Lică Barbu: Povestea Românului Meu

Orice asemănare cu faptele şi personajele din această povestire nu este întâmplătoare.               

Prin timpul lor de căutări lăuntrice, milioane de gânduri se jucau provocatoare în mintea mea atunci când m-am hotărât să plec în lume pentru a căuta un român dincolo de graniţele României Mari, pe care să-l descopăr într-o lumină de om-erou, de român care prin realizările sale, în orice colţ al lumii, şi-a pus puternic amprenta românească în comunitatea unde trăieşte ca în noua lui casă. Zâmbeam a speranţă la gândul unei noi aventuri învăluită cu dor de români. Era o provocare. Gândurile m-au întrebat de ce fac asta? Şi mi-a răspuns gândul omului simplu din popor:

– C-aşa-i obiceiul nostru românesc, să ne iubim fraţii! Să ştim dacă ei sunt bine, indiferent pe ce pământ străin calcă, dar mai ales pentru că ne este mereu dor de ei şi lor de noi. Niciunde în lume nu există român care să nu fie român. Firul istoriei românilor ne-a călăuzit spre bunătate, hărnicie, cinste şi credinţă. Călăuzitoare cuvinte în drumul spre succes. Până şi piatra gliei noastre ştie asta. Pentru că e a noastră din moşi-strămoşi şi ne şopteşte, la gura sobei, povestea neamului românesc. Şi apoi, dragule, neamul acesta nu a râvnit niciodată la avuţia altor popoare şi nu a plecat din ţărişoara lui pentru a cotropi alte pământuri.

A stat la vatra dorului de neam, a apărat-o de răul lacom şi nesătul de pământ, a răbdat asuprirea şi jaful nelegiuţilor, aşa cum ştii şi tu, cu mămăliguţa lui săracă, cu ciubotele mereu rupte, cu doina înlăcrimată, cu izvorul cristalin al limbii române, cu snoave nemuritoare. Românul plecat printre străini nu a plecat de voie, ci de nevoie. E un adevăr. Lacrima din suflet nu l-a părăsit, dorul de acasă e tot mai intens, mirosul locului natal îl simte şi-n vis, oricât ar nega el, acolo, departe de cântecul Carpaţilor în zborul iilor înflorate. Uite! De aceea faci asta. Pentru că nu te lasă istoria să nu scrii despre românul tău plecat peste mări şi ţări. Pană uşoară, fiule!

Mai în urmă, stăteam în cumpănă dacă să plec sau să nu plec în căutarea Românului Meu. Cuvintele simple despre români, ştiute de mii de ani, curgeau înţelepte prin vârful penei de scris. Românul simplu din mine m-a convins. Nu era loc să mă răzgândesc. Ar fi însemnat să mă trădez. I-am promis că-i voi dărui aventura mea ca o recunoaştere a adevărului şi cu ambiţ de român mi-am pregătit bagajul pentru plecare. Venise vremea. Ba nu. Nu venise. Era în mine de când lumea. Eu venisem în vremea care exista de milenii. Eram acolo ca o chemare a ecoului plecat din străbuni, de a mă regăsi în definiţia poporului meu, de a şti cine suntem ca naţie, de a căuta Românul Meu, oriunde ar fi el, în toate drumurile românilor de pretutindeni.

Nu a fost greu să-mi pregătesc un bagaj pentru plecarea spre o nouă cunoaştere. Nu se putea mai românesc să nu aleg ca rucsac de drum o traistă ţărănească. Mai greu a fost să aleg locul de unde era meşterită. Toate erau încărcate cu emoţiile timpului de la ţară. Am ales una prăfuită de istorie. Păstra în ea, încă vie, arta naivă, curată, flori de câmp o înconjurau, iar când am deschis-o, au zburat în văzduh cântecele ciocârliei. Am deschis-o larg ca să intre aerul din pădurile de brazi, culoarea câmpiilor şi cristalinul izvoarelor. Am aşezat în ea, mai întâi, flori de nu-mă-uita şi miresmele m-au ameţit în neuitarea mea. Peste flori am aşternut un costum popular, ţesut cu doine de o Mamă pentru fata ei plecată în căutarea viselor. Câteva fire de fân proaspăt cosit au căzut ca o ninsoare lină peste costum, iar două crenguţe de brad le ţineau companie. O rază de lumină pornită din vârful Ceahlăului le-a dat alinare şi energie. Am presărat chiotele voinicilor şi poveştile strămoşilor, petrecute de zâne şi haiduci. Un glas suav de mamă contura amintirile copilăriei peste bogăţia trăistuţei mele.

