„Mi-am spus întotdeauna că dacă vreau să fac ceva și nu pot este trist, dar dacă pot să fac ceva și nu vreau, atunci este tragic”

Interviu cu Adriana Henderson (SUA), președinte al organizației umanitare S.T.A.R. Children Relief și al taberei „Ray of Hope” (Rază de speranță)

Adriana a emigrat în SUA în urmă cu 47 de ani, împreună cu toată familia. Alături de părinții, sora și fratele ei, a luat totul de la capăt într-o țară nouă, lăsând în urmă tot ce ținea de România. Dar în sufletul ei s-a produs o schimbare după 1989, când a văzut situația ingrată a copiilor abandonați și bolnavi din România abia scăpată de comunism. Spune că a primit un semn divin care a impulsionat-o să îi ajute pe cei mai puțin favorizați de soartă. Astfel, a ajuns să înființeze o organizație umanitară prin intermediul căreia sunt donate medicamente esențiale copiilor și adulților bolnavi de hemofilie, precum și o tabără pentru copii cu afecțiuni cronice (nu doar hemofilie, ci și cancer sau alte boli cronice, inclusiv SIDA). Și-a dorit din tot sufletul să ajute, să ofere o rază de speranță celor loviți de un destin trist. De la primul copil ajutat și până acum, prin intermediul organizației pe care o conduce au fost donate medicamente în valoare de peste 35 de milioane de dolari, care au salvat vieți. Adriana Henderson este nominalizată pentru premiile de excelență acordate în cadrul celei de-a doua ediții a campaniei Occidentul Românesc „Noi susținem excelența!”

Occidentul Românesc: Ai plecat din România înainte de anul 1989. Cum a fost posibil, în acele timpuri, să ajungi în SUA?

Adriana Henderson: Eu eram încă un copil – sau poate că nici nu eram născută – când părinții mei au luat această hotărâre. Tot ce-mi amintesc din copilărie și mai târziu din anii adolescenței a fost că tata nu mă lăsa să fac nimic din ceea ce ținea de comunism. Nu m-a lăsat să fiu pionier sau să învăț limba rusă pe care eu doream să o învăț ca să pot să înțeleg ce vorbeau bunicii mei cu mama. A trebuit să aleg engleza pentru ca să fiu pregătită atunci când va veni timpul. Din păcate, nu pot povesti cum am plecat, ar trebui să scriu un roman, dar pot spune că am fost prima familie care a emigrat legal din România, fără să fim „cumpărați” sau să reîntregim familia. Acest lucru nu a fost posibil fără ca părinții mei să facă sacrificii personale și chiar să-și riște viața, atât a lor, cât și a noastră, a copiilor. Tata a luat o decizie pentru noi toți, a riscat cu viața lui și a noastră și a plătit cu închisoare. Dar prin harul Domnului am fost salvați și Marea Roșie s-a deschis în fața noastră cu ajutorul Statelor Unite, al Națiunilor Unite și al creștinilor din lumea întreagă. Poarta s-a deschis nu numai pentru noi, ci și pentru mulți alții care ne-au urmat, putând să emigreze legal.

Occidentul Românesc: Unde anume v-ați stabilit acolo? Ați luat totul de la capăt?

Adriana Henderson: Chicago a fost prima oprire. Părinții au luat-o de jos. Deși au fost amândoi educați, la început au lucrat în fabrică. Eu și sora mea la fel. Nu aveam bani să mergem la facultate și lucram joburi de jos, în fabrică, la bandă rulantă sau spălam closete. Fratele meu, încă tânăr adolescent, s-a dus la un magazin să ceară de lucru și le-a spus că va lucra gratis o lună întreagă. La sfârșitul lunii, dacă nu erau mulțumiți, puteau să-l dea afară. A fost angajat. Cu timpul am mers fiecare mai departe, pe rând. Mai întâi sora, apoi eu și apoi fratele. După mulți ani am ajuns toți cu studii superioare.

