Kasandra Kalmann Năsăudean: Iubire, generozitate și fericire…

1

37kkn369

Iubire, generozitate și fericire…

Societatea este împărțită între diferiţi indivizi caracterizaţi printr-o trăsătură esenţială. Un astfel de element de diferenţiere îl constituie calitatea de a fi generos iar opusul omului generos este… omul avar. Fără îndoială că una dintre cele mai puternice semne ale credinţei în Dumnezeu constă în capacitatea omului de a şti să-şi mobilizeze bunurile şi posibilităţile materiale în favoarea altora. Generozitatea nu constă în a oferi mult, ci atunci când trebuie și este calitatea omului de a dărui, de a iubi binefacerea, de a fi ospitalier, de a-i ajuta pe cei nevoiaşi în mod dezinteresat. Astfel de oameni sunt fericiți și mereu mulțumiți cu ceea ce au și sunt plini de recunoștință față de viața lor. Ei știu să mulțumească pentru fiecare mică bucurie și pentru fiecare mic succes. Orice provocare, insucces sau nereușită este pentru ei doar un pas către reușita finală. Ei știu să privească frumusețea acolo unde majoritatea oamenilor văd urâțenia, abundență acolo unde ceilalți văd doar „lipsuri și sărăcie”.

A dărui este un gest profund uman

Contează mai puţin dacă „luna cadourilor” este sau nu o găselniţă comercială atât timp cât în acea perioadă a anului mai toţi oamenii devin ceva mai generoşi. Atunci, mai din inimă, mai constrânşi de împrejurări, vrând-nevrând facem cadouri, împlinim din dorinţele altora, ne preocupăm de alţii mai mult decât de noi înşine. A dărui este un gest profund uman şi totodată o cale extrem de simplă de a ne însănătoşi sufletul. Dacă postul alimentar este o cură excelentă pentru trup şi minte, acţiunea de a dărui devine o cură excelentă pentru suflet. Dacă trupul se întremează prin ingerarea de substanţe adecvate şi exerciţii fizice, sufletul se întremează prin acţiunea de a dărui. De iubit nu prea ţine de noi să iubim, dar a dărui depinde doar de noi, este o acţiune la îndemâna oricui.

Generozitatea este o stare a sufletului

În drumurile mele prin Spania mi-a fost dat să descopăr câteva din calitățile rar întâlnite în zilele pe care le trăim ale unei românce stabilite pe coasta de est acum mai bine de 20 de ani. Aș putea spune că am avut noroc pentru că Andra Mateescu Gutierréz face parte din acel grup restrâns de oameni care astăzi nu îl găsești oricum și oricând… Pentru Andra, dascăl de limba engleză, „succesul în viaţă se datorează muncii necontenite şi a credinţei că totul este posibil atât timp cât nu te laşi pradă incertitudinii şi nu te dai bătut”. După 20 de ani petrecuți în țara lui Cervantes, Andra susține că mai are încă multe de „construit” în ţara care i-a oferit şansa extraordinară de a se afirma atât profesional cât şi spiritual şi pentru ea credinţa, tenacitatea şi iubirea faţă de ţara de adopție sunt „sfinte”.

Kasandra Kalmann Năsăudean: Ești una dintre cele mai nobile persoane pe care am avut norocul să le cunosc până acum. Tot ceea ce faci este de un profesionalism aparte iar implicarea ta în diverse opere de caritate este lipsită de interese meschine și au un final extraordinar. Cum reușești?

Andra Mateescu Gutierréz: Sunt un om obișnuit. Simplu. Nu-mi place propaganda. Vreau să lucrez și să trăiesc în pace și armonie. Iubesc viața și oamenii corecți și cinstiți. Stau departe de ipocrizie și prostie. Mi-am creeat împreună cu soțul meu o oază de liniște pe care nu doresc să o atingă nimeni cu nimic. Tot ceea ce realizăm prin munca noastră se petrece într-o atmosferă de bine și departe de ochii mass-media. Acesta este și motivul pentru care nu am onorat aproape doi ani, cred, cererea ta de a realiza acest interviu. Nu ne place propaganda, nu ne place să ieșim la rampă. Ne coordonăm viața după principiul: taci și faci! Fără multă vorbărie goală, fără să sune trâmbițe sau tobe, fără să ne lăudăm cu ceea ce facem în stânga și în dreapta…

K.K.N.: Ai putea să ne povestești câte ceva despre tine, despre legătura ta cu România, despre anii petrecuți acasă?