Bagajul părea a fi gata, dar nu complet. Aş fi pus toată România în el dar, aveam un drum lung de mers şi apoi ce să iau cu mine, la ce să renunţ? Spuneţi şi voi! Dar nu am putut renunţa la un pumn de pământ românesc pe care l-am depus într-o ulcică de lut pe fundul traistei ca să rodească toate moştenirile noastre româneşti, dar mai ales să-l ofer  tuturor românilor plecaţi în lume, pentru a-l atinge şi a resimţi rădăcinile de acasă. Am legat traista cu o bandă tricoloră şi am scris pe ea, cu verde de Voroneţ: ,,Aici e România!”. Şi-am plecat la drum. Cu traista-n băţ. Pe jos. Cum altfel? Cu un mijloc modern de transport nu aş mai fi întâlnit oameni, flori şi păduri, vieţuitoare, fapte, evenimente, sărbători şi povestea nu ar mai fi fost poveste fără românii mei pe care i-aş fi scăpat în goana maşinăriilor. La prima rază de lumină a soarelui m-am întins la drum. Cu traista-n băţ parcă eram Păcală plecat în căutările snoavelor şi poveştilor sale cu tâlc. O pitulice mă întovărăşea la drum fluierând odată cu mine.

Până la hotarul ţării, prin locurile care treceam, oamenii mă priveau buimaci. Credeau că joc într-un film, dar când vedeau ce scrie pe traista mea au înţeles că plec spre alte meleaguri, urându-mi drum bun şi reuşită. Emigram spre o altă Românie pe care alţi români ca şi acei oameni frumoşi întâlniţi au renăscut-o prin alte ţări. Asta voiam să ştiu: cum au clădit ei o altă Românie, că doar acolo sunt alte legi, alte tradiţii, alţi oameni. Nici nu am trecut bine graniţa şi la o azvârlitură de băţ, pe un drum european care traversează Ungaria, mă loveşte-n nas un miros de tochitură moldovenească care venea dinspre un popas amenajat rustic în drumul călătorilor. Aici sigur sunt români, îmi zic. Şi nu m-am înşelat. În curtea popasului stătea la loc de cinste un car vechi ţărănesc, dar fără boi. Ca într-o pictură.

Deasupra intrării scria româneşte ,,La hanu’ lui nea Nelu”, iar mai jos, cu litere mici stătea scris: ,,Mâncare ca la noi acasă”. Frumos. Mă simţeam mândru. Localul era plin de clienţi, de toate naţiile. Privesc la ceea ce serveau şi nu mi-a fost greu să observ mâncăruri pe care le ştiam de-o viaţă: sărmăluţe, borş de ştevie, tochitură, ciulama şi multe altele. Pe nicio masă nu am văzut pâine, doar mămăligă. Ca acasă. Uite, îmi spun, aici am găsit Românul Meu. Aşa repede? Nu-mi venea să cred şi parcă îmi părea rău că se termină călătoria. Tot gândind situaţia şi privind la mâncărurile pofticioase, un tânăr îmbrăcat cu ie şi iţari se apropie de mine şi-mi dă bună ziua.

– Bună ziua! Ştii româneşte? – îl întreb mirat.

– Hai, bre nene! Îţi miroase traista aia a fân de pe Rarău di la o poştă. Am şi eu una la fel, dar nu scrie ce scrie pi a mata. Vrei să mănânci ceva? Avem di tăte.

Uitasem de traistă şi m-am dat de gol.

– Nu. Am intrat din curiozitate. De fapt… – şi-i povestesc pe scurt intenţia călătoriei.

Îl întreb de nea Nelu pentru a vorbi cu el, bifat ca Românul Meu.

– Tata? Nu e aici. E dus la Vaslui pentru marfă. Toate ingredientele pentru tot ce gătim aici îs aduse di acasă. Sunt mai adevărate şi le gătim cu drag. Hai să stăm jos o ţâră la o masă să-ţi povestesc! Vrei o ţuică de caise di la Bârlad?