Occidentul Românesc: Ce anume te-a împins să te implici în acte caritabile pentru copiii români care suferă de boli cronice, hemofilie, afecțiuni oncologice?

Adriana Henderson: De mică am fost o persoană căreia îi place să dăruiască. Am fost tot timpul implicată în diverse modalități de a ajuta pe cineva, chiar de când am sosit în America. Am făcut multă muncă voluntară aici. Însă, odată sosită în țara adoptivă, cu România nu am vrut deloc să am de a face. Voiam să uit de ea. Voiam să uit că de acolo am venit. În anul 1989 mi-am schimbat modul de a gândi. Stăteam ore în șir, zi și noapte și priveam știrile, nu numai ce se întâmpla pe plan politic, dar în special mă uitam la copii, la aceia abandonați: slabi, goi, singuri, bolnavi. Privirile lor îmi produceau o durere fizică. Ce s-a întâmplat? De ce eu? De ce Dumnezeu a făcut ca eu și familia mea să fim atât de binecuvântați? Oare, nu ne-a deschis El drumul spre libertate cu un anumit scop? Întrebările îmi veneau una după alta. M-am rugat timp de 11 ani ca El să-mi dea o viziune, un drum, o cale. Să deschidă o ușă, pentru că habar nu avem de unde să încep și ce să fac. După 11 ani, am auzit povestea unui băiat care, tot de 11 ani, se ruga să îl ajute cineva cu un medicament foarte costisitor pentru a face o operație la picior. Nu a fost o coincidență, de asta sunt absolut sigură. Băiatul avea hemofilie, o boală rară în care sângele nu se poate coagula decât cu acest medicament (factor de coagulare). Am aflat că pentru a face această operație medicamentul ar fi costat 60.000 de dolari, o sumă pe care, evident, eu nu am putut să o acopăr. Următorul pas a fost să caut pe cineva care să-l doneze. Nu a fost ușor de găsit, dar în final am reușit. Băiatul a făcut operația și, de atunci și până acum, prin intermediul relațiilor pe care le-am creat aici, am ajutat foarte mulți copii și adulți cu hemofilie. Până în prezent au fost donate medicamente în valoare de peste 35 de milioane de dolari.

Occidentul Românesc: Cum ai ajuns să înființezi START Children Relief și, mai apoi, tabăra Ray of Hope?

Adriana Henderson: Mi-am dat seama că acest băiat cu hemofilie a fost un început. Mi-am dorit acest lucru și am sperat la mai mult. Nu am vrut să mă opresc la el. Am început să călătoresc în România, să vizitez spitale și chiar pacienți la ei acasă. Am cutreierat de nenumărate ori România în lung și în lat. Am văzut câtă suferință există și mi-am dat seama că pot să ajut. Mi-am spus întotdeauna că dacă vreau să fac ceva și nu pot este trist, dar dacă pot să fac ceva și nu vreau, atunci este tragic. Am vrut și, din fericire, am și putut. Înființarea unei asociații non-profit a fost un lucru logic. La început am folosit resurse proprii, donații personale, apoi s-au alăturat prieteni și membri ai familiei. Am puțini donatori, dar sunt loiali și mă pot baza pe ei. Toate donațiile pe care le primesc sunt folosite 100% pentru proiectele pe care le am. Noi nu avem angajați și toate cheltuielile administrative, inclusiv călătoriile în România, sunt plătite de mine personal. La început am lucrat în spitale, am trimis containere cu cărucioare, paturi de spital, etc., jucării, haine. Apoi am avut un proiect mai amplu, am reconstruit școala generală din Scărișoara, județul Alba, unde am înlocuit toate geamurile cu termopane, am adus încălzire centrală și am construit toalete în interiorul școlii. În anul 2006 am decis să organizez tabere pentru copiii cu hemofilie. Întrucât aveam donații de factor de coagulare, am putut să mă bazez pe faptul că puteam oferi copiilor tratament profilactic în așa fel încât să stopăm sângerările înainte să apară. Am vrut să le ofer o săptămână în care să poată fi copii cu adevărat. Mai târziu am inclus și o săptămână pentru copiii cu afecțiuni oncologice sau alte boli cronice. Suntem în anul al 13-lea de astfel de tabere. Am fost și suntem instruiți în fiecare an cum să concepem și să organizăm taberele, deoarece sunt foarte speciale și deosebite.

