Interculturalitate: Ziua Recunoştinţei, un prilej anual de regăsire

Ziua Recunoștinței (engleză: Thanksgiving Day, franceză: Jour de l’Action de grâces) este o sărbătoare anuală de o zi, în care se mulțumește (tradițional lui Dumnezeu) pentru bogăția recoltei din acel an. Thanksgiving Day se sărbătorește în cea mai mare parte a Americii de Nord (Statele Unite și Canada). Este o sărbătoare a familiei.

Ziua Recunoştinţei (Thanksgiving Day) sărbătorită în fiecare an în cea de-a patra zi de joi a lunii noiembrie, aminteşte de miraculoasa recoltă, care în 1621 a salvat viaţa primilor imigranţi sosiţi în Lumea Nouă de pe meleagurile britanice.

Thanksgiving Day a fost sărbătorită pentru prima dată în 1621 de către coloniştii din Plymouth, iar spiritul şi obiceiurile legate de această zi au rămas neschimbate. În acest an, Ziua Recunoştinţei va fi celebrată la 23 noiembrie.

Coloniştii, care au fost numiţi „pilgrims” (pelerini), au plecat din Anglia deoarece li s-a refuzat dreptul de a se separa de biserica tradiţională pentru a se ruga în felul lor. Au fugit mai întâi în Olanda şi, în 1620, au navigat spre America la bordul navei „Mayflower”, iar după două săptămâni agitate de voiaj, într-o zi rece de noiembrie, au debarcat în locul care este astăzi Plymouth, Massachusets.

În prima iarnă, mai mult de jumătate dintre colonişti au murit, iar restul au supravieţuit prin credinţă, şi datorită unor împrejurări norocoase, au fondat o colonie permanentă. În timp ce căutau apă proaspătă în zonă, au dezgropat o băniţă cu boabe de porumb, iar în aprilie au început să le semene, luptându-se cu solul stâncos şi cu o climă aspră. Când, în final, câmpurile au produs o recoltă peste aşteptări, guvernatorul William Bradfort a proclamat „o zi a recunoştinţei către Domnul, aşa încât să ne putem bucura într-o manieră specială, după ce am adunat fructele trudei noastre”.

Ideea de recunoştinţă nu este nici nouă, nici specifică pelerinilor, în mitologie existând nenumărate sărbători ale recoltei. Și englezii aveau o „Harvest Home” („casă a recoltei”), o sărbătoare prin care se celebra, printr-o slujbă religioasă de mulţumire, ultimul transport de grâne, urmată de o petrecere şi de evenimente sportive. Cu această „moştenire” veneau pelerinii în Lumea Nouă.

Pelerinii s-au opus sărbătorilor cu dată fixă în calendar, fiind de părere că acestea ar trebui să corespundă mai mult voinţei providenţei. Astfel, în anul următor (1622), când recolta a fost săracă şi au avut necazuri cu indienii, nu au avut niciun motiv de recunoştinţă şi nu au mai sărbătorit. În 1623, după o secetă prelungită, rugăciunile pelerinilor de a avea ploaie s-au împlinit, iar guvernatorul Bradfort a dat ordin ca ziua de 30 iulie să fie dedicată „Recunoştinţei”.

După 1623, „Ziua Recunoştinţei” a fost sărbătorită diferit în funcţie de regiune. O „zi a recunoştinţei” a fost stabilită 13 ani mai târziu, când coloniştii s-au unit şi a venit la putere primul preşedinte al SUA, George Washington, iar în decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care, a 4-a zi de joi din noiembrie devine oficial, sărbătoare națională.

Americanii sărbătoresc „Thanksgiving Day” într-un cadru special. Sărbătoarea este strâns legată de agricultură și de recolta unui an, așa că de pe masa familiilor reunite de Ziua Recunoștinței nu lipsesc câteva mâncăruri de bază pe care, conform istoriei, au fost servite de pelerini și de băștinași în urmă cu patru secole: curcan umplut, porumb fiert, sos de merișoare, plăcintă cu dovleac și mâncare de cartofi.

