Înfăptuirea României Mari (II): Unirea Transilvaniei cu România

Faptul că la sfârșitul războiului România s-a aflat în tabăra învingătorilor a făcut posibil acel 1 decembrie 1918, ziua când regele Ferdinand I și-a făcut intrarea victorioasă în capitală, iar la Alba Iulia s-a proclamat unirea Transilvaniei. Regele își încheia astfel telegrama sa adresată președintelui Adunării Naționale: „Trăiască România Mare, una și nedespărțită.” Ceea ce se săvârșise pe plan intern avea nevoie însă de recunoaștere internațională, cu deosebire de recunoașterea celor Patru Mari Puteri (Franța, SUA, Marea Britanie și Italia), la care se adăuga și Japonia.

În ianuarie 1919, Ion I. C. Brătianu a plecat la Paris, în fruntea delegației române din care mai făceau parte Nicolae Mişu, ambasadorul României la Londra, Victor Antonescu, ambasadorul României la Paris, Al. Vaida-Voievod, din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, generalul Constantin Coandă, C. Diamandy, fost ambasador la Petrograd și experţi în probleme de interes pentru România.

Brătianu a făcut o escală la Belgrad, unde a avut o discuție cu regentul Alexandru privind granița cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Prim-ministrul român a arătat că Dunărea ar trebui să devină frontiera naturală între cele două state pentru soluționarea definitivă a „problemei Banatului”, poziție respinsă însă de Alexandru. Deși Brătianu invoca promisiunile din Tratatul cu Aliații din 1916, sârbii, care, deși ocupați, rezistaseră invaziei austro-ungare, nu puteau accepta o cedare teritorială atât de însemnată care ar fi adus Belgradul pe frontieră.

La Paris, Brătianu a înțeles destul de repede că statele mici aveau un regim diferențiat la Conferință. Bunăoară, România nu avea delegaţi în comitetele care se ocupau cu probleme teritoriale, militare, sau de protecţie a minorităţilor. Premierul român a trebuit mai întâi să facă față reproșurilor legate de pacea separată încheiată cu Puterile Centrale (7 mai 1918), arătând că acesta a fost o soluție impusă de situația creată în Rusia și că România a reluat luptele când Aliații i-au cerut din nou intervenția militară.

Fără timp pentru a putea studia și face observațiile de rigoare, România s-a văzut nevoită, respectând voința Celor Patru, să semneze, la 28 iunie, la Versailles, Tratatul de Pace cu Germania.

Pe 2 iulie, Ion I. C. Brătianu, în semn de protest pentru tratamentul impus României (se avea în vedere atunci unirile Basarabiei și Bucovinei cu România), părăsește Conferință. În memoriul depus atunci, prim-ministrul prezenta raporturile României cu Aliații pe întreaga durata războiului, arătând că nu putea semna Tratatul cu Austria, considerat o știrbire adusă suveranității naționale.

Între guvernul României și Consiliul Suprem încordarea atinge o cotă alarmantă la mijlocul lunii septembrie când acesta din urmă cere ultimativ României să accepte „fără discuţie, fără rezerve şi fără condiţii” hotărârea Consiliului și să semneze tratatele: Tratatul cu Austria și pe cel privind minoritățile. În cazul unui refuz, România urma să fie expulzată de la Conferință, iar Cei Patru (și Japonia) să-și retragă misiunile diplomatice din România.

În această situație extrem de tensionată, deși Aliații încuviințaseră unele mici modificări la Tratatul cu Austria, prim-ministrul Artur Văitoianu, succesorul lui Brătianu, a arătat că numai un guvern ieșit din alegeri (care urmau să aibă loc în noiembrie) ar fi putut să-și asume o responsabilitate de o importanța istorică fără precedent.

Guvernul format în decembrie 1919, în urma alegerilor, condus de Al. Vaida-Voievod, se bucura de simpatia Aliaților, ceea ce a însemnat o detensionare a situației. Astfel, după ce au fost acceptate unele modificări, în limitele a ceea ce se putea obține, la 10 decembrie, generalul Constantin Coandă a semnat Tratatul cu Austria, Tratatul minorităţilor şi Tratatul cu Bulgaria, ultimul condiţionat de semnarea primelor două.