Pe fondul ţuicii sorbite din ţoiul oferit, ascultam povestea tânărului din faţa mea:

„Tata şi cu mama au plecat din ţară în urmă cu doisprezece ani. Eram săraci. Noi doi, eu şi fratele meu mai mic, mergeam la şcoală cu greu. Nu aveau cu ce să ne întreţină, dar mergeam la şcoală. Ne mai ajuta mamaia cu haine primite di la ajutoare şi seara la lumina lămpii cu gaz ne ajuta să ne facem temele. Mama căuta mereu un loc de muncă, iar tata găsea rar. Într-o seară a venit tata di la o muncă cu ziua şi i-a spus mamei: ,,Ioano! Mâine plecăm în lume!”. Şi au plecat. Pi jos, spre Nuştiunde. Pi drumul aista, unde suntem acum, au cerut găzduire la o casă pentru o noapte. În acea casă locuia un bătrân. Singur. I-a primit şi a doua zi nu au mai plecat. Bătrânul le-a cerut să rămână să-l ajute. Inimoşi, tata şi mama nu au refuzat. Cu toate că aveau un scop, şi-au zis că omul are nevoie de ei. Era sărac ca şi ei. După doi ani bătrânul a murit lăsându-le casa. O cocioabă. În spatele casei era oleacă de teren. Tata şi-a dat seama că acea bojdeucă era în drumul călătorilor. Mulţi opreau acolo pentru un popas di nevoie. A cerut ajutorul primăriei din zonă şi a construit cu mama, dar şi cu ajutorul unui văr care lucra la o fabrică de mobilă sculptată, această dugheană, loc de popas. Vărul Vasile scobea fluiere şi linguri la el în Vaslui. Cine să le cumpere, bre? Aici şi-a găsit locul prin meşteşugul lui. Restul succesului acestui popas este munca. Toţi locuitorii din zonă şi alţi clienţi din lume cer reţetele bucatelor noastre. Sunt simple, gustoase, dar poartă în ele dăruirea, suflet bun, aroma pământului românesc. Aicişa, în micul nostru teren, în mica noastră casă, este oaza României de acasă. Nu suntem bogaţi, dar suntem liniştiţi şi fericiţi. Mergi mai departe, bre românule! Românul Tău este oriunde. Caută-l! Sunt alţii şi mai şi.Tata şi mama te vor călăuzi. Dar nu te las să pleci până nu mănânci oleacă un borş de ştevie, gătit de mama. Poftă bună!”

Las în urmă o adevărată poveste de români şi călătoria continuă. Borşul de ştevie cu mămăliguţă caldă mi-a prins bine la drum şi ajunsesem deja în Austria. Mi-a dat puteri să alerg. Cum adică, să alerg? Da, pentru că la margine de drum alerga un tânăr costumat sportiv. Mi-a spus în treacăt:

– Hai române, hai! Să-ţi mere ştevia!

Aha! E român. Fuga după el.

– Stai măi, alergătorule! Cine eşti şi de ce alergi? Şi de unde ştii de ştevie?

S-a oprit o clipă să bea o gură de apă dintr-o sticluţă ce o avea la brâu. Atunci l-am văzut mai bine. Purta o băsmăluţă tricoloră pe cap, iar pe bluza de sportiv scria România.

– Nu contează cine sunt. Sunt din Cluj, no! Alerg pentru că sunt maratonist. Lucru ca profesor de sport aici, în Austria. Particip la acest maraton-concurs mai mult să mă antrenez pentru că peste două luni voi mere în Canada, aproape de Cercul Polar, la un lung maraton, peste cinci sute de kilometri. Am câştigat locul întâi anul trecut şi musai să-mi păstrez locul.

– Păi, alergi de unul singur? Ce fel de concurs e ăsta?

– Nu sunt singur. Mai sunt vreo douăzeci de sportivi în urmă, cam la patru kilometri. E concurs internaţional şi sunt alergători din multe ţări. Îs singurul român participant.

– Curios. De unde ştii la ce distanţă sunt ceilalţi, căci te văd singur? Şi nu mi-ai spus de ştevie.

– De la austrieci! Ui la ei!

