Laudatio: profesorilor români ai cursului LCCR

Laudatio: profesorilor români ai cursului LCCR 

I-am întâlnit în străinătate, prima dată prin 2008 când eram student la Roma, pe dascălii care predau încă de atunci cursul LCCR copiilor români.

LCCR înseamnă Limbă, Cultură și Civilizație românească, curs opțional de românitate oferit de Ministerul educației și cercetării din România copiilor recentei emigrații românești în țări precum Italia, Spania, Belgia etc.

Pe măsură ce timpul a trecut, mi s-a întărit convingerea că inițiativa MEC de a oferi cadrul prin care profesorii români din străinătate să-și poată continua meseria este una excelentă, că aceste cursuri sunt pentru elevii români din școlile occidentale foarte, foarte utile și că acești dascăli sunt profesioniști cu totul excepționali, calitate fără de care nu ar putea să facă ceea ce fac.

Am început cu concluzia, iar unui om de știință asta nu-i şade tocmai bine. Așa încât mă voi replia și voi (re)începe.

Am pregătire de filolog şi de sociolog și mă ocup cu sociolingvistica migrației. Treaba mea în prezent este să studiez rolul pe care limba îl are în construirea identității, să propun soluții de politici lingvistice, să răspund la întrebări despre menținerea sau înlocuirea limbii materne și a românității în general, în țările în care românii pleacă la muncă. Eroii silențioși, subiecții pasivi, adevăratele victime în treaba asta sunt copiii migranților, adică, în limbaj mai tehnic, generația a doua. În 2007 MEC a înființat Institutul Limbii Române, care, printre altele, făcea un acord cu ministerele de profil din unele țări occidentale cu consistentă migrațiune românească, pentru a oferi elevilor copii de români niște ore opționale de LCCR. Ideea a fost bună. Inițiativa rezolvă, după mine, două lucruri: oferă copiilor români, cel mai adesea bilingvi cu competențe minime ori inexistente de română scrisă, o cantitate însemnată de limbă română și permite astfel conservarea unei laturi esențiale a identității românești; doi, face un bun lobby României și românilor, prin activarea acestor ore suplimentare în oferta educațională din țări în care, cel mai adesea, imaginea românilor este șubredă, atunci când nu e de-a dreptul șifonată.

Cine sunt cei mai numeroși beneficiarii cursului LCCR: copiii, elevi cu vârste relativ mici (cls. 5-11), și în ultima vreme din ce în ce mai mici (cls. 0-4). Dar cine sunt intermediarii? Cine face treaba?

Treaba este făcută de educatori, învățători și profesori români rezidenți în străinătate, în măsură covârșitoare doamne. Unii dintre acești profesori lasă o catedră în România pentru a preda în străinătate, alții își continuă studiile în țările unde predau și cursul LCCR. O mare parte din profesorii LCCR este alcătuită din migranți, ajunși ei înșiși în occident din motive economice. Acest ultim aspect, departe de a constitui un dezavantaj, e unul dintre cele mei importante atu-uri, care, pe lângă altele, îi face foarte potriviți pentru a ține acest curs. Condiția de migrant și nu de trimis al ILR-ului în străinătate rezolvă pentru toți cei implicați problema expertizei, care, pentru orice profesionist serios, este esențială atât în munca de cercetare-perfecționare cât și în cea de predare la clasă. Sub aspectul cunoașterii realităților societare din țările de destinație ale migrației, profesorii LCCR sunt experți, în sensul că ei nu învață din manuale nomos-ul italian, spaniol, portughez etc., ci îl deprind pe viu, prin experiență, dezvoltând astfel abilități de descifrare a sistemelor școlare (și culturale, în sens larg) din aceste țări ce îi vor ajuta hotărâtor în calibrarea actului educativ LCCR. Avem un prim fel de expertiză, așadar, cel de decurge din faptul că cei mai mulți dintre acești dascăli se găsesc deja pe teritoriul țărilor occidentale, înainte de deveni profesori LCCR. Pe scurt, ei sunt, pentru mine ca cercetător al fenomenului, niște insiders utili şi eficienţi. Ei au această dublă calitate: de migrant și de dascăl. Nu mai vorbesc de faptul că ei achiziționează și apoi consolidează mai bine ca orice alt tip de migrant limba din țara ce îi găzduiește, devenind, astfel, cei mai indicați să interacționeze cu copiii, care, în marea lor majoritate, cunosc mult mai bine limba locului decât limba părinților lor. Atât MEC-ILR cât și publicul larg, toți acei partizani ai menținerii trăsăturilor românității la noii migranți într-o Europă multiculturală, în fine: noi toți suntem norocoși că există atât de mulți dascăli români în țările din UE doritori să predea cursul LCCR.