Occidentul Românesc: Care sunt beneficiile pe care le oferiți, cine poate beneficia de ele și cum puteți fi găsiți de către părinții care ar dori să intre în contact cu voi?

Adriana Henderson: Proiectul principal este tabăra. Orice copil sau adolescent până la vârsta de 18 ani, care are o boală cronică cum ar fi hemofilie, cancer, artrită juvenilă, talasemie, poate participa gratuit în această tabără. Taberele sunt organizate atât în România, unde avem două tabere de 40 – 50 de copii fiecare, cât și în Italia, unde ducem anual în jur de 30 de copii și adolescenți însoțiți de șapte voluntari dintre care trei cadre medicale. Ne bucurăm că părinții au încredere în noi, că își lasă copiii să participe în tabără. Pentru părinții care nu ne cunosc, aș vrea să-i asigur că pentru noi siguranța și securitatea copiilor sunt cele mai importante. Aș vrea să le spun că suntem instruiți în SUA prin diferite work-shop-uri și sesiuni de pregătire la care participăm anual și unde învățăm cum să le oferim copiilor nu numai distracție, dar, cel mai important lucru, securitatea lor. Aș vrea ca părinții să fie asigurați că există asistență permanentă a cadrelor medicale specializate pe toată durata taberei. În cazul copiilor cu hemofilie, îi identificam pe cei care au situații dificile și prin parteneriatul pe care îl avem în SUA cu organizația „Save One Life” le oferim sponsorizări financiare. Avem 60 de copii și adulți sponsorizați în acest fel. De asemenea, oferim burse pentru facultate sau școli tehnice. Avem și câțiva pe care i-am ajutat să își deschidă o mică afacere. Pentru oricine care dorește să ne contacteze o poate face prin e-mail la adresa: adriana@camprayofhope.org

Occidentul Românesc: În afară de tine, câți oameni mai sunt în echipa organizației și a taberei – și câți sunt români?

Adriana Henderson: Am onoarea să am alături de mine un grup extraordinar de voluntari. Majoritatea sunt români, dar am avut voluntari din America, Canada, Anglia și Italia. Este de admirat faptul că voluntarii își iau din timpul lor de vacanță, iar cei care vin din afara României își plătesc ei drumul pe lângă o donație pe care o fac asociației.

Occidentul Românesc: Cum te-ai adaptat și integrat în SUA? Participi la activități ale comunității românești din regiunea unde locuiești?

Adriana Henderson: Adaptarea a fost foarte grea. America este o „lume nouă”. De unde am plecat și unde am ajuns… a fost ca de la o planetă la alta! Totul mi s-a părut grandios: țara în sine, casele, mașinile, totul este „mare”. Nimic nu este „mic”. M-a intimidat măreția Americii. De integrat a fost tot la fel de greu. Deși cunoșteam limba, totuși îmi era destul de greu să înțeleg oamenii din cauza accentelor lor. North Carolina este al patrulea stat în care locuiesc. În Chicago și Los Angeles sunt comunități mari de români, dar în Denver nu am cunoscut pe nimeni din România. Acum locuiesc în statul North Carolina, unde există o comunitate de români, dar sunt cam împrăștiați, iar eu nu locuiesc prea aproape de ei, însă încerc să particip la întruniri.

Occidentul Românesc: Ce îți place cel mai mult la patria ta adoptivă?