Și decoraţiile mesei urmează modelul tradiţional: ghirlande viu colorate cu roadele pământului, inele de porumb, mere, portocale, alune, frunze uscate şi struguri pârguiţi; toate debordând dintr-un corn al abundenţei, simbol al unei toamne bogate. Florile sunt şi ele prezente; buchete de crizanteme aurii, rămurele de fructe de pădure completează atmosfera de toamnă. Cu acest prilej, în SUA se organizează parade şi întreceri sportive, Ziua Recunoştinţei având o semnificaţie deosebită pentru poporul american. Majoritatea afacerilor sunt închise joi și vineri în săptămâna cu Thanksgiving pentru a permite angajaților, să se reunească cu familia.

Thanksgiving Day: o sărbatoare frumoasă care aduce familiile şi prietenii împreună la masă. Cina de „Thanksgiving” a devenit un fel de concurs de gătit. Fiecare participant aduce un fel de mâncare la masă, ceva cu care să se mândrească. Reţetele bunicilor şi străbunicilor sunt scoase de la naftalină şi îmbunătăţite. Totul este delcios, gătit cu dragoste şi mândrie. Este o sărbătoare a preaplinului. Şi a umilinţei, a recunoştinţei faţă de divinitate pentru bunăstare, pentru bucatele de pe masă. Strămoşii noştri respectau bucatele mult mai mult decât noi, generaţiile neflămânzite. Acum sute de ani se murea de foame. Dacă iarna era prea grea, dacă dădea grindina sau erau inundaţii, dacă năvăleau lăcustele sau lua foc lanul, foamea îţi respira în ceafă.

În rugăciunea de zi cu zi, moştenită de la o generaţie la alta, încă mai sperăm să primim „pâinea noastră cea de toate zilele”. Chiar dacă zilnic aruncăm pâinea veche şi uscată la gunoi. Altele sunt standardele, altele sunt aşteptările. Rugăciunea a rămas neschimbată, iar „pâinea cea de toate zilele” a devenit o metaforă a suficienţei. Deşi tare mă tem că strămoşii noştri, când cereau pâine o cereau în mod concret, nu metaforic.

Nimeni nu poate nega frumuseţea Zilei Recunoştinţei. O zi în care mulţumeşti. În care stai un pic şi cugeţi la cât de norocos eşti. În care te bucuri de cei dragi care încă îţi mai sunt aproape. Pentru că totul este trecător, inclusiv bunăstarea. Oamenii sunt frumoşi când sunt împreună. Iar Thanksgiving este o zi despre „împreună“. Copiii plecaţi la facultate, la sute de kilometri, se suie în maşini şi conduc pentru o masă acasă, în familie. Cu bunici, străbunici, unchi şi mătuşi, verişori pe care nu i-au mai văzut de mult. Evenimentele care aduc familiile împreună sunt destul de rare într-o viaţă de om, în general nunţi şi înmormântări. Dar, Thanksgiving este un prilej anual de regăsire, de revedere, de „împreună“.

Se scriu articole în ziare, se fac predicţii economice bazate pe vânzările de curcani, grafice, calcule, prognoze. America este cu ochii pe curcan. La un moment dat, curcanul a fost concurent favorizat în cursa pentru simbolul Statelor Unite. Se pare că, vulturul pleşuv a câştigat „la mustaţă”. Concurenţa a fost acerbă. Tradiţia face ca preşedintele Statelor Unite să „graţieze” anual câte un curcan. Îi sunt trimişi doi: unul cu funcţia de curcan prezidenţial, celălalt cu funcţia de curcan vicepreşedinte, un curcan „de rezervă”.

În cazul în care primul curcan nu ajunge să îşi îndeplinească rolul, curcanul vicepreşedinte îl înlocuieşte. Casa Albă primeşte curcani trimişi de la diverse ferme care concurează pentru onoarea de a face cadou preşedintelui curcanul pentru masa de Thanksgiving. Iar preşedintele graţiază în mod public curcanul norocos în fiecare an. Cu televiziuni, reporteri, fotografi, cu discursul prezidenţial de rigoare: cele 15 minute de faimă ale curcanului. Apoi curcanul graţiat este trimis înapoi la o fermă să îşi trăiască viaţa şi să moară de moarte bună, nu de cuţitul bucătarului.

În fiecare an, de Ziua Recunoştinţei, preşedintele SUA, fie el democrat sau republican, îşi face timp pentru această ceremonie. Un pic de haz, un pic de umor, un pic de căldură. Un mic detaliu prin care oamenii se apropie cu drag, unii de alții.

A consemnat: Kasandra Kalmann Năsăudean

Un material publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc pentru noiembrie 2017.