Un jeep decapotabil plin cu fotoreporteri venea încet în urma noastră. Au oprit şi au sărit în jurul maratonistului român, bifat şi el ca Românul Meu şi dă-i cu poze, filmări, întrebări. Eram mândru. Traista mea se vedea acum pe multe canale de televiziune, dar mai ales eram mândru pentru că mă aflam lângă un român celebru. Totuşi, muream de curiozitate de unde ştia maratonistul ardelean de ştevie? Parcă ghicindu-mi gândul curios, băsmăluţa tricoloră mi-a răspuns peste microfoane şi camere de televiziune:

– Trăistuţă! Nu te mai frământa. Mirosul de ştevie îi în mine demult. Am o afacere cu ştevie adusă din ţară. E o plantă miraculoasă pentru oameni, mai ales pentru sportivi. I-am convins pe austrieci ce minuni face ştevia şi acum se servesc mâncăruri cu ştevie în cele mai selecte restaurante din Austria. Ştevia e un lux aici, iar eu câştig binişor. Servus! Am zburat spre un alt premiu. Şi dus a fost. Jeepul, după el. Iar eu am rămas cu rostul drumului. Pitulicea îmi fluiera doina dorului de ducă.

Însetat de drum, căutam un restaurant, ceva, în prima localitate din Italia în care am păşit, pentru a-mi potoli setea. Am intrat în primul local găsit şi după înscrisurile în limba arabă de pe pereţi era clar că patronul e un fel de turc sau mă rog, arab, ceva… I-am cerut, în limba italiană învăţată de prin filme, o sticlă de apă. Am fost servit şi am observat, ceva mai în spate, cum un arab mai tuciuriu tot învârtea nişte mici pe un grătar. Măi să fie! De unde, frate?… Că ăştia nu mănâncă porc. Nu mănâncă, nu mănâncă, dar vând, îmi zic. Şi aveau un miros… bestial. Nu am rezistat şi i-am cerut tuciuriului nişte mici. I-am vorbit în limba română. Şi mi-a răspuns tot aşa, dar mai stâlcit. Ăştia ştiu toate limbile Pământului.

– Nu puteam, draga. E mici la roman acolo. Vine să ia la prânzu. E pentru masa pauză… No problem la tine. Puneam, făceam la tine. Imediat, draga!… Câte mici vrei?

– Patru, mai copţi – zic şi-i arăt patru degete.

Am ieşit afară să văd unde e acel ,,acolo” pe care mi-l arătase grataragiul tuciuriu. Pe partea cealaltă a străzii era un şantier în lucru. Schele, roabe, găleţi, chestii. Nu văd constructori. Mă apropii.

Deodată, mii de ace mi-au înţepat pielea şi emoţia m-a cuprins. Se auzea cântecul lui Liviu Vasilică, ,,Fir-ai tu să fii de murg”, cântat de o voce de bărbat. Şi ce voce! Am găsit repede sursa vocii. Era într-una din camerele care se construiau. Patru oameni, ca nişte munţi, dădeau glet, vopseau, zugrăveau, ce mai, treburi de şantier. Când m-a văzut, vocea s-a oprit din cântat.

– Băăă! Venişi să-mi opreşti cântecul, ai? N-ai treabă?… Iote bă cine veni la noi!

Trei capete de voinici au apărut de după unde trebăluiau. Plini de var. Curioşi, m-au măsurat să afle cine sunt şi ce vreau.

– Ce bă!? Cauţi de muncă? Fuseşi peste tot sau nimerişi direct la noi?

– Nu, măi dragilor!… şi le-am spus povestea drumului meu.

– Păi, de ce nu spusei aşa, băi Traistă-n Băţ!? – se linişti Cântăreţul. Dar nu văd să găseşti la noi Românul Tău. Suntem vreo opt aici, două echipe. Patru-s plecaţi în ţară acoloşa, acasă. Au familii şi ei, na!… Acuma, nu zic că nu făcurăm şi noi câte ceva aicişa. Aproape toate casele de pe aici sunt, dacă văzui, reparate de noi. Altele le-am ridicat din pământ. Şi? Asta fac mulţi români prin Italia. Deci, vezi de drum că nu suntem noi pe cei care cauţi!

– Am înţeles!.. Am trecut pe la arabul cu restaurantul de colo şi am comandat nişte mici. Zicea că i-aţi comandat şi voi.

– Ptiu! Luaţi cu treaba, uitarăm. Hai băi, că-i ora! Hai şi tu, Trăistuţă. Mai vorbim, bem o bere. Hoţ arabul ăsta. I-am odată să ne frigă nişte mici şi ne-a furat reţeta. Toţi italienii vin la micii lui, adică ai noştri. Hai!

