Letiția Coza: O enigmă a istoriei literaturii române

La zece ani de la moartea lui Eminescu, în 1899, se publica la tipografia „Heliade” din București o mică plachetă de 14 pagini. Ea se intitulează „Eminescu murind” și conține un poem dramatic în versuri.

Istoricul literar Mihai Apostol mărturisea în 1989, în paginile revistei „Antract”, că a găsit textul acesta în rafturile Bibliotecii Liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești și că nu se mai află în nicio altă bibliotecă din țară. Tocmai de aceea, în anul Centenarului morții lui Eminescu, revista „Antract” a republicat în întregime poemul.

Meritul îi revine istoricului literar Mihai Apostol, care consideră poemul „un document istorico-literar necunoscut al epocii.” Autorul exprimă atașament față de durerea poetului, înțelegere față de suferințele sale și dovedește o tratare originală a problemei dezbătute: conflictul dintre forța telurică și cea a spiritualității umane.

Dar cine este autorul acestui poem dramatic? Un scriitor uitat: Nicolae Caragiali – Costache, văr primar al marelui dramaturg I. L. Caragiale. Nicolae era fiul lui Costache, actor și autor dramatic, fondatorul Teatrului Național din București. El s-a născut la 17 septembrie 1860, dar creația sa dramatică este învăluită în mister, în mare măsură.

În 1884, tânărul Nicolae încredințează prima sa piesă de teatru, o satiră la adresa partidelor politice din țară, renumitului actor I. D. Ionescu (imortalizat de I. L. Caragiale în comedia „O noapte furtunoasă”). Piesa „Liberali – Conservatori sau Albii și Roșii”, comedie într-un act, îl entuziasmează pe actor, dar i se interzice (chiar în ziua premierei!) reprezentarea piesei. Autorul nu se dă bătut.

Istoricul literar Mihai Apostol afirmă: „El eludează Comitetul teatrelor, care nu putea fi de acord cu piesa, ce-și râdea de practicile celor două partide și se hotărăște s-o tipărească.” Piesa este tipărită în același an, 1884, dar nici aceasta nu se mai găsește în vreo bibliotecă importantă din țară. Încă două piese de teatru, „Cocoșeatu” și „Doctorul milos”, sunt scrise de Nicolae Caragiali – Costache în 1884, dar nici pe acestea istoria literară nu le consemnează.

Descoperirea poemului dramatic „Eminescu murind” de către istoricul literar Mihai Apostol destramă, în parte, misterul creat în jurul operei acestui membru al „casei” Caragiale. Este posibil ca Nicolae să-l fi cunoscut personal pe Mihai Eminescu. Timpul în care se petrece acțiunea, după cum spune autorul, aparține epocii în care Eminescu a murit. Tema (conflictul dintre materie și spirit) ne amintește de „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul” (1698), opera filosofică a lui Dimitrie Cantemir, ca și de „Gâlceava dintre mâini, picioare și pântece” din „Povestea vorbei” de Anton Pann.

Modalitatea abordării acestei teme a luptei interioare între spirit și trup este „de-a dreptul personală pentru epoca respectivă”, afirmă Mihai Apostol. Personajele care apar în acest „poem fantezist” alături de Eminescu sunt: Stomahul, Nasul, Gura, Auzul, Picioarele și Amintirea. Confruntarea dintre personaje are loc într-un decor feeric: „o grădină, unde Eminescu-visător stă într-un jilț și lasă să-i cadă o carte din mână.” „Închipuirea” aduce în prim-plan personajul care reprezintă trupul.

Stomahul, abătut, după ce cată lung la stăpânul său, se adresează celorlalți: „Nu vrea să mă hrănească (…). Într-însul pofta-i moartă.” Gura întreabă nedumerită: „O fi bolnav?” Stomahul îi răspunde: „Ba-i sănătos ca fierul!” Auzul afirmă că „Aude”, Nasul că „Miroase”, Gura că „Vorbește”, de aceea sunt nedumeriți: „De ce abia mănâncă?”

Eminescu, după ce un timp rămâne-n nepăsare, supărat, le cere să tacă: „Tăcere!… Voi tăcere! (…) Nu sunt supusul vostru! (…) Ce oarbă-a fost natura / Când v-a legat de mine!… În voi e numa ura / Și patimi ce apleacă o frunte de poet…” Considerându-le doar niște „slugi josnice”, condamnă pofta nesățioasă, afirmând că aceasta este „germene de ură”. Fața lui arată pe cugetătorul preocupat de lumea ideilor: „Taina tainei / Creării cea dintâi / Luând punctul, efemerul, ca cel de căpătâi.”

Cugetarea profundă face să apară Amintirea, care intră împreună cu un alt personaj: Picioarele. Este momentul evocării copilăriei: mama, potecile bătute, salcâmul. Emoția poetului crește până la lacrimi. Iluminat de flacăra Amintirii, poetul simte că primește din nou harul inspirației: „Renasc acum pe lume din propria-mi făptură / Eterul îl spintec cu-a mea minte / Și văd ce am văzut: Frumosul (…) Lumină, dulce nume, spre tine / Zboară gându-mi (…) Dorința mă-ndrumează spre cuibul unde se-ascunde Iubirea.”

Însă Realitatea e dură: Eminescu, trezit din visare („Visași, poete, oare?”), conștientizează faptul că se află într-un spital: „Spitalul! (…) Sunt nebun!…” Ultima replică poate oferi o cheie a sfârșitului tragic al poetului. Eminescu murind era conștient de diagnosticul ce i se pusese. Dar tocmai faptul că este lucid neagă acest diagnostic.

Astăzi, în concordanță cu alte dezvăluiri făcute de medicul Ovidiu Vuia și de istoricul literar Constantin Barbu, „poemul fantezist” poate fi considerat un document istoric-literar demn de a fi luat în considerare și de a fi inclus într-o viitoare istorie a literaturii române.

Autor: Letiția Coza, Senior Editor Occidentul Românesc

Citește și