Înclin să cred că mulţi dintre aceşti profesori sunt persoane deosebit de culte care şi-au luat într-un fel revanşa de la situaţia de subordonare în care s-au aflat, la un moment dat, în calitate de români veniţi dintr-o ţară mai mică, mai săracă, şi care, ajunşi într-o cultură mare dar percepută ca nerecunoascătoare şi nedreaptă, au re-activat prin dificila misiune LCCR orgoliul profesiei, cu o pasiune demnă de invidiat de orice profesor din România. Dar asta, deși deja spectaculos, este doar context.

Mă voi referi acum la calitățile profesionale efective ale acestor profesori, mai precis ale profesorilor LCCR pe care i-am întâlnit în diferitele momente în care am cercetat fenomenul. Împreună cu colegii de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, filiala Iaşi a Academiei Române, am încercat să înţelegem mai multe lucruri despre migraţia românească din perioada recentă, din diferite unghiuri de atac. Munca noastră, una în esenţă de cercetare, s-a înscris într-un proiect mai amplu, finanţat din bani de la buget (nu europeni), numit MIRO („Migrație și identitate în spațiul cultural românesc” https://miro.acadiasi.ro, proiectul nr. 2). Şi ca să studiem ce se petrece cu a doua generaţie de migranţi, respectiv cu copiii românilor, am stat de vorbă cu familiile românilor din diaspora (2018-2019), am asistat la ore LCCR din Italia şi Spania (2018), am dialogat cu specialişti în predarea limbii române ca limbă nematernă (2018), am organizat şedinţe de lucru comune cu profesori LCCR pe care i-am avut oaspeţi la Iaşi într-un Congres internațional (în 2018: https://www.philippide.ro/pages/manifestari_stiintifice.html)  şi în prezent alcătuim cu unii dintre aceştia un suport didactic pe care îl vom oferi gratuit profesorilor LCCR, asociaţiilor culturale cu specific românesc, familiilor de români din străinătate etc.

Cea mai frumoasă experienţă pe care am avut-o până acum cu profesorii LCCR e de departe cea de spectator la lecţie. Nu ştiu cine ar fi putut să ţină acea lecţie, dacă nu un migrant din Italia, în toamna lui 2018, cu multă experienţă, atât ca migrant cât şi ca dascăl, cu ani de muncă în spate desfăşurată în ţară respectiv cu sensibilitatea lingvistică şi culturală a unui stranier.