Urma Tratatul cu Ungaria, considerat de o importanță covârșitoare. Aici trebuie să facem o digresiune pentru a rezuma faptele petrecute cu un an înainte, imediat după încetarea războiului și prăbușirea monarhiei.

După armistițiul cerut de Austro-Ungaria, contele Károlyi Mihály, prim-ministrul maghiar, care se prezenta lumii ca simpatizant al Antantei, a reușit să obțină, la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, un armistițiu al Ungariei cu Aliații din sud-estul Europei. Generalul francez Louis Franchet d’Esperey, conducătorul trupelor aliate, făcea, în mod neașteptat și puțin responsabil, unei țări învinse, o concesie greu de înțeles. Acordul, desigur vremelnic, fixa o linie de demarcaţie între Ungaria și România pe cursul Mureşului, păstrând în statul maghiar o bună parte a Transilvaniei, Banatul, Crişana și Maramureşul.

La 16 noiembrie 1918, este proclamată Republica Ungară, Károlyi Mihály devenind prim-ministru până în ianuarie 1919 (când devine președinte), fiind urmat timp de două luni de Dénes Berinkey.

Guvernul român a contestat validitatea acelei linii de demarcație invocând Tratatul cu Aliații din 1916, arătând că România nu fusese invitată la negocierile de la Belgrad. Mai mult, România aducea în discuție proclamarea unirii la Alba Iulia, la 1 decembrie. Guvernul Károlyi Mihály declara la rândul său, în temeiul acordului de la Belgrad, că nu recunoștea actul unirii şi nici autoritatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei asupra teritoriilor de la vest de linia Mureşului întrucât contraveneau înțelegerii de la Belgrad.

Astfel, față de situația creată și de nevoile de apărare a populației române, la 29 ianuarie 1919, cu încuviințarea Aliaților, armata română a depășit linia Mureșului, înaintând până la limita vestică a Munților Apuseni.

La 20 martie este stabilită o nouă linie de demarcație (decizia Consiliului Suprem era din 26 februarie), Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, dar guvernul condus de Dénes Berinkey refuză să-și retragă armată în spatele acestei linii, demisionează și lasă puterea în mâinile comuniștilor, fapt care va duce la pierdere rapidă a influenței maghiare în cercurile politice europene.

La 21 martie, puterea este preluată de Partidul Comunist Maghiar condus de Béla Kun. Este proclamă Republica Ungară a Sfaturilor. Tratativele cu Aliații eșuează, dar noul guvern spera ca, în înțelegere cu Lenin și cu ucrainenii comuniști, să poată evita destrămarea Ungariei Mari. Astfel, mizând pe sprijinul armatei roșii ucrainene, au reînceput ostilitățile împotriva Cehoslovaciei și României.

În Ungaria este decretată mobilizarea generală, fiind chemaţi sub arme aproape 200.000 de oameni. În Transilvania, trupele române instalate aici încă din noiembrie 1918, erau organizate astfel: grupul de nord, sub comanda generalului Traian Moşoiu şi grupul de sud, comandat de generalul Gheorghe Mărdărescu.

În noapte de 15/16 aprilie, armata maghiară a atacat, la Ciucea și Țigani, posturile avansate române din Apuseni, ceea ce a condus la ofensiva imediată a ostașilor români din grupul de nord. Este începutul războiului româno-maghiar (1919-1920). În următoarele patru zile, armata română va avansa spre vest, cucerind Satu Mare, Carei. Oradea, Salonta.

La 30 aprilie/1 mai armata română atinge Tisa pe întreaga linie a frontului, făcând joncțiunea cu trupele cehoslovace. Cu toate acestea, pe 20 mai trupele maghiare ocupă întreaga Slovacie. Nici pe frontul românesc situația nu era prea bună, întrucât maghiarii aveau acum pregătite nouă divizii (echipate cu ceea ce lăsaseră trupele austriece și germane în retragere) în care luptau și brigăzi roșii din Ucraina și Rusia.

