Jurnalista care trăiește în „Oltenia profundă” de la poalele Pirineilor
Roxana a străbătut, la fel ca mulți dintre noi, deșertul speranței de a fi liber și fericit, undeva, cândva. De la prezența entuziastă pe baricadele presei și protestelor civice la București, până la stabilirea în Sudul Franței, povestea de viață a Roxanei Dascălu este parte din istoria României și a oamenilor ei. În destinul său și-n întâmplările trăite de ea se vor recunoaște mulți români care au încercat să înțeleagă și să lupte cu timpul care le-a fost dat.
Roxana a fost 10 ani jurnalist Reuters, în România și Europa de Est, când a scris despre dificila tranziție de la comunism spre democrație și economie de piață a țărilor din regiune. A lucrat apoi în PR, comunicare și relații cu presa. A scris pentru The Economist Intelligence Unit şi Oxford Business Group. A studiat limbi străine la Universitatea București.
Acum locuiește în satul Rivel, din sud-vestul Franței, împreună cu soțul ei, artist ceramist de origine română. Acolo au restaurat o moară veche de 300 de ani, în care locuiesc. În jur există o comunitate de români, mulți artiști, dar nu numai, iar Roxana face parte din sufletul ei. Ține legătura cu țara și continuă să colaboreze cu diverse publicații.
Într-un text-confesiune, Roxana spune despre sosirea ei în Franța: „Am avut senzația, venind aici, că mă întorc «acasă» – în timp, la satul bunicilor mei, din Oltenia profundă, cu tradiții și cu acel spirit de întrajutorare care nu mai există de mult sau, dacă mai există, este în curs de dispariție, cu plecarea atâtor conaționali ai mei în căutarea unei vieți mai bune în Europa.”
A publicat recent cartea de memorii „Cronicile din Est”, despre care spune: „Am scris această carte despre evenimente pe care le-am trăit ca jurnalistă est-europeană, româncă, în ultimul deceniu al secolului trecut, lucrând pentru cea mai mare și mai veche agenție de presă din lume. Au fost cei mai frumoși și mai cumpliți zece ani din viața mea. La Reuters am întâlnit și am lucrat cu oameni din ceea ce era pentru noi «Minunata Lume Nouă» a Occidentului care ne fusese interzis timp de aproape jumătate de secol, cât am trăit, noi și părinții noștri, în spatele Cortinei de Fier. Este o poveste despre oameni din Est, despre schimbările dramatice din viața lor și despre felul în care sunt priviți în Vest, cu multe prejudecăți încă, cei veniți, ca și mine, de la Est de Edenul Europei. Am scris despre toate aceste evenimente, la care am fost martoră, la mare distanță în timp și de la mii de kilometri depărtare de țara mea natală. Pe vreme de pandemie cu noul coronavirus. Cu întreruperi și apoi în cascadă. Cu dragoste și abjecție.”
Am purtat acest dialog la distanță cu Roxana, cu curiozitate și admirație pentru felul în care ea, la fel ca milioane de români plecați din țară, încearcă să trăiască propria viață fără să renunțe la trecut și la ce tot ce o leagă de lumea din care vine.
Dragă Roxana, așa cum li se întâmplă de obicei jurnaliștilor, biografiile personale devin nesemnificative sub greutatea profesiei, sub gravitatea lucrurilor despre care relatează. De aceea, acum vreau să întreb despre tine: cine este Roxana Dascălu? Ce poveste are familia ta?
Roxana Dascălu: De patru ani, m-am stabilit în Franța profundă, la o moară veche, din Pirinei, și acum trei ani m-am căsătorit cu stăpânul morii, vechiul meu prieten Radu Tănăsescu, ceramist de origine română, care a scos moara din ruină și a renovat-o preț de aproape 25 de ani. Provin dintr-o familie de intelectuali. Mama era olteancă dintr-un sat de lângă Craiova, Ghercheștii Vechi, unde bunicii materni au fost învățători, iar străbunicul, preot. Străbunicul patern era grec, căpitan de navă, făcea traseul dintre Pireul său natal și porturile dunărene, de unde aducea grâu și alte cereale spre Grecia. La Brăila, a cunoscut-o pe Maria, străbunica mea, și din Alexandropoulos a devenit Alexandrescu, s-a naturalizat român. Eu sunt de educație franco-britanică. Am învățat franceza de la șase ani, la o grădiniță privată, ținută de Madame Vlădescu, o pariziancă măritată cu un general din armata regală. După venirea comuniștilor la putere, soțul ei a fost închis, până în 1967 – iar ea a rămas în București, unde i s-a permis să dea ore de franceză ca să își câștige traiul. Așa se explică accentul meu parizian. Instalarea mea la moara din Pirinei, acum, este de fapt, o întoarcere la rădăcinile mele franceze. Am urmat apoi, între 1971 și 1975 liceul de limbă engleză C.A. Rosetti din București. Existența scurtă, până în 1978, a acestui liceu de engleză a fost permisă totuși de regimul comunist de la acea vreme. Mult mai târziu, am aflat că profesori eminenți ai noștri, precum dirigintele nostru Alexandru Teodorescu sau regretatul Mircea Tatos, făcuseră pușcărie politică în adolescență, în anii ’50, pentru convingerile lor democratice, anti-comuniste.