A.M.G.: O, este un subiect despre care vorbesc foarte rar și nu sunt foarte multe de spus. M-am născut în România într-un sat îndepărtat din nordul Maramureșului. Remeți. Tata, un bărbat frumos, falnic și de-o inteligență nativă rară muncea la pădure iar mama era casnică. Am fost primul copil din cinci și singura fată. Nu am avut șansa să-mi cunosc foarte bine părinții pentru că la vârsta de 12 ani am fost dată spre adopție fratelui mai mare al tatei stabilit în București și care nu avea copii. În satul natal mergeam foarte rar, în vacanțele de vară dar pentru perioade scurte de timp. De-a lungul vieții, cu mama mea biologică nu am avut niciodată o relație prea bună iar din spusele fraților mei am înțeles că era o femeie invidioasă, egoistă și răutăciosă și îi plăcea să conducă, în schimb bietul tata era pâinea lui Dumnezeu. Între mine și primul meu frate este o diferență de vârstă de 11 ani iar după el mai urmează alți trei născuți din doi în doi ani. Toată viața am regretat că nu am avut posibilitatea să-i cunosc mai bine pe cei care mi-au dat viață, să petrecem mai mult timp împreună. Tata s-a prăpădit când eram studentă iar mama 6 ani mai târziu. Pe frați i-am adus aici, rând pe rând, astfel că în România nu am mai fost de foarte mulți ani. Mai avem câteva rude pe care nu le cunosc iar ce a rămas moștenire de la părinți, frații mei au donat unei familii nevoiașe din sat. Studiile le-am urmat în București. Liceul la Gheorghe Lazăr iar facultatea de limbă și literatură engleză în cadrul Universității. În ultimul an de facultate l-am cunoscut pe soțul meu, cetățean spaniol, student și el la o altă facultate din București. Ne-am căsătorit imediat după 1990 iar eu am venit în Spania în 1992. În toți acești ani am mai fost în România doar de două ori. Aici este familia mea, frații mei cu familiile lor, părinții mei care m-au crescut și educat și de care nu m-am despărțit pentru nimic în lume, astfel că doar la câteva luni după sosirea mea aici i-am adus și pe ei, aflați acum la o venerabilă vârstă. Cu toții ne-am atașat foarte mult de Barcelona, Valencia, de zona în care trăim, de țara aceasta extraordinară unde am avut posibilitatea să-mi întregesc familia, să studiez, să călătoresc și să ofer din puținul meu, al nostru, și altora atunci când se poate și când avem de unde.

K.K.N.: Am înțeles că soțul tău lucrează în învățământul universitar dar aveți și o școală particulară de limbi străine și o organizație nonprofit. Ne poți spune câteva cuvinte despre toate acestea?

A.M.G.: Întradevăr, soțul meu este profesor iar eu mă ocup de școala de limbi străine și împreună de diverse activități în cadrul organizației. Avem clase pentru limba engleză pentru copii de diferite vârste și clase pentru limba germană și spaniolă. Aș putea spune că muncim în familie pentru că trei dintre frații mei și soțiile acestora lucrează în cadrul școlii noastre.

K.K.N.: Cine sunt copiii care urmează cursurile școlii voastre și cine sunt cei cu care voi colaborați?

A.M.G.: Majoritatea sunt copii din familii spaniole, dar și din familii de englezi, nemți sau olandezi stabiliți în zona noastră. De curând, am oferit patru burse de studiu pentru patru copii din comunitatea românească. În munca noastră avem un parteneriat de excepție cu câteva companii din SUA, Olanda, Belgia, Germania și Anglia și o colaborare serioasă cu diverse organizații nonprofit din Spania, Anglia și Franța. De asemenea avem foarte mulți prieteni cu suflet imens în special pe coasta de est, spanioli, americani sau englezi care ne ajută la majoritatea acțiunilor noastre.

K.K.N.: Ne poți dezvălui câte ceva din cazul fraților Stoichița și despre situația disperată în care i-ați găsit pe părinți, pe bunicii din România?