Armata maghiară a reușit să pătrundă până la Oradea în dispozitivul românesc, ofensivă care i-a alarmat pe Aliați (care cereau, fără succes, sârbilor și francezilor să participe la lupte alături de români). Câteva zile mai târziu, armata română începe contraofensiva, trece Tisa în noaptea de 29/30 iulie și pe 3-4 august intră victorioasă în Budapesta. Pe 4 august generalul Gh. Mărdărescu primește defilarea trupelor române în capitala Ungariei. Armată a mers mai departe până la neutralizarea rezistenței trupelor și a instaurării unui guvern democrat la Budapesta (în ianuarie 1920 puterea va fi preluată de regentul Horthy).

La 11 iunie 1919, Cei Patru Mari au fixat noile graniţe ale Ungariei, României fiindu-i impusă frontiera de vest, fapt ce i-a fost comunicată la 12 octombrie. Deşi această linie de frontieră nu era cea specificată în Tratatul din 1916, deşi se deosebea în multe locuri de precizările făcute în Hotărârea de Unire de la Alba Iulia, ea corespundea în esenţă principiului etnic.

În ianuarie 1920, Alexandru Vaida-Voievod pleca la Paris pentru a prelua conducerea delegaţiei Române la Conferinţa de Pace (așa cum am spus, Brătianu părăsise conferința în iulie). La 7 ianuarie 1920, sosea și delegaţia ungară, condusă de contele Albert Apponyi și care a încercat în următoarele luni să convingă Conferinţa de  necesitatea refacerii vechiului regat ungur, considerat ca singura formă viabilă de stat în centrul Europei.

Delegaţiile României, Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi Cehoslovaciei, direct interesate, au demascat falsele argumente ale contelui Apponyi (care s-a prezentat exemplar, cu o documentare impresionantă), campaniile propagandistice ale regimului hortist. Lucrările Consiliului Suprem şi ale Consiliului Miniştrilor de Externe aveau să continue la Londra, fapt socotit de delegaţia ungară în avantajul său, deoarece aveau aici un puternic birou de propagandă.

Al. Vaida-Voievod (care, pentru a avea acces privilegiat la informații, intrase, ca și alți membri ai delegației noastre, în masoneria franceză, dar pe care o va părăsi la scurt tip după Conferință) şi-a exercitat şi el influenţa personală, făcând două vizite la Londra, la invitaţia guvernului britanic. Astfel, Vaida-Voievod a avut prilejul să răspundă la o serie de acuzații care se refereau la persecuţiile religioase practicate de guvernul român împotriva minorităţilor, în special a maghiarilor. Mai mult, pentru a-și salva statul istoric, Ungaria era dispusă să accepte crearea, sub protecția mai ales a Franței, a Confederației Dunărene, cu capitala la Budapesta. Este vorba de un plan mai vechi, lansat în secolul al XIX-lea, de Napoleon care, la acea vreme, își propunea să unească Principatele cu Serbia și, apoi, cu Bulgaria. Ideea a reînviat la 1848, cu Kossuth și cu Bălcescu. În 1932, André Tardieu va relansa ideea, dar implicațiile politice nu au putut fi aprofundate.

Pentru a se ajunge la pace cu Ungaria, Aliații au cerut României retragerea armatelor noastre din Ungaria. Astfel, Al. Vaida-Voievod îi face premierului David Lloyd George promisiunea că trupele românești vor fi retrase cât de curând.

La 14 noiembrie, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie, Horthy a intrat în Budapesta și și-a stabilit comandamentul la hotelul Gellért.

La 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei, așa cum îi ceruseră Aliații. La 4 iunie 1920, în Palatul Marele Trianon de la Versailles, Franţa, Anglia, SUA, Italia, Japonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (ulterior, Iugoslavia), Cehoslovacia şi alte nouă state, pe de o parte, şi Ungaria, pe de alta, au semnat Tratatul de Pace. Ungaria declara, prin Tratat, că recunoaşte independenţa şi acceptă granițele statelor constituite sau întregite în 1918. Delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ion Cantacuzino. Tratatul a intrat oficial în vigoare la 26 iulie 1921, după a fost ratificat de majoritatea statelor semnatare.

Autor: Dan Caragea – Portugalia (Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.)

Citește și