Puteai să faci o carieră didactică sau orice altceva. Dar ai fost reporter de știri la o reputată agenție, apoi jurnalist pentru tot restul vieții. De ce ai ales această cale complicată, mai ales în anii ’90?
Roxana Dascălu: Îmi place să scriu. Știu că jurnalistul nu este decât un biet istoric al clipei, dar cred în puterea scrisului, cred că, uneori, poți schimba lucrurile în bine. Asta am încercat să fac, în felul meu, descriind realitățile din România și Estul Europei, în acel ultim deceniu al secolului trecut, cât am lucrat la Reuters. Am fost de multe ori acuzată, pe nedrept, că nu sunt „o bună româncă”. Eu am fost jurnalist român de limbă engleză și am scris pentru România și oamenii de pe întreg mapamondul, am încercat să prind acele unghiuri care sunt cele mai definitorii pentru realitatea românească. Iubesc jurnalismul și, de aceea, chiar și după venirea mea în Franța, am perseverat. Am colaborat la o revistă de calitate, Reporter Global, care avea o franciză de la prestigioasa revistă britanică The Economist, dar care a dispărut de pe scena media din România, cu criza produsă de pandemie. Nu m-am lăsat bătută și anul acesta am lansat, împreună cu o excelentă echipă de jurnaliști, un proiect media independent, Santinela.net. Căutăm încă fonduri europene, și nu numai pentru susținere, și creștem organic. Eu scriu din Franța, dar majoritatea colegilor mei sunt în București. Avem corespondenți și la Chișinău, în Moldova și la Cernăuți, în Ucraina. Sper să lăsăm o amprentă frumoasă în presa independentă, de calitate, din România și nu numai.
Asta arată că-ți pasă, că nu te-ai retras în Franța turistică ci vrei să trăiești pentru profesia ta mai departe. Dar să ne întoarcem puțin, povestește-ne cum era viața în presă în perioada comunistă. Ție cum ți-a fost atunci?
Roxana Dascălu: Dat fiindcă nu eram „decât” absolventă, șefă de promoție la engleză-franceză, la Universitatea București, la Agerpres, unde am lucrat șase ani, până la revoluție, am fost mai întâi translator, apoi redactor de limbă engleză. La translație, trebuia să traducem în engleză mai ales discursurile, cuvântările lui Ceaușescu și alte știri pline de propaganda comunistă, cu „recorduri” la producție și în construcții sau industrie… Rebarbativ. Apoi, deși oficial cenzura fusese desființată în 1979, am luat un concurs și am ales să lucrez la secția de „presă străină” a Agerpres, unde citeam publicațiile – ziare și reviste de limba engleză care veneau în țară, și traduceam știrile – criticile aduse de presa occidentală politicilor lui Ceaușescu. Era un mod paradoxal de a fi plătită să citesc ceea ce era interzis pentru muritorii de rând – criticile la adresa „tovarășilor conducători” ai României socialiste… Țin minte că nu aveam căldură în Casa Scânteii din cauza restricțiilor din anii ’80, iarna, și purtam mitene, ca să putem bate articolele la mașina de scris. Număram boabele de cafea împrumutate de la fericiții care și le puteau procura de pe piața neagră. Se aduceau, rar, la bufet, saci de cartofi, care erau apoi cărați cu spinarea de norocoșii ziariști care apucau să cumpere, ca să poată să încropească ceva de mâncare. Ne îndreptam spre o existență schizofrenică și umilitoare ca cea din Coreea de Nord. Pe acest fundal, a izbucnit, în cele din urmă Revoluția din decembrie 1989…
Am citit articolele tale, interviurile. Ești foarte legată de țara ta, de istoria ei recentă. Totuși, cum ai luat decizia să pleci în Franța?
Roxana Dascălu: Cred că am revenit la rădăcinile mele franceze și mi-am urmat inima venind după Radu, la moara lui din Pirinei.
Putem spune că ai plecat dintr-o lume care se refăcea pe ruinele comunismului, într-o lume pe care o ridicați din ruine medievale. Povestește-ne despre Moara Episcopului, unde locuiești.