La masă, unul din voinicii constructori, îşi trage şapca de zugrav mai pe ochi şi mă ia de umeri:

– Auzi, Gogule!… Mitică, cântăreţul, e mai modest şi nu vrea să se laude. Are câteva premii la festivaluri de muzică d’asta care cântă el, dă operă. E tare. Vine cu noi să lucreze că cică se simte mai liber şi aşa poate el să repete. Toate televizunile din Italia se bat pe el să-l cheme la emisiuni, să dea interviuri. Are bani, dar tot cu noi vrea să stea. Şi am aflat de ce până la urmă. N-ai să crezi, Gogule! Ce crezi că face bă, nebunul ăsta de Mitică?

– Ce, Gogule?

– La fiecare reparaţie pe unde a fost să dea glet, după ce se zvântă un pic, scrie câte o poezie cu un cui. De-ale lui, de-ale lui Nichita, Eminescu, Coşbuc şi alţii, că eu nu-i mai ştiu. Scrie jos numele lor sau pe-al lui, dacă e poezia lui. Apoi dă cu lavabil. Îs pline casele cu poezii… Cică să rămână în urmă ceva românesc. E dus, Gogule. Dar îl iubesc şi mă mândresc cu el. D’aia îţi spusei. El e Românul Tău! Să nu-i spui. Se supără că l-am pârât. Dacă află, nu mai scrie poezii. Şi noi cu ce ne mai bucurăm? Las-o aşa şi vezi de drum! Le-am mulţumit, i-am îmbrăţişat, ne-am luat rămas bun şi… mi-am văzut de drum. Cum a spus Gogu.

Aflat în mers spre altă localitate, simt cum se cutremură pământul sub mine. La propiu. Cutremur. Ei, asta-i bună! Adică nu e bună deloc. Primul gând a fost să cred că până şi cutremurele noastre din Vrancea le-au luat românii cu ei în diaspora. Ei, nici aşa! Situaţia era gravă. Intensitatea cutremului a fost destul de mare şi tot se repetau alte cutremure mai mici. Teama că sunt probleme grave în localităţi îmi stimulează instinctul să dau ajutor. Ajuns în prima localitate afectată de cutremur, sar pe lângă ceilalţi să ajut oamenii prinşi sub dărămături. Nu mi-a fost greu să mă înţeleg cu cei care luptau cu moluzul pentru a găsi oameni în viaţă. Groaznic! Peste tot dezastru. Uitasem de misiunea mea, de drumul meu, uitasem de mine, dar nu de tot, pentru că… În acel moment, o voce românească de femeie, mi-a cerut să o ajut la transportarea unui bătrân rănit. În câteva cuvinte am aflat cine era, ce căuta acolo, toată povestea ei. Şi nu era singura. Zeci de români veniţi din alte localităţi îşi intensificau efortul de a salva oameni. Cu orice preţ. Printre ei, un doctor. Român. Alerga neobosit la toţi răniţii. Am aflat de la românca cu care făcusem echipă că i se spunea Inimosu şi că este directorul unui spital de cardiologie din Italia cu renume în lume. Este profesionist în transplanturi de inimă. Chiar ea i-a fost pacientă. I-a salvat viaţa. Poartă în ea tot o inimă de român. Aşa a fost să fie. M-am apropiat de Inimosu pentru a afla dacă el este Românul Meu. Nu a avut timp să-mi răspundă. Răniţii erau mai importanţi. Simţul datoriei de doctor se desfăşura în el din plin. Nu mi-a spus decât atât:

– Dacă ai inimă de român, scrie din inimă pentru români! Uite-i! – mi-a spus cu emoţie arătându-mi românii care nu precupeţeau niciun efort în ajuta şi a salva oamenii din acel haos.

Mulţumesc, Inimosule! Am reluat drumul meu după ce am considerat că liniştea s-a instalat prin acele locuri. Cu traista-n băţ am trecut prin Franţa. Românul Meu era prezent şi acolo. L-am întâlnit printre fermieri, printre oamenii de afaceri cu succes românesc, printre oamenii de artă plecaţi demult în exil. Un pictor român plecat din ţară de pe vremea comuniştilor mi-a dăruit simbolic toate creaţiile sale să le duc în ţară la întoarcere. Era bătrân şi voia să le ştie acolo de unde s-a inspirat. A încercat mulţi ani să le trimită în România să fie depuse la loc potrivit, dar autorităţile române l-au tot amăgit cu reguli, legi, prostii. Plângea când îmi vorbea. Începuse ploaia când am plecat de la pictorul trist. Am intrat într-un boutique şi am cumpărat o umbrelă. Am rămas surprins să observ că pe etichetă scria ,,Made in Romania”.

