Insula celor frumoși și bogați

Nu se recomandă să te duci cu sacul la pomul lăudat, așa că nici eu nu m-am grăbit să vizitez „insula celor frumoși și bogați”, în cazul germanilor adulata Sylt. Sinceră să fiu, trăind la Meditereană, nu credeam că o insulă din Marea Nordului ar putea să mă surprindă cu microclimatul ei, pasămite miraculos de blând.

M-am îndurat să cad în ispita unei călătorii scurte într-acolo mai ales pentru că m-a tentat ideea de a merge pe o insulă cu trenul. Se poate datorită digului subțire, care leagă insula de continent, ca un cordon ombilical.

E straniu să auzi zgomotele și zgâlțâiturile trenului, dar să ai în același timp de-a stânga și de-a dreapta numai apă. Privind marea, mi-am imaginat cum stau în ea, cuminți, monoliții îngrămădiți peste mormintele hunilor, pietre rotunjite care răsar fantasmagoric numai la reflux. Grație lor se știe că „Troia Nordului” datează din epoca de piatră și că a înflorit în cea de bronz.

În gara de destinație, orașul Westerland, turiștii se revărsau valuri-valuri de prin trenurile care se succedau cu ritmicitate de ceas. În ciuda faptului că distanța de187 de kilometri nu este deloc neglijabilă, hamburgezii au adoptat insula Sylt ca destinație de weekend.

Orașul își primește vizitatorii cu construcțiile sale netencuite, aparent neterminate, în stil caracteristic nordic, din cărămidă de culoare roșie-maronie. Pe peron, un soare surprinzător de puternic, contrastând cu negura pe care am lăsat-o la plecare, semn că legenda microclimatului blând are suport real.

În fața gării: statui … dispersate și, hmm, cam nelalocul lor. Nu perpendiculare, ci înclinate în vânt. Siluete de bronz întruchipează oameni, pomi, valize, ba chiar și bănci, toate într-o poziție nefiresc de oblică, de parcă l-ar imita pe Michael Jackson în vestitul său moon-walk! Un omagiu vântului atotprezent, care caracterizează Marea Nordului, cea supranumită „Hans vântură-lume”!

De la gară la plajă n-ai cum să te rătăcești. Artera pietonală se deschide generos spre orizontul bi-nuanțat. Bleumarinul dens al apei stă cuibărit sub pătura cerului bleu palid, care e punctat pe alocuri de norișori albi. Curat clișeu idilic, știu, dar ce să fac dacă am nimerit o zi perfectă, în care până și mareea era în faza de reflux?

Sylt, regina Mării Nordului este capitala surfului extrem. Se spune că numai curajoșii fac față intempestivului „Hans”, opintindu-se în valuri care mai de care, lucru care nu împiedică ageamii să-și încerce și ei norocul prin spume. Plajele sunt presărate cu mlădioase siluete de voinici și voinice de toate calibrele, adevărați oameni-rechin, trași prin inel de neopren, fiecare gata să-și croiască drum după puteri prin ademenitoarea carne lichidă.

Îmi fac și eu drum, fără grabă prea mare, spre capătul dinspre apă al orașului, taxând cu interes măsurat vitrinele magazinelor care etalează marfă nu tocmai ieftină. Mă tratez cu obligatoriul pește marinat la chiflă, bun de-ți lasă gura apă, dar să știi să-l cumperi la botul calului, nu unde e scump. În schimb accesul pe plajă – surpriză! – se taxează. Costă cât o bere, dar dau cu plăcere după ce aflu că banii se investesc în întreținerea instalațiilor și în curățenie. Iar biletul e valabil toată ziua.

Cât vezi cu ochii, nisip; să te tot plimbi, până te lasă puterile! Faleza e puțin ridicată, să nu intre la apă când vine fluxul. „Munțișorul” insulei, o dună care domină împrejurimile de la ridicola înălțime de 52,5 metri permite o vedere panoramică mai largă decât raza acoperită de vestitul pisc alpin Zugpitze (cel mai înalt munte al Germaniei, cu 2962 m). Dunele „neastâmpărate” se deplasează cu până la zece metri pe an.