Roxana Dascălu: Radu a venit primul aici, la un centru de artă contemporană din apropiere și a descoperit apoi, ruinele vechii mori, care datează dinaintea Revoluției franceze. A cumpărat ruinele și un hectar de teren și a început un efort uriaș de reconstrucție – din pietrele unui vechi pod a clădit, de pildă, un mare șemineu și stâlpul de susținere al șurei pe care a înălțat-o cu două etaje. S-a dovedit a fi un bun arhitect și constructor. Locul a păstrat misterul și farmecul fostei mori de apă, care am aflat că furniza electricitatea în satul vecin, Rivel.
Într-un interviu pe care ți l-a luat Matei Vișniec, pomenești despre prietenii voștri din Franța. Cum este comunitatea artiștilor de la poalele Pirineilor?
Roxana Dascălu: Satul vecin, Rivel, are trei asociații, care reunesc prietenii patrimoniului – capela din sat, Sainte Cecile, datează din secolul 13, din vreme catharilor. Sunt mulți artiști, chiar și de origine română, care s-au aciuiat aici, atrași fiind de frumusețea și liniștea locurilor și de stilul relaxat de viață din Franța profundă.
Cum sunt localnicii? Ce ai găsit acolo și ți-a amintit de România? Ce avem în comun?
Roxana Dascălu: Avem prieteni, francezi, belgieni, olandezi și englezi, e o societate cosmopolită, iar viața la țară, cu orătănii, pisici și porumbei e o plăcere. În satul vecin, Rivel avem teren de tenis și de petanque, un joc tradițional cu bile de metal practicat în Franța. În apropiere, în comuna Chalabre, avem și sală de teatru, de cinema. Ce îmi amintește de România sunt dealurile, colinele și văile, peisajul lui Blaga, din Transilvania noastră.
Dar ce este diferit acolo și ai dori să avem și noi?
Roxana Dascălu: Pentru cei bătrâni, aici există servicii de ajutor la domiciliu, oferite de stat, iar pentru cei care nu au mașină, există la Chalabre, în apropiere, un serviciu de taxi cu un euro oferit săptămânal de primărie pentru a merge la marile magazine din zonă la cumpărături. Avem în fiecare vară vide greniers – un fel de bazaruri, de talcioc, unde se vând lucruri vechi, dar de bună calitate –, eu cumpăr mai ales cearceafuri și fețe de pernă cu dantelă și brodate de mână, de pe vremuri.
Citind poveștile tale din Franța, o impresie puternică este legată de amestecul de limbi și etnii, pare un ținut care deține culturi extrem de diverse. Și, totuși, cum reușesc cei din Carcassonne să mențină o identitate și o anume unicitate a zonei?
Roxana Dascălu: Regiunea noastră din sud-vestul Franței este Occitania, iar limba occitană este încă vorbită în mediul rural, mai ales. Din păcate, este și ea o limbă în curs de dispariție. Se vorbește aici franceză cu accent meridional. Sunt mulți englezi, americani, australieni și canadieni care au cumpărat proprietăți în zonă – prețurile sunt încă mult mai mici decât în Provence. Eu încerc să creez punți între comunități predând ore de franceză pentru anglofoni, și de engleză pentru francezi.
Cum este relația localnicilor cu autoritățile în zona rurală din sudul Franței? Ce planuri comune de acțiune au? Sunt implicați francezii în viața comunității?
Roxana Dascălu: Într-un sat vecin, Sainte Colombe, s-a inițiat un proiect de mori eoliene, care ar afecta peisajul din satul nostru Rivel. Oamenii au făcut imediat o asociație ca să se opună acestui proiect. Francezii au protestul în sânge, nu sunt pasivi deloc.
Îi implică, îi adoptă și pe străinii stabiliți acolo? Cum vezi viitorul noii tale „provincii”?
Roxana Dascălu: Străinii care au reședințe permanente aici, încearcă, de bine, de rău, să se integreze în viața comunității. De pildă, avem o Universitate Populară din zona Kercorb, zona satelor și localităților limitrofe, unde am susținut în luna mai o conferință despre influența a trei aristocrate de origine română – Elena Văcărescu, Anna De Noailles și Marta Bibescu, asupra culturii franceze în secolul 20. Am avut un public foarte interesat, în sala teatrului din Chalabre, unde am ținut conferința. Scriu de asemenea, destul de frecvent, în „foaia” (revista) satului nostru „Le Riveilhou”, după numele pârâului care trece prin satul Rivel.
Cum este diaspora românească din zona ta? Vă petreceți timp împreună, țineți legătura? Poți formula unele concluzii privind integrarea românilor în țările unde se stabilesc permanent sau temporar?