A.M.G.: A fost o adevărată nebunie… Pe mama copiilor o știam pentru că prin organizația noastră i-am găsit de lucru în Comunitatea Valenciană. Ceva mai târziu i-am cunoscut și soțul. Oameni tineri cu doi copii minori, fără venituri în România, plecați în pribegie ca milioane de alți români pe care îi regăsim peste tot în lume. Pe copii i-au lăsat în grija bunicilor plănuind ca după ce se vor așeza undeva și vor avea puțină stabilitate financiară să-i aducă și pe copii cu bunici cu tot în Spania. Dar vorba veche românească: necazul vine fără să te întrebe dacă îl primești și, la omul sărac nici boii nu-i trag. Cu doar câteva luni înainte de a-și pune în aplicare planurile legate de aducerea copiilor aici, aceștia împreună cu bunica au suferit un stupid accident. În miezul zilei, cei doi copii și bunica ținându-se de mână treceau strada printr-un loc legal marcat pentru pietoni. Au fost loviți în plin de un autoturism al cărui șofer era beat la volan. Și de aici dezastrul… Copiii s-au ales cu fracturi de tibie și femur la ambele picioare iar bunica cu fracturi de tibie la un picior și multe alte leziuni. S-a încercat în România recuperarea lor dar așa cum știe toată lumea, dacă nu ai bani să dai de la infirmieră la medic, nu ai nicio șansă de izbândă. În acel moment părinții au apelat la organizația noastră. Ne-am mobilizat, am luat legătura cu o clinică specializată în astfel de cazuri și cu ceva eforturi destul de greu de realizat, copii au fost aduși aici. O acțiune la care am invitat să participe mulți prieteni, parteneri din Spania, Anglia și SUA, oameni cu suflet mare care ne-au ajutat medical, profesional, financiar, material și în toate felurile să finalizăm cu bine cazul micuților Codruța și Adrian Stoichița. Copii sunt foarte bine acum dar mai urmează diverse ședințe pe fond psihologic, medical etc. Prin grija și sprijinul partenerilor noștri, amândoi copiii vor fi înscriși la școala noastră și vor beneficia de cursuri, uniforme și masă gratuit timp de 4 ani, iar bunicii copiilor vor fi ajutați să vină aici să dea o mână de ajutor tinerilor părinți. În mare, necazurile pentru familia Stoichița s-au sfârșit legat de recuperarea și sănătatea copiilor și de școlarizarea lor. Ne rugăm să le dea Dumnezeu sănătate și putere să-i crească în pace, credință și iubire. Codruța a împlinit de curând 6 ani, ocazie cu care am invitat pe toți cei care s-au implicat în acest dificil caz de recuperare și împreună am felicitat-o pe micuța noastră care a devenit răsfățata grupului, a clinicii și mascota școlii noastre de limbi străine.

K.K.N.: Adică un happy-end fericit pentru toată lumea. Sunteți cu adevărat minunați și abia acum realizez motivul pentru care nu vă face placere să mediatizați ceea ce faceți. Să vă lăudați.

A.M.G.: Faptul că noi nu am avut norocul să avem copii, tot ceea ce realizăm pentru ceilalți, singuri, sau cu ajutorul partenerilor și al prietenilor noștri, dorim să se întâmple în familie pentru că noi formăm o mare familie chiar dacă trăim în lumi diferite și pe alte continente. Și ceea ce se întâmplă într-o familie rămâne în familie…

K.K.N.: Frumos spus! Îți mulțumesc și pe această cale pentru faptul că ai acceptat să realizăm acest material interesant din care sunt sigură că mulți dintre noi avem ce învăța. Vă dorim viață lungă și plină de bucurii, împliniri profesionale și mult noroc și pentru că am ajuns la final și pentru că suntem în postul mare, te rog să transmiți ceva cititorilor publicației noastre, prietenilor și colaboratorilor noștri.

A.M.G.: În primul rând vă doresc tuturor multă sănătate și bucurie și încercați să vă obișnuiți să dăruiţi! Dăruiţi măcar din ceea ce vă prisoseşte, dăruiţi celor din viaţa voastră ceea ce credeţi că au nevoie şi vă puteţi permite, dăruiţi celor ce îi iubiţi, dăruiţi celor ce vă iubesc. Când dăruieşti te desparţi de ceva „al tău” şi este singura situaţie în care te bucuri despărţindu-te de ceva „al tău”. Am putea spune că a dărui este o cale de a ajunge cât mai adânc în suflet pentru că profunzimile sufletului încep să fie întrezărite abia după ce învăţăm să ne „desprindem” de cele materiale. A dărui este un act voluntar, însoţit cel mai adesea de emoţii foarte plăcute, un act prin care ne deschidem faţă de ceilalţi, un act de încredere, de comuniune, de iubire. Dăruiţi zilnic ceva cuiva şi urmăriţi să fiţi cât mai conştienţi de ceea ce se petrece în sufletul vostru atunci când dăruiţi. Generozitatea este „sistemul imunitar” al sufletului, temelia multor virtuţi, lumina şi căldura unui suflet mare. A dărui este o acţiune – generozitatea este o stare a sufletului. Cel ce a dobândit generozitatea dăruieşte mereu, chiar şi atunci când nu mai are nimic al lui…