Venerabili supraviețuitori ai unor foste viituri îngrozitoare se mai găsesc pe ici pe colo, amintind de apele care au smuls bucăți întregi din insulă, ducând cu ele case, animale și oameni. Într-o singură noapte din secolul trecut, unii au pierdut tot ce aveau. Teama localnicilor că vor fi înghițiți de valuri s-a mai risipit însă de când s-a aflat că vântul sporește nisipul la est.

Casele cu acoperișuri de stuf păstrează stilul original, modest. Greu de crezut că acum metrul pătrat se vinde la prețuri de milioane, lucru care-i obligă pe angajați să facă zilnic naveta pe uscat, pentru că nu-și pot permite să plătească chiriile exorbitante.

Insula mă cucerește prin purismul ei dezarmant. Încep să le dau dreptate celor inculați cu „microbul syltinian” și-mi pare rău că i-am clasat pripit la categoria „snobi”. La adăpostul unui coș de răchită cu bancă integrată, dotat cu „glugă” rabatabilă ce stăvilește vântul, coș tipic de pe aici de prin Frizia – da, da, așa se cheamă zona nordică a Germaniei! – te poți considera printre cei mai mulțumiți oameni de pe pământ.

Departe sunt vremurile de la sfârșitul secolului al XIX- lea, când dădacele și majordomii erau scutiți de taxa de cură iar lista oaspeților se afișa în văzul tuturor, cu nume, prenume, adresă, ocupație și rang nobiliar, cuprinzând, de exemplu, 46 de persoane! Astăzi se ajunge la un milion…

Regulile wellnessului de la începutul secolului XX sună astăzi cel puțin ciudat: „Prima scaldă nu se întreprinde înainte de a treia zi de la sosire! În primele săptămâni se recomandă câte trei expuneri la soare, fiecare de cel mult cinci minute”.

Pe atunci, vacanța la mare era un act de vitejie și începea cu  anevoioasa călătorie cu trăsuri și bărci bine clătinate. Țelul: „stimularea poftei de mâncare, suplimentarea porțiilor consumate, accelerarea metabolismului, îmbunătățirea stării de spirit pe ansamblul ei, sporirea greutății corporale și fortificarea organismului, în general”. Multă vreme s-a scurs până când turiștii s-au lăsat convinși de autoritățile locale să iasă și pe la plimbări printre dune, căci supărătorul nisip era considerat nociv…

Frizerul se ocupa cu „operatul bătăturilor și extrasul unghiilor crescute în carne”. Costumele de baie erau lungi până la genunchi iar când se îmbibau cu apă, deveneau un pericol pentru purtător. Cei care intrau cu ele în mare erau legați cu un otgon de un salvamar dotat cu colac. Nici gând de înotat!

La amiază, protipendada ieșea la masă; bărbații în frac, doamnele cu pălărie. Se serveau delicatese, stridii, creveți, calcan și chiar și vin de pe insulă, o ciudățenie pentru acele latitudini. Nelipsite erau lactatele din laptele flocoaselor „oi de dig” (lâna lor e la mare căutare și astăzi).

Seara, ținuta elegantă era obligatorie. Numai Doamnele care dansau erau scutite de de obligația de a purta pălărie. Partenerii lor purtau costum de culoare închisă, cu mănuși albe.

Liniștea, în schimb, se respecta mai mult decât acum. De pildă, în vara anului 1956, actrița Marlene Dietrich, deși celebră, a fost dată afară de două ori din hotelul în care rezida, pe motiv că deranja vecinii cu „exercițiile ei la vioară”.

Parcă anume ieșit din melancolia și nostalgia după vremi apuse, seara, când  m-am întors cu trenul, un amurg spectaculos scălda zenitul în flăcări. Mi s-a părut că am lipsit nu doar o zi, ci o vară-ntreagă. La aflarea veștii precum că pe continent ar fi plouat într-una, mocănește, nu m-a mirat.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania)
Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

 

Citește și