Adriana Henderson: Trebuie să spun că America pe care am găsit-o acum aproape 50 de ani nu este America de acum. S-au schimbat multe lucruri, nu toate în bine. Dar și această Americă a rămas – și sper că va rămâne – țara tuturor posibilităților. Nu trebuie să ai niveluri înalte de studii ca să te realizezi. Trebuie să ai inițiativă și să ai puterea de a-ți asuma riscuri. Cunosc mulți oameni care au venit cu nimic și care s-au realizat, chiar și oameni care au scăpat din lagărele de concentrare. Cu multă muncă și capital mic se poate. Dar recunosc că America nu este pentru oricine. Este nevoie de multă perseverență, de puterea de a-ți asuma riscuri, de a eșua și de a o lua de la capăt. Este nevoie de un psihic foarte tare. Îmi place la americani că sunt oamenii cei mai caritabili din lume, după cum spun statisticile, iar voluntariatul se practică încă din liceu. Eu găsesc la ei multă compasiune și empatie. Nu reacționez la știrile senzaționale și negative răspândite de media, ci la oamenii pe care îi cunosc personal și cărora vreau să le urmez exemplul.

Occidentul Românesc: Ce îți lipsește din România?

Adriana Henderson: Timpul trăit în România nu mi-a oferit posibilitatea de a călători în țară, de a o vedea și de a o cunoaște. Când am revenit, după mulți ani de la plecare, am avut ocazia să călătoresc prin țară, nu ca turist, ci ca vizitator în multe spitale și chiar la pacienți acasă. În felul acesta, am fost în aproape toate zonele României, parcurgând mii de kilometri prin locuri puțin cunoscute chiar și de către cei care locuiesc în România. Am fost pe drumuri cu gropi și pe drumuri neasfaltate. Dar și așa, cu toate neajunsurile, neplăcerile și riscurile unor astfel de călătorii, nu mă puteam opri să nu admir frumusețile naturale. Opream mașina și mă uitam în jur hipnotizată de ce vedeam. Am călătorit în multe țări pe toate continentele, mi-au plăcut toate locurile pe care le-am vizitat, dar nu m-aș întoarce în nicio altă țară a doua oară. De România nu mă satur! Îmi lipsește bucătăria românească. Îmi lipsesc bucatele românești. În primul rând, salata de vinete, salata de icre și, bineînțeles, micii și papanașii. Apoi, îmi lipsesc prietenii din copilărie. Mulți au plecat, dar mă bucur întotdeauna când îmi revăd prietenii, în special pe fosta mea colegă de bancă.

Occidentul Românesc: Un exercițiu de imaginație: dacă ai avea la dispoziție o putere magică de a schimba, peste noapte, trei lucruri la România, care ar fi acestea și de ce le-ai schimba?

Adriana Henderson: Sunt trei C-uri de care m-aș ocupa: Cancerul, Corupția și Codul de etică și conduită profesională. Deși sunt multe boli rare și grave, cancerul este cel care lovește cel mai tare. Nu cred că există o familie care să nu fi avut pe cineva drag care să nu se fi luptat cu această boală cruntă. Corupția este sinonimă cu cancerul, ucide! Există o cultură a corupției în toate formele ei urâte și murdare: corupție politică, mituire, jaf, trafic de influență, nepotism și toate formele de favoritism: cunoștințe, relații, pile… le-aș elimina pe toate. Codul eticii profesionale există, în scris, în teorie, dar nu și în practică. Cuvântul „etică” vine din cuvântul grecesc „ethos”, care înseamnă „caracter”. Ar fi frumos să avem caracter, în așa fel ca valorile și principiile de conduită să fie și aplicate. Să avem un simț al răspunderii față de parteneri, un respect pentru oameni, o siguranță în confidențialitate și, mai ales, loialitate față de colaboratori.

A consemnat: Camelia Jula

Fotografii: arhiva personală Adriana Henderson

  

Citește și