIA?”

În zadar s-a încercat explicarea faptului că acela era un loc public din capitala  Americii, o țară în care libertatatea de exprimare este respectată prin Constituție. Doamna unguroaică a insistat că, de fapt, e ”Hungarian Heritage” și a cerut doamnelor să plece.

Ana Ward i-a mai explicat doamnei că de fapt pe scenă la ”Hungarian Heritage” a văzut dansuri și tradiții din Transilvania, România.

”Și vrei să spui că Transilvania e România?” i-a reproșat solia ungurească.

Toată această interacție a fost filmată. Doi dintre dansatorii unguri s-au băgat în fața camerei de filmat și au protestat în limba lor. Prezentatoarea programului artistic m-a prins de încheietura mâinii și mi-a îndepărtat brațul cu care gesticulam, încercând să aflu ce anume i-a deranjat așa de tare. Mi-a arătat din nou semnul de pe mall pe care scria ”Hungarian Heritage” și mi-a spus: ”Asta e o provocare …. e o provocare.”

Ceilalți doi dansatori mai curajoși s-au luat și de o doamnă de 70 de ani care se odihnea pe un scaun, lângă noi. Dansatoarea i-a băgat degetul în fața femeii, explicându-i și admonestând-o în limba maghiară. Femeia a ridicat brațele în sus în semn de apărare, și atunci am observat ce avea legat în jurul încheieturii brațului. Culorile României, o brățară din pânză dăruită de Marcela.

Din fericire, Marcela a intervenit imediat și a apărat-o pe Maurleen, bunicuța care venise în mod special să vadă spectacolul folcloric. Femeia s-a întrebat atunci dacă nu cumva și steagul Americii este o ”provocare” pentru unguri. L-a scos din geantă și a cântat ”God Bless America” în mijlocul tuturor, după care a mers la masa ungurilor și le-a mulțumit. Le-a mulțumit pentru că, dincolo de orice altceva, ei i-a plăcut spectacolul lor și le-a apreciat munca. Și astfel le-a dat și o lecție de bunătate și bun simț.

Bun simț pe care, se pare, artiștii de la ”Hungarian Heritage” l-au uitat la intrarea în SUA. Pentru că oamenii pe care au încercat să-i fugărească de pe mallul național, sunt, în fapt cetățeni ai Americii. O țară care i-a găzduit și le-a oferit posibilitatea de a se exprima, și artistic dar și politic (deși nu era cazul de militantism). În schimb, muzicanții unguri au îndrăznit să creadă că pot da cu piciorul unui drept constituțional al americanilor doar pentru că lor nu le place un anumit steag al unei țări suverane.

Câteva zile mai târziu am contactat-o pe Maria Băjeanu, s-o întreb ce-a simțit în momentul în care i s-a cerut să plece de pe mall. ”Hăituită. M-am simțit hăituită în țara asta, în America, cea mai liberă țară din lume. Așa ceva n-am mai simțit de mulți ani, de pe vremea comunismului când lucram în Comerț în România. Mama mea a fost unguroaică, tatăl meu român. Dar ne-am născut în România și am învățat limba noastră dulce acasă. Cum pot să uit de unde am plecat?”

Câțiva dintre românii care au fost martori la această scenă au contactat, și vor contacta, Institutul Smithsonian pentru a cere explicații. Evident, s-a organizat un festival cu jumătate din tradiții din România, jumătate din Ungaria. Și să îl pui sub numele de ”Hungarian Heritage –Roots to Revival” e cel puțin neinspirat, ca să nu spun periculos.

Frumusețea artelor populare este că nu se pot separa pe țară. Ele se împletesc, între etnii, între regiuni, între națiuni, între continente. În artă și cultură oamenii se adună, se înțeleg, își găsesc puncte comune. Iar la ”Hungarian Heritage” s-a văzut cultura și artă românească, ungurească și țigănească. O bijuterie. Așa cum este Transilvania, România.

 

Un material de Mihaela Biliovschi – WASHINGTON D.C.