Doamna profesoară dă „bună ziua”. În clasă sunt adunaţi copii de vârste mici, unii dintr-a doua, alţii dintr-a patra ş.a.m.d. Doamna ţine să se vorbească în română, lucru teribil de greu. Dar ţine să se salute în româneşte, copiii răspund într-o românească clară însă lipsită de accent. Pe perete, culoare, în aer, pe bănci, totul musteşte a Italia, a limbă italiană şi pe alocuri a engleză. Doamna ţine cu greu ora, lucru de înţeles, elevii nu constituie un grup prea consolidat, căci ei vin şi nu prea la această oră, care e opţională, unii părinţi români făcând sacrificii pentru a-i duce la LCCR deoarece orele nu sunt întotdeauna în continuarea celor din programa italiană. Dar în alte cazuri, aveam să aflu, la orele LCCR merge toată lumea, plus câţiva copii de italieni, interesaţi de „necunoscuţii de lângă ei”. O galaxie de cazuri limită, piedici şi lipsuri, şi cu toate astea doamna merge înainte, experimentează, îmi surâde când, din spatele clasei, înregistrez micile victorii de la o etapă la alta a lecţiei. Îmi folosesc toate amintirile din vremea când eram elev la Liceul Pedagogic din Galaţi. Mă mir în continuare că aceste ore se pot ţine. Doamna vorbeşte aproape exclusiv în română chiar când mulţi elevi o dau pe italiană, lucru firesc. Doamna foloseşte inteligent şi cu umor limba italiană ca pedală pentru a strecura termenii româneşti mai dificili şi pentru a rezolva unele probleme de gramatică. Dar o văd că îşi înhibă această pornire naturală la bilingvi, şi bine face. Elevii au avut teme, şi le-au făcut. Pe la jumătatea orei uit că suntem la 2000 de km de România. Ştiam că unii nu pot scrie bine româneşte şi privesc cu curiozitate în caiete. Mă feresc să mă comport ca la inspecţie. Observ progresele acestor elevi de la o temă la alta şi mă mir că ei scriu, luând în considerare cât de puţine ore LCCR sunt într-un an şi ştiind că pauza vacanţei de vară îi „dă înapoi”. După oră, doamna îmi spune care sunt strategiile ei şi cam ce fac ceilalţi profesori, pentru a depăşi provocările. Ieşind din cancelarie, colegii italieni o salută cu cordialitate şi ne îndreptăm spre ieşire. La gardul şcolii un grup compact de părinţi aşteaptă să-şi ia copiii. Mulţi li se adresează copiilor în italiană, cu ton alb din care se vede că e obişninţă. Ne îndreptăm spre gară, doamna va face aproape două ceasuri cu trenul ca să se întoarcă acasă.

Contextul în care între 2018 şi 2020 s-au creat condiţiile pentru interacţiunea dintre noi, cercetătorii de la Academia Română şi profesorii LCCR din Occident, este susnumitul proiect MIRO, în care, printre altele, ne-am propus să găsim o soluţie inovatoare pentru popularizarea concluziilor cercetărilor despre migraţia românească, prin care să prezentăm complexitatea migraţiei ca pârghie a progresului, atât a majoritarilor (italieni, spanioli etc.) cât şi a minoritarilor, în speţă a familiei române emigrate. Ni s-a părut că am putea să facem acest lucru prin intermediul elevilor care beneficiază de cursul LCCR, cărora să le spunem o altă poveste despre migraţie, una cu nuanţe, fără buni şi răi, fără clişee şi – cel mai dificil – pe înţelesul lor. Aici aportul profesorilor LCCR a fost necesar şi foarte important pentru succesul aşteptat, căci ei sunt experţii în acest domeniu.

Mergând înainte în căutarea metodicii potrivite pentru a ne adresa acestor elevi aveam să înţelegem cu claritate că domeniul în care activează dascălii LCCR este unul complet nou, luând în vedere atât contextul cultural (la care m-am referit mai sus) cât şi caracteristicile sociolingvistice ale beneficiarilor. Cel mai apropiat domeniu în care există studii ştiinţifice este acela al „predării limbii române ca limbă nematernă” sau „…ca limbă străină”, dar vom fi de acord că provocările pe care le întâmpină în cazul de faţă atât intermediarii (profesorii LCCR) cât şi beneficiarii (elevii – copiii migranţilor) sunt diferite şi mult mai acute decât cele, să zicem, ale minorității maghiare din Harghita, Covasna şi Târgu Mureş. Inclusiv din prisma acestor lacune ştiinţifice, profesorii LCCR sunt adevăraţi pionieri ai unui domeniu inedit: ei sunt experimentatorii prin care se naşte – păstrând paralelismul cu „predarea limbii române ca limbă nematernă”  – o disciplină cvasi-nouă ce ar trebui să se numească „predarea limbii române ca limbă minoritară” sau „…în contextul migraţiei ” şi care trebuie să furnizeze baze ştiinţifice specifice, de oferit atât acestor profesori cât şi următoarelor generații de profesori ce vor preda, în deceniile viitoare, în Occident sau în alte părţi din lume, cursuri similare de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească.