3Codruta_medicii

1Adi_codruta

Oameni fericiți

Oamenii fericiți se simt responsabili pentru ceea ce ei fac. Nu dau vina pe alții atunci când greșesc și nu ocolesc responsabilitățile vieții. Fac ceea ce fac nu pentru ei înșiși, ci pentru binele celorlalți, asigurându-se că aduc sens, forță și fericire în viețile multor oameni. Ei caută modalități de a dărui și de a împărtăși ceea ce au mai bun în ei cu ceilalți. Norocul nu îl primește nimeni la pachet ci fiecare își face norocul său ieșind din singurătatea propriului egoism prin iubire și dăruire de sine. Egoismul limitează și contractă energiile, de aceea cei egoiști nu sunt niciodată fericiți, se simt singuri și fără noroc. Buddha spunea că ”înainte de a dărui, mintea celui care dăruieşte este fericită; în timp ce dăruiește, mintea celui care dăruiește atinge pacea; și după ce a dăruit, mintea celui care dăruiește este în extaz.” Oamenii fericiţi acordă atenție celor din jur și nevoilor celorlalți. Această atenție asupra a ceea ce este în jurul lor le aduce o priză de conștiință asupra momentului prezent și le trezește sufletul. Indiferența amorțește sufletul și atrage tristețea și pesimismul. Oamenii fericiți remarcă mereu momentele frumoase ale vieții și le acordă însemnătate, oricât de mici ar fi ele, chiar dacă pentru alții ele apar ca nesemnificative și neimportante. Pentru oamenii fericiți a fi realist înseamnă a pierde din strălucirea și frumusețea vieții. A vedea dincolo de ceea ce este vizibil, a-ți permite să visezi și să speri sunt aspecte care deschid inimile și atrag bucuria vieții și fericirea. Oamenii așa-zis realiști scapă din vedere lumina din spatele lucrurilor, care, deși nu se vede, pune în valoare tot ceea ce se vede. Oamenii fericiți iubesc și au curajul de a avea vise mărețe, întotdeauna își ascultă sufletul și intuiția și au speranța că tot ceea ce este benefic este și divin integrat. Goethe ne sfătuiește: „Nu nutriți vise mărunte căci acestea nu au puterea de a mișca sufletele oamenilor.” Oamenii fericiți nu trăiesc pentru a acumula averi, ci doar atât cât le este necesar pentru a trăi o viață decentă. A dărui altora din preaplinul sau din puținul pe care îl au este o calitate pe care și-o permit doar astfel de oameni. Garabet Ibrăileanu spunea că ”generozitatea este virtutea celor tari” iar Jacques-Bénigne Bossuet că ”doar sufletele mărețe cunosc grandoarea generozității.” Oamenii fericiți știu că minciuna împovărează sufletul și aduce cu ea separare, și că, pe de altă parte, adevărul unifică și eliberează. Vorbind despre Adevăr, Osho spunea că ”se compune dintr-o singură energie cosmică. Adevărul este alcătuit din unicitate, realitatea e alcătuită din multitudine. Realitatea e mulțime, adevărul – întregire.” Cu ani în urmă îmi era frică să greșesc și de aceea nu îmi asumam responsabilități mai importante. În timp am învățat că greșeala este omenească și că doar greșind poți învăța cu adevărat. Acum caut să îmi asum sarcinile vieții cu seriozitate, să fac totul atât cât pot eu de bine și să duc până la capăt ceea ce am început. Și asta mă face fericită. Chiar dacă sunt responsabili, oamenii fericiți nu sunt încruntați și rigizi, ci sunt capabili să își conștientizeze rolurile pe care le au și să le îndeplinească cu succes și bucurie. Orice li s-ar petrece, oamenii fericiți își păstrează mereu perspectiva pozitivă asupra evenimentelor pentru că ei poartă în sufletul lor o mare credință și iubire față de ordinea universală. Chiar dacă, oamenii negativiști și „realiști” se simt deranjați de optimismul lor, oamenii fericiți își păstrează mereu un zâmbet pe buze. Eu așa fac. Când îmi apare o problemă grea mă opresc timp de câteva minute și caut să mă focalizez asupra aspectelor ei pozitive mai degrabă decât asupra celor negative. E mai indicat să vezi mereu partea plină a paharului, orice ți s-ar întâmpla în viață…

Un material realizat de Kasandra Kalmann Năsăudean