„Mereu spun că România este a doua mea patrie, datorită românilor pe care îi cunosc şi care mi-au devenit prieteni. Am vizitat această ţară frumoasă, cu un potenţial extraordinar, m-am bucurat chiar şi de gastronomia ei”, mărturiseşte un membru al comunităţii Madrid, preşedintele Asociaţiei Obatala, Augustin Gonzales Placencia.
În faţa unei asemenea declaraţii, se naşte, încă o dată, sentimentul de mândrie că suntem români şi de mulţumire pentru semenii noştri care reprezintă la cote înalte ţara din care facem parte. Români care au ajuns să studieze la universităţi de prestigiu din întrega lume, însoţitoare de zbor românce selectate pentru mari companii aeriene, medici, profesori sau oameni de afaceri, sunt doar o parte din cei care reflectă imaginea României dincolo de graniţe.
Datorită acestor imigranți extraordinari, numele de român e rostit cu respect şi admiraţie, iar ţara noastră e privită în culori vii. Mi-e greu să nu îi menţionez acum pe Raluca, tânără însoţitoare de zbor, angajată în Dubai, ce reprezintă România la înălţime (la propriu şi la figurat) sau pe Elvis, studentul de la inginerie aerospaţială din New York, ce studia în paralel la două facultăţi şi era invitat la ceai de decanul universităţii sau pe Emilia, tânăra româncă devenită medic rezident la Spitalul Universitar La Paz, din Madrid. Pe lângă aceştia, cea mai mare parte a diasporei române e formată din oameni simpli, care au aceleaşi responsabilităţi şi provocări în a reprezenta ţara noastră prin munca şi comportamentul lor, de a arăta valorile pe care România le-a imprimat în caracterul copiilor ei. În fiecare zi, ca într-un joc de puzzle, românul e o piesă unică şi indispensabilă formării şi menţinerii imaginii de ansamblu a ţării noastre.
Printre ei se numără şi Cătălin Ispas, un tânăr constănţean care, la fel ca marea, de al cărei albastru s-a bucurat ani la rând, are adâncimi sufleteşti bogate în resurse, gata să fie oferite celor care-l caută. L-am cunoscut într-o iarnă, în perioada în care Madridul se împodobea de sărbătoare. În mijlocul luminilor ce atârnau pe străzile capitalei spaniole, printre cei din grup, a fost uşor de remarcat: un tânăr subţirel, de statură mijlocie, cu ten măsliniu, accentuat uşor de soarele ce sărută plaja României, vesel, la fel ca atmosfera din decembrie, cald şi dinamic, o adevărată sursă de voioşie pentru grupul lui de prieteni. ,,E un băiat foarte comunicativ, glumeţ, lângă care nu te poţi plictisi”, îmi spune Maria, o prietenă din anturajul lui. „E un bun ascultător şi mă bucur că am în el un prieten de nădejde şi sensibil, pe care te poţi bizui. E alături de fiecare dintre noi, e nepărtinitor şi mereu atent, atât în momentele de bucurie, cât şi în cele mai grele. Suntem recunoscători că a ajuns în Madrid şi că suntem prieteni”, continuă aceasta. ,,La ce a spus Maria, mai adaug că e un băiat ordonat şi disciplinat, căruia îi place curăţenia. L-am auzit cântând şi pot spune că are darul cântarii şi, printre altele, e şi un bucătar bun. Ştie să facă prăjituri”, îmi spune, zâmbind, Iuliana.
Istoria nu ne scrie pe noi, ci noi o scriem pe ea, pe oriunde trecem, aşa că acest român începe să-şi scrie istoria de imigrant în urmă cu vreo 14 ani, odată cu sosirea în capitala Spaniei, Madrid, ca orice tânăr cu vise în bagaje, cu dorinţa de a-şi purta singur de grijă şi de a-şi ajuta familia rămasă în ţară. ,,Am venit la fratele meu şi sora mea şi, după ce i-am văzut, mi-am zis că e timpul să-mi încep singur umblarea”. Începe repede să-şi caute de muncă şi reuşeşte să lucreze şi să se adapteze cu multă flexibilitate în diferite domenii, de la construcţii până la baby-sitting. La scurt timp după ajungerea pe meleagurile Spaniei, începe colaborarea cu Asociaţia Obatala, condusă de Augustin Gonzales Placencia, asociaţie ce se ocupă cu găsirea de locuri de muncă pentru imigranţi. Datorită şi capacităţii de a asimila un grai străin şi a dorinţei de dezvoltare prin participarea la cursuri de predare a limbii spaniole, învaţă foarte repede să vorbească şi să scrie în limba spaniolă, ceea ce constituie un mare avantaj atât pentru el, cât şi pentru cei pe care urma să-i ajute. Timp de doi ani, ca unul care ştie ce înseamnă nevoia de muncă într-o ţară străină, Cătălin se implică voluntar în această lucrare şi devine mâna dreaptă a preşedintelui asociaţiei.