În aceşti 3 ani, la cererea noastră, a cercetătorilor, profesorii LCCR invitaţi în proiectul MIRO ne-au împărtăşit experienţele lor, au participat la sesiunile de lucru ştiinţifice de la Iaşi, ne-au permis accesul la orele de curs, ne-au pus la dispoziţie schiţele cu lecţiile pe care le desfăşoară cu elevii lor. În profesorii LCCR am găsit profesionalitatea şi expertiza necesare pentru a putea înţelege fenomenul în general şi provocările predării la aceste clase în particular. Din cercetările noastre la faţa locului a rezultat că, la povocările domeniului, profesorii LCCR răspund printr-o abordare coerentă cu necesitățile grupului ţintă, respectiv adaptând conţinutul manualelor avute la dispoziţie la caracteristicile, extrem de eterogene, provizorii şi dinamice, de la fiecare clasă de curs. Acest teren dificil este totodată prilej de experimentare, mulţi profesori LCCR fiind efectiv obligaţi de realitatea de la şcoală şi de nivelul lingvistic al elevilor (în general mai scăzut decât s-a putut preconiza în programa iniţială), nu numai să adapteze radical lecţiile din manuale dar şi să compună ex novo unităţi didactice cu care să poată capta grupul de elevi pentru a-l putea conduce pe un drum al acumulărilor de cunoştinţe. Universul extrem de eterogen al elevilor beneficiari ai LCCR, nu numai de la o ţară la alta dar şi de la o regiune la alta în interiorul aceleiaşi ţări, provoacă deseori necesitatea din partea profesorului de a adapta conţinut şi formă în procesul educativ într-o manieră greu de imaginat într-o şcoală din ţară. Deşi nu suntem specialişti în metodica şi didactica predării limbii române ori a altor materii, intuim că abordarea profesorilor LCCR este necesară şi corectă; ulterioare cercetări de profil care să indice direcţiile de urmat în perioada următoare pe subiectul actului educativ din LCCR se impun cu urgenţă.

Trebuie ca România să cunoască mai îndeaproape utilitatea socială, politică şi culturală substanţială a acestor ambasadori ai noştri în străinătate şi să recunoască calitatea profesională înaltă a corpului profesoral LCCR. Nouă, cercetătorilor şi universitarilor, ne revine în continuare rolul de a susţine prin instrumentele specifice ştiinţei eforturile acestor deschizători de drumuri, prin studii asupra fenomenului, prin furnizarea de manuale şi materiale auxiliare la clasă etc.

Închei această laudatio mulţumind profesorilor LCCR, exprimând admiraţie pentru calitatea muncii depuse în domeniul pe care ei înşişi l-au creat; totodată felicit ILR pentru iniţiativa cursului LCCR.

Later edit: mult succes atât profesorilor LCCR cât şi elevilor lor, în această perioadă a provocărilor de tot felul şi care – în plus – cere tuturor o înţelegere profundă a specificului activităţii de e-learning, precum şi o adaptare rapidă la noile instrumente de lucru de la distanţă prin intermediul tehnologiilor multimedia.

Iaşi, 25.04.2020

Dr. PhD. Alexandru-Laurenţiu Cohal,

Cercetător, Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – filiala Iaşi a Academiei Române

 

Citește și