După ce a stat ploaia am dăruit umbrela unei bătrâne, ca toiag pentru sprijin. În urma mea am auzit clar, cutremurător de românesc:

– Mulţumesc, maică!

Şi iată-mă ajuns în Spania! Pe jos, mai departe. Nu am mers mult. Staţi să vedeţi! Cum mergeam eu aşa pe marginea drumului, fluierând cu pitulicea mea un cântec de drum bun, iată că pe lângă mine trece un tir care opreşte pe dreapta. Şoferul scoate capul pe fereastra portierei şi strigă la mine:

– Măi, Păcală! Hai mai repede că mă grăbesc!

Mă apropii şi rămân mut de uimire când văd pictat pe bena tirului chipul lui Eminescu şi scrisă poezia ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

– Hai urcă! Îţi recit poezia pe drum dacă nu o ştii – mă invită nenea şoferul.

– Ba da! O ştiu. Dar niciodată nu am văzut ca această poezie să călătorească în lume prin metoda ta, pe tirul tău.

– Am şi eu dragostea mea. Pe toate tirurile din firma mea e câte un poet român şi o poezie de-a lui. Am eu boala asta, na!… Şi unde mergi aşa pe jos, cu ce ocazie?

– Am mai întâlnit un român care lăsa poezii de-ale lui, de-ale poeţilor români, peste tot. Mă rog, nu ca tine, dar cam aceeaşi boală ca a ta. Parcă v-aţi vorbit.

– Ei, na! Nu te cred.

– Ba da. Să-ţi povestesc!… şi îi spun povestea.

– Vrei să-ţi spun ceva, nene? Ai nimerit la fix cu mine. Eu, acuma, merg într-un loc unde este exact locul la care trebuia să mergi de la început.

– Nu înţeleg.

– Stai că n-am terminat! Aici în Spania există o organizaţie de români care promovează periodic excelenţa românească. M-au premiat pentru succesul meu cu firma mea de transport internaţional. Şi nu numai pe mine. Sunt zeci de români premiaţi pentru succese deosebite, din toate colţurile lumii. Aşa că aici trebuia să vii de la început. Aici îl găseşti pe Românul Tău şi nu mai umblai ca Păcală pe toate drumurile. Ai să vezi! Vin mulţi români la acest eveniment. Îi adună dorul de neam. Nu văd altfel. Zău!

Şi a avut dreptate. Organizaţia românească ne-a primit cu braţele deschise, parcă eram acasă. Zeci de români veniţi din toată lumea şi din România au petrecut evenimentul cu toată convingerea că se merită să fii român. Spectacolul susţinut cu această ocazie ne-a umplut inimile de bucurie, iar lacrimile de dor străluceau în colţul ochilor. Copiii românilor din Spania ne-au încântat cu dans şi cântec românesc. Pentru a nu uita tradiţia de acasă. Am aflat premiile pentru excelenţă românească. Oameni, români, oameni, din toate domeniile au primit premii. Mi-am făcut prieteni. Mulţi prieteni pe care i-am luat acasă în inima mea. Organizaţia editează o revistă tipărită în româneşte şi este distribuită la toţi românii din Spania, dar şi în mediul online. Nu e poveste. Vă spun adevărul. Martoră îmi este pitulicea care a cântat până a răguşit. De bucurie, la această întâlnire a românilor de pretutindeni, am urcat simbolic pe Coloana Infinitului şi am împrăştiat pumnul de ţărână românească în toate vânturile din lume. Să ajungă la toţi românii, oriunde ar fi ei.

Ei, şi cum călătorului îi şade bine cu drumul, am plecat mai departe să caut Românul Meu. Pentru că povestea nu s-a terminat şi nu se va termina niciodată. Românul Meu a fost, este şi va fi întotdeauna, în vecii vecilor.

Autor: Lică Barbu – Brăila (România)

Nota redacției: Povestea Românului Meu a sosit pe adresa redacţiei printre alte materiale destinate Concursului de portrete „Românii de dincolo de graniţe”, organizat de publicația Occidentul Românesc. Din păcate, autorul nu a respectat regulamentul concursului, articolul său înscriindu-se în categoria literaturii de ficţiune și nu a unui portret jurnalistic. Îi mulțumim și pe această cale lui Lică Barbu pentru că şi-a dedicat timp să scrie  acest material care, cu certitudine merită un trofeu la un concurs de literatură de ficțiune. 

Citește și