„Mă ocupam de pregătirea pentru interviuri şi găsirea unui loc de muncă pentru cei interesaţi. Unii dintre ei, din diferite colţuri ale lumii, erau tare neajutoraţi, fără bani şi fără mâncare. Nu aveau posibilităţi să sune la numerele de telefon oferite de asociaţie şi atunci mă ofeream să-i ajut, respectându-le, în acelaşi timp, demnitatea. În decursul acelor doi ani, viaţa mea a fost plină de sens şi datorită sentimentului plăcut pe care l-am avut atunci când îi ajutam pe cei în nevoie. Era ca şi cum contribuiam puţin la împlinirea unor speranţe, cu care fiecare din ei au trecut graniţele. Îmi place să ajut oamenii”, îmi spune eroul nostru de fiecare zi. Despre Cătălin şi colaborarea cu el, preşedintele Asociaţiei Obatala, Augustin Gonzales Placencia, spune că ,,acesta e un om de excepţie, responsabil, atent şi implicat cu toată fiinţa în tot ce face. Atunci când e nevoie şi apelezi la el, Cătălin răspunde cu drag. Am ajuns să respect românii care locuiesc în Spania, să-i consider parte din această ţară şi să privesc România ca pe o ţară minunată ce mi-a devenit dragă şi datorită acestui tânăr!”
În paralel cu munca, pentru că vrea să se dedice ajutorării celor bolnavi, Cătălin se înscrie în Madrid, la şcoala profesională şi timp de un an studiază cum să devină auxiliar de enfermeria – infirmier. Într-una din conversaţiile cu el, i-am cerut să-mi spună câte ceva despre motivul alegerii acestui domeniu. Răspunsul a fost simplu: ,,Mama mea a murit în urma unui infarct şi de atunci s-a născut în mine dorinţa de a-i ajuta cum pot mai bine pe oamenii bolnavi”. După terminarea acestei pregătiri, în anul 2007, îşi începe munca în spitalul San Francisco de Asis, din Madrid. Cu mâna uşor tremurând, probabil din cauza emoţiilor, începe să scrie o nouă filă în viaţa lui profesională şi, implicit, cea de imigrant, alături de noii colegi de muncă, de medici, asistenţi medicali şi pacienţi. Vorbitor fluent de spaniolă, se integrează în acest colectiv şi ajunge să lucreze în fiecare secţie a spitalului. Se implică cu toată fiinţa în această activitate, aşa cum ştie el să facă, ia parte la momentele bune şi pline de reuşită atunci când viaţa învinge şi suferă atunci când lucrurile nu sunt tocmai bune pentru pacienţii cu care lucrează. Chiar şi în asemenea momente, caută să readucă surâsul pe buzele suferinde, pentru că ajutorarea celor bolnavi, încurajarea lor şi oferirea unei speranţe rămân forţa motrică care-l guvernează.
La intrarea în spital, ceva mi-a reţinut atenţia. Pe un perete din hol e agăţat un tablou mare cu poze ale personalul medical al spitalului, personal fotografiat într-o ipostază aparte, care reprezintă motto-ul spitalului, scris în partea de jos a tabloului: ,,Echipa spitalului vă invită să zâmbiţi în fiecare zi”. Evident că l-am căutat imediat pe Cătălin printre zecile de angajaţi şi i-am găsit poza pusă sus, în partea dreaptă a tabloului, în al doilea rând. În acele momente, am avut un simţământ de mândrie că el, românul nostru, e acolo! Şi de siguranţă, ştiind că, pentru oricine ajunge acolo, mâinile lui pricepute sunt pline de atenţie pentru cei pe care-i îngrijeşte. Am decis să caut câteva persoane care să-mi vorbească despre Cătălin şi, implicit, de România. Am fost puţin dezamăgită să aflu că, în acea duminică răcoroasă de februarie, colegele şi prietenii lui mai apropiaţi nu erau de serviciu. El ştia acest lucru, dar nu mi-a spus să schimb ziua, ci, cu demnitate, m-a îndreptat către cabinetul în care Alex Fernandez, supervizorul, era de gardă.
