László Krasznahorkai și eternitatea propoziției. Despre Nobelul care restabilește demnitatea literaturii

Premiul Nobel pentru literatură din 2025, acordat scriitorului maghiar László Krasznahorkai, nu este doar o recunoaștere personală, ci o reafirmare tăcută a literaturii autentice în fața zgomotului lumii contemporane. În vremuri dominate de superficialitate, de graba cuvintelor goale și de mesaje concepute pentru algoritmi, Academia Suedeză a ales să onoreze un autor care transformă propoziția în meditație și tăcerea în formă de rezistență.

Krasznahorkai este, în esență, un scriitor al apocalipsei lente, al acelei dezagregări morale și metafizice care însoțește civilizațiile atunci când obosesc să mai creadă. În romanele sale, de la Satantango la Melancolia rezistenței, lumea nu se prăbușește prin cataclisme, ci printr-o eroziune interioară, prin absența sensului și prin întoarcerea obsesivă la întrebarea: ce mai poate face arta în mijlocul ruinei?

Academia Suedeză a justificat alegerea sa prin „opera convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”. Este, poate, una dintre cele mai exacte formulări pentru un spirit care refuză atât disperarea totală, cât și confortul iluziilor. În universul dens al lui Krasznahorkai, unde frazele se întind ca o respirație cosmică și timpul se topește în paragrafe fără punct, literatura devine un exercițiu de luciditate și frumusețe.

Comparațiile cu Kafka, Gogol, Melville sau Bernhard sunt inevitabile, dar reductive. Krasznahorkai nu este „urmașul” nimănui, ci ecoul unei Europe care nu mai visează, dar încă gândește. Proza sa amintește de tăcerea catedralelor gotice, de peisajele ruinate ale vechii Europe Centrale și de neliniștea unei conștiințe care nu mai speră, dar nu încetează să caute sensul.

Pentru mulți, lectura lui este o probă de răbdare. Pentru cei care o parcurg, recompensa este revelatoare: limbajul reînvie viu, organic, aproape sacru. În contextul  în care scrisul se consumă pe ecrane, iar cititul a devenit un act grăbit, Krasznahorkai redă literaturii dimensiunea ei originară: contemplarea.

Remarcabilă este și umilința lucidă cu care autorul a primit premiul:

„Dovedește că literatura există în sine, dincolo de diverse așteptări non-literare, și că încă se citește… Poate oferi speranță chiar și celor în care viața însăși abia pâlpâie.”

În aceste cuvinte se ascunde cheia întregii sale opere: literatura nu este o evadare, ci o formă de respirație în abis.

Pentru Europa Centrală, Nobelul din 2025 are o semnificație aparte. Este dovada că spațiul dintre Est și Vest, adesea redus la clișee geografice sau politice, continuă să dea mari conștiințe literare. În opera lui Krasznahorkai se împletesc melancolia vechii Europe Centrale, ironia rafinată și un misticism auster, specific spiritului răsăritean.

Într-un interviu acordat în 2015, scriitorul spunea: „Frumusețea în limbaj. Distracție în iad.” Poate cea mai sinceră definiție a artei sale: un amestec de estetică și condamnare, de luciditate și vis.

László Krasznahorkai este laureatul care ne amintește că, înainte de toate, literatura este o formă de a nu ceda. Iar în tăcerea unei propoziții care curge fără sfârșit se ascunde, poate, întreaga demnitate a lumii.

Redacția Occidentul Românesc
Publicația românilor din Occident, cu prioritate în Peninsula Iberică
Independentă, demnă, neînregimentată
Din 2010, cu voce proprie și răspundere editorială.

Informații și foto: The Guardian