Roxana Dascălu: Nu am o experiență prea grozavă cu diaspora, avem niște prieteni români, care au venit aici după mine, în satul Rivel. Sunt mai tinerei și încearcă să se integreze cât mai bine în comunitate, așa că ne vedem destul de rar. Nu facem o „mică Românie” în Franța profundă, dar nici nu ascundem faptul că suntem români de origine.
Stai în Rivel și scrii. Ce spun localnicii despre asta: „…au venit unii la moară și macină vorbe”? Dincolo de glumă, s-au bucurat că redați viață Morii?
Roxana Dascălu: Am scris de aici o carte despre cei mai frumoși și cei mai cumpliți zece ani din viața mea – „Cronici din Est”, apărută acum doi ani la editura Vremea, pe vremea pandemiei. Am lansat-o așadar pe Facebook. Cu proiectul meu media cel mai nou, Santinela, am făcut valuri în presa regională. Unul dintre cele mai mari ziare din Sud, La Depeche du Midi, chiar a pus un reportaj, pe prima pagină, despre moara care rostogolește știri, din satul Rivel, spre lumea cea largă.
Ce îți place cel mai mult acolo? Ai mâncăruri preferate? Localuri, festivaluri, obiceiuri care să-ți placă foarte mult?
Roxana Dascălu: Îmi place să beau vara pe căldură, un șpriț din vin rose din regiune. Corbieres, din zona noastră, este considerată chiar mai bună, ca viticultură, decât Bordeaux. De aici a plecat și călugărul Dom Perignon, care se spune că ar fi luat cu el metoda secretă a producției de vin spumos pe care a dus-o în nord, în zona numită acum Champagne. De unde șampania. Aici se produce un fel de vin șampanizat numit Blanquette, cel mai cunoscut fiind cel produs la Limoux, la 30 de km de moara noastră.
Aveți prieteni francezi, localnici?
Roxana Dascălu: Avem prieteni foarte buni printre localnici, cu care ne vizităm, schimbăm rețete, ne ajutăm reciproc. Uitasem să spun că am fost căsătorită la Capela Sainte Cecile, de un preot ortodox francez de rit românesc, Părintele Moise, egumenul mânăstirii Cantauque, la 40 km de moară, lângă Limoux. Despre călugării ortodocși de rit românesc de la Cantauque, majoritatea francezi, am scris și în presa română.
Ce visuri aveți în continuare, pentru voi și pentru Le Moulin de l’Évêque?
Roxana Dascălu: Aș vrea ca Radu să aibă puterea și ajutoarele necesare, vara asta, să repare vechiul cuptor pe lemne, de ceramică, al lui, care stă în paragină de când un „master of disaster”, japonez, l-a supraîncălzit și a crăpat. Trebuie reconstruit. Radu are ce arde în el, am găsit multe obiecte de ceramică superbe care mai trebuie arse și a doua oară pentru glazură.
Ce planuri ai în legătură cu scrisul?
Roxana Dascălu: Aș vrea să am puterea și timpul, vara asta, să revizuiesc și să scriu ediția a doua adăugită a cărții mele „Cronici din Est” pe care aș vrea să o lansez la București, în septembrie, la târgul de carte Gaudeamus. Mai am și alte cărți de scris, în fază de proiect despre care însă nu vreau să vorbesc înainte de a le așterne pe hârtie.
Ești atașată de România, urmărești evenimentele, ai fost corespondent de război în anii ’90. Ce îngrijorări ai în legătură cu războiul din Ucraina și evoluția lui, cum se văd lucrurile de acolo?
Roxana Dascălu: Din Franța urmărim știrile zilnice de pe frontul din Ucraina. La Santinela, corespondenta mea de la Cernăuți, Mariana Struț, a luat o „vacanță” pe termen nedefinit – spunându-mi că la ea, la Radio Bucovina, unde lucrează din cauza războiului, au mai rămas doar trei redactori din șapte. Nici în Moldova nu este simplu, oamenii de acolo fiind îngrijorați de o posibilă extindere a conflictului, mai ales în zona separatiștilor din Transnistria.
Când revii în București, cum ți se pare capitala, lumea noastră? Poate ne vedeți mai limpede venind de departe și mai rar: reușim să ne schimbăm, să ținem pasul?
Roxana Dascălu: Bucureștiul, cu mici oaze de normalitate, mi se pare un oraș neiubit. Eu locuiam pe Armenească într-un cartier istoric, cu mult caracter, care nu și-a pierdut nici acum farmecul. Îmi lipsește aici mirosul teilor și al caprifoiului de la mine din cartier, vara. Teii și caprifoiul de aici sunt de altă specie, nu au acel parfum puternic care îmbăiază Bucureștiul în luna iunie. Mi-e tare dor de acel parfum…
Autor: Ruxandra Hurezean (Cluj-Napoca, România)
Nota redacției:
Ruxandra Hurezean este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”.