Intervievatul mi-a zâmbit şi a început să-mi vorbească despre Cătălin. ,, Este foarte responsabil. Un om pe care te poţi bizui. E nevoie să facă injecţii? Face injecţii. E nevoie să ducă pe cineva cu căruciorul la un tratament? Aşa face! Oriunde îl trimitem, merge fără să se eschiveze. Dacă nu ştie ceva, întreabă. Cel mai mult îl apreciez pentru dorinţa lui de dezvoltare şi de cunoaştere”, spune acesta. ,,România? Da, e o legătură strânsă între imaginea acestei ţări şi comportamentul lui Cătălin. Pot face acum o comparaţie între Spania şi ţara voastră. Şi noi avem elemente negative, şi voi la fel. Însă oameni precum colegul meu demostrează încă o dată că România e o ţară valoroasă, cu oameni extraordinari, capabili şi cu mult potenţial de dezvoltare”.
La despărţire, ne-am salutat şi i-am mulţumit pentru timpul oferit. Am mers mai departe şi am găsit-o pe Isabel Montero, una din asistentele de serviciu, care mi-a vorbit despre Cătălin, căruia ea îi spune Aurelio. Ce apreciază mult la el e faptul că ,,se preocupă foarte mult de pacienţi, e alături de ei, are răbdare şi e dispus să facă orice e nevoie şi orice i se cere pentru binele acestora. Într-o zi, poate voi reuşi să vizitez România, pe care o cunosc şi prin intermediul colegului meu”, mai spune ea zâmbind.
Cătălin mă aștepta într-un colţ al culoarului, am văzut că o asistentă îi dăduse nişte fişe ale unor pacienţi, să le ducă la parter. L-am însoţit şi în acea secţie. Aşa am găsit-o pe Marisa Nicolas, şi ea infirmieră, de serviciu în acea zi. ,,Suntem colegi de mulţi ani. Nici nu mai ştiu de cât timp. În fiecare lună suntem repartizaţi pe câte-o secţie. Când nu lucrăm împreună, îmi pare foarte rău şi abia aştept luna în care să lucram împreună în aceeaşi secţie. Cred că cu asta am spus tot”. Zâmbeşte şi continuă: ,,E un coleg extraordinar. Nu e nevoie să mai întrebaţi pe nimeni de el pentru că toţi îl apreciem şi îl preţuim. Cunoscându-l, nu pot vorbi de rău România, ci realizez că e o ţară care are oameni nobili, capabili, buni şi responsabili, la fel ca Spania. Şi, cine ştie, poate că îmi voi petrece o vacanţă pe meleagurie ei”.
Ultima persoană cu care am vorbit despre Cătălin şi România a fost Manuela Duran Sevilla, o altă colegă a românului nostru. ,,Este plin de afecţiune, amabil şi politicos. Niciodată nu l-am auzit să spună o vorbă rea. Din punct de vedere profesional, este dornic de dezvoltare. Îl apreciez pentru că face totul fără să aştepte recunoaştere sau merite. Face pentru că aşa este el. Pentru că atunci când lucrezi cu inima nu aştepţi favoruri. România este o ţară minunată pentru că oameni ca Aurelio fac parte din ea”. M-a impresionat faptul că, în timp ce-mi vorbea de Cătălin, ochii i s-au umezit. Mi-a mai spus că înţelege bine ce înseamnă să fii plecat din ţara natală, că înţelege dorul de casă şi de cei dragi: ,,Fiica mea e aici în Spania, dar la câteva sute de kilometri distanţă, în Barcelona. Nu e lângă mine, aşa că ştiu exact ce înseamnă dorul”.
Îl regăsesc pe Cătălin, în halatul lui albastru, cu alte fişe în buzunar, vorbind cu o asistentă. E curios să ştie dacă vreau să mai discut şi cu alţi colegi. I-am spus că e suficient şi s-a oferit să mă conducă către ieşire, fără să mă întrebe nimic legat de discuţiile avute, de ce anume cred colegii despre el. Şi acum, el îşi continuă dezvoltarea pe plan profesional. Deşi locuieşte în Madrid, îi e mai uşor să-şi continue studiile în domeniul medicinei în România. ,,Pentru că trebuie să merg la examene, am ocazia să-mi vizitez mai des tatăl, să mă bucur de el şi să revăd, astfel, ţara mea. În felul acesta reuşesc să îmbin utilul cu plăcutul”. E student în anul doi la Şcoala Postliceală Henri Coandă din Constanţa. Învaţă, face practică, merge la examene şi muncește. Va deveni asistent medical şi va continua să lucreze în acelaşi spital, cu aceiași colegi.
În Madrid, am fost implicată personal în acţiunea (iniţiată de o biserică creştină) ,,Salvaţi oamenii străzii”. Pe lângă alimente şi pături oferite, oamenii nevoiaşi, ajunşi în stradă din diferite motive, ne rugau să le ducem şi haine, şi încăltăminte, pentru a trece mai uşor de frigul iernii sau pentru a avea câte un tricou de schimb. Am apelat la ajutorul cunoscuţilor, pentru donaţii. Îmi amintesc cum a raspuns Cătălin: şi-a deschis dulapul, a luat câteva perechi de blugi, nişte tricouri şi mi le-a oferit fără cea mai mică rezervă. ,,Măcar atât să pot face pentru ei”, mi-a spus. Ştiind că oamenii străzii nu au asigurare medicală, s-a oferit apoi să vină cu noi pe teren, dacă e nevoie să dea un prim-ajutor cuiva, să panseze ori să cureţe vreo rană. Totodată, a participat şi la o acţiune prin care se oferea hrană oamenilor străzii din Madrid.
L-am rugat să-mi vorbească şi despre viaţa de familie. „Sunt căsătorit de câţiva ani cu o femeie extraordinară şi avem doi copii sănătoşi. Cel mic ne-a completat familia în decembrie, anul trecut. A fost cel mai frumos cadou de sfârşit de an. Îi iubesc mult”, spune cu emoţie în glas. Îi cunosc familia şi ştiu că aşa este; apreciez la ei, de asemenea, faptul că se implică în activităţi legate de promovarea valorilor, obiceiurilor şi educaţiei româneşti. Soţia lui, Mihaela Ispas, este profesoară de limbă, cultură şi civilizaţie românească şi, alături de Asociaţia Obatala şi preşedintele acesteia, organizează evenimente pe aceste teme. Cătălin e mereu alături de ea, o susţine, o încurajează şi o ajută cu tot ce poate (spre exemplu, la o serbare a suplinit prezentatorul de limbă spaniolă, care nu reuşise să ajungă la eveniment, iar românul nostru s-a descurcat onorabil în faţa unei asistenţe formate din sute de români, dar şi spanioli). Mihaela spune despre soţul ei că ,,e un tată bun, ce are în grijă copilaşii când sunt plecată la muncă. E alături de mine întotdeauna. Cu el mă sfătuiesc şi pe el mă bazez în activităţile pe care le organizez. Mi-e soţ şi cel mai bun prieten. De fapt, e raza mea de soare”, mi se destăinuie ea emoţionată.
Cătălin, pion principal într-o asociaţie ce poartă de grijă imigranţilor, infirmierul ce va deveni asistent medical, dispus să meargă pe străzile Madridului pentru a pansa rănile celor amărâţi, omul care-şi deschide fără rezervă dulapul pentru a oferi blugi şi tricouri săracilor, fără să-i judece, este unul dintre cei datorită cărora spaniolii văd şi mai frumoasă ţara noastră, pe care au ajuns s-o aprecieze. Mă bucur că-l cunosc personal pe Cătălin şi pot scrie despre el: îl văd ca fiind acea piesă unică şi originală, din puzzle-ul colorat ce formează imaginea ţării noastre în afara graniţelor ei.
Autor: Laura Bălășoiu – Coslada (Madrid)
Nota redacției: Cătălin Ispas (Infirmierul cu inima cât o țară) a obținut 68 de puncte din 80 la Concursul „Românii de dincolo de granițe” organizat de către Occidentul